Primesc din USA de la prieteni:
Nu te lua de persoanele peste 50 de ani.
Serios!
Nu sunt doar o altă generație: sunt adevărați supraviețuitori.
La cinci ani înțelegeau starea de spirit a mamei după zgomotul capacului de pe oală.
La șapte ani, aveau deja cheile casei și instrucțiuni:
„În frigider e mâncare. Încălzește-o, dar nu vărsa nimic pe jos.”
La nouă ani pregăteau masa pentru frații lor.
Stăteau afară toată ziua, fără telefon mobil, cu un program precis: teren de joacă, bicicletă, întoarcere acasă când se întuneca.
Genunchii, acoperiți de cruste și cicatrici, erau o hartă vie a aventurilor lor.
Și au supraviețuit.
Zgârieturile se tratau cu salivă sau cu o frunză de pătlagină.
Și când se plângeau, răspunsul era:
„Dacă nu sângerează, nu e nimic grav.”
Mâncau pâine și zahăr sau pâine și ulei.
Beau apă din furtunul din grădină —
un sistem imunitar care astăzi ar fi de exemplu —
și dacă aveau alergii, nimeni nu le dădea importanță.
Știau cum să îndepărteze petele de iarbă, sos, pix sau rugină,
pentru că „nu ieșeau din casă îmbrăcați prost”, nici măcar pentru a se duce la joacă.
Și apoi... au văzut și au trăit lucruri care astăzi par preistorie:
– radioul cu butonul mare,
– televizorul alb-negru,
– pick-up-ul cu viniluri,
– casetofonul, casetele,
– walkman-ul și CD-urile...
și astăzi ascultă mii de melodii de pe smartphone,
dar regretă sunetul casetei care foșnea și se derula cu un pix.
Cu permisul de conducere proaspăt obținut, traversau România
fără aer condiționat, fără hotel, fără navigator.
Doar o hartă rutieră și un sandviș învelit în folie.
Și totuși ajungeau întotdeauna la destinație.
Fără Google Translate. Cu un zâmbet și două cuvinte în dialect.
Sunt ultima generație crescută fără internet,
fără powerbank,
fără anxietatea „bateriei la 2%”.
Își amintesc de telefonul cu disc din hol,
de caietele cu rețete scrise de mână
și de zilele de naștere marcate pe calendarul din bucătărie.
– reparau totul cu bandă adezivă, o agrafă sau o clemă,
– aveau un singur canal TV și nu se plictiseau,
– „răsfoiau” lista telefonică, nu notificările,
– iar un apel pierdut însemna doar: „M-am gândit la tine”.
Sunt diferiți.
Au un fel de „azbest emoțional”,
un sistem imunitar forjat între frig, stradă și puțin zahăr,
și reflexe de ninja metropolitan.
Nu te lua de un om de 50 sau 60 de ani !
A văzut mai multe lucruri decât tine, a trăit mai profund.
Și în buzunar mai are o bomboană de mentă
păstrată acolo „pentru orice eventualitate”.
A supraviețuit unei copilării fără scaun de mașină, fără cască, fără cremă de protecție solară.
La școală fără computer, cu manualul în ghiozdan.
La tinerețe fără social media, fără filtre, fără selfie-uri.
Nu caută răspunsuri pe Google: are încredere în instinctul său.
Și are mai multe amintiri decât ai tu fotografii în cloud.
Preluata 😉
Xxxx
Un scurt comentariu:
În 1986 m-am " parașutat" în Elveția. La prima întâlnire comercială cu un om de afaceri am întârziat 10 minute. Mă aștepta cu ceasul pe masă. A fost extrem de dur și prima lui frază, in loc de bun venit, a fost:
- Te mai așteptam 5 minute.
Singurele mele "arme" de orientare erau hărțile turistice pe care mi le procuram de la sediile băncilor. Îtârzierea fusese provocată de lucrările urbanistice din zona gării din Zurich. Eram și începător auto. De atunci nu am mai întârziat la nicio întâlnire de-a lungul carierei mele profesionale. Eram unul din cei zugrăviți mai sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu