Bunica care m-a crescut era născută in 1907.
O femeie de o hărnicie ieșită din comun. Sute de păsări in curtea sa, 3-4 porci în coteț, o pereche de boi, o vacă, un câine, Azor, prietenul și tovarășul meu de joacă, o cireadă de oi.
La cinci ani îmi lăsa, de multe ori, în grija toate aceste animale. Odată le-am lăsat în plata Domnului și m-am luat cu joaca. M-am ținut de fusta Lucreției, o fată, rudă de-a noastră ce avea vârstă mamei. Ce a urmat? Seara când au venit bunicii am căpătat o mamă de bătaie, soră cu moartea. A fost singura primită în viața mea.
Era o harmălaie în curtea noastră de nu se auzea om cu om.
Parcă o văd, până la ceasurile amiezii bunica pregătea prânzul pentru lingurarii care munceau câmpurile noastre. Eu o însoțeam pe dealuri și prin păduri până în Geamăna, la peste zece kilometri de vatra satului, unde comuniștii ne dăduseră terenuri în schimbul celor mănoase din lunca Cernii, râul ce îmi deșteaptă multe amintiri din copilărie.
Acum, când am vârsta bunicii nu mă rabdă sufletul sa las iarba necosită. Câte un pic reușesc să fac curtea noastră arajantă ca la nemți.
Multe mi s-au fixat în memorie din perioada când hălăduiam prin fermele elvețiene. Curios din fire intram în staulul vacilor și-mi rascoleau mirosurile copilăriei de fân și balegă. Imaginile îmi sunt și acum vii în memorie. Este bogăția vieții mele.
Mi-am luat o pauză să mai depăn ceva amintiri.
Azi poate plouă. Doamne, dă! Sunt niște crăpături in pământul din capul viei de-ți scapă piciorul în ele.
Copilul de țăran nu-și uită niciodată rădăcinile, indiferent unde ar fi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu