Radu de la Afumați

Mormântul (locul de veci) al domnitorului **Radu de la Afumați** se află la **Mănăstirea Curtea de Argeș**.

Acesta este înmormântat în pronaosul bisericii episcopale, alături de alți domnitori ai Țării Românești (precum Neagoe Basarab, care i-a fost și socru) și în apropierea mormintelor regale mai recente.

### Detalii de interes istoric:

 * **Piatra de mormânt:** Este una dintre cele mai remarcabile și spectaculoase din punct de vedere artistic și istoric. Pe ea sunt sculptate nu mai puțin de **11 bătălii** pe care Radu de la Afumați le-a purtat împotriva otomanilor pentru apărarea țării.

 * **Sfârșitul domnitorului:** Radu de la Afumați a avut un sfârșit tragic, fiind asasinat în ianuarie 1529 de către boierii Neagoe și Drăgan, în biserica Cetățuia de lângă Râmnicu Vâlcea. Trupul său a fost adus ulterior și înmormântat la Curtea de Argeș.

În istoriografia mai recentă, abordarea domniei lui **Radu de la Afumați (1522–1529)** s-a nuanțat semnificativ. Dacă în manualele tradiționale el era prezentat strict ca un erou militar de epocă medievală, istoricii din ultimele decenii analizează domnia sa printr-o lentilă mult mai complexă: **geopolitica de supraviețuire** într-un moment de cotitură pentru Europa de Est (prăbușirea Regatului Ungariei în 1526).

Iată principalele direcții de analiză și lucrările de referință în care este tratată domnia sa:

### 1. Monografii și sinteze cronologice fundamentale

Deși istoriografia românească duce o lipsă cronică de biografii ultra-recente dedicate exclusiv lui Radu de la Afumați, lucrările de bază rămân reperele de la care pornesc toate analizele actuale:

 * **Nicolae Stoicescu – *Radu de la Afumați (1522-1529)*** (reeditată electronic și analizată în cercurile academice): Rămâne cea mai completă biografie istorică a voievodului. Stoicescu demonstrează structural cum Radu a reprezentat „Cruciada Târzie” și cum cele 20 de bătălii purtate au salvat efectiv Țara Românească de la transformarea directă în pașalâc otoman sub Soliman Magnificul.

 * **Constantin Rezachevici – *Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova (Vol. I)***: O lucrare de o valoare tehnică excepțională pentru istorici. Rezachevici descâlcește încrengătura celor 4 domnii fragmentate ale lui Radu de la Afumați, analizând războiul civil de uzură cu Vladislav al III-lea și arătând cum succesiunea rapidă la tron reflecta instabilitatea cronică a boierimii.

### 2. Perspectiva geopolitică recentă: Schimbarea de paradigmă după Mohács (1526)

În studiile și articolele publicate în revistele de specialitate din ultimii ani (precum cele din *Revista Istorică* a Academiei Române sau analizele din publicațiile culturale recente ca *Independența Română*, 2025-2026), istoricii subliniază un aspect esențial: **realismul politic** al voievodului.

 * **Analiza punctului de cotitură (1526):** Istoricii moderni nu îl mai descriu pe Radu doar ca pe un luptător antiotoman neînduplecat, ci ca pe un diplomat pragmatic. După ce Ungaria este zdrobită de turci la Mohács în 1526, Radu înțelege că a rămas izolat, fără aliați creștini viabili.

 * **Supunerea diplomatică:** Lucrările recente scot în evidență faptul că decizia sa de a merge personal la Poartă pentru a „săruta mâna sultanului” și a plăti tributul nu a fost un act de lașitate, ci o mișcare strategică genială care a salvat autonomia țării atunci când Imperiul Otoman era la apogeul expansiunii sale spre Viena.

### 3. Dicționare academice și Istoriografie de sinteză

Dacă căutați analize comprimate dar actualizate sub raportul izvoarelor istorice (inclusiv turcești), acestea se găsesc în proiectele mari, colective:

 * ***Dicționarul domnilor Țării Românești și ai Moldovei* (Vasile Mărculeț, George Marcu et al.)**: Lucrarea oferă o privire de ansamblu revizuită asupra politicii interne a lui Radu. Este analizată minuțios relația sa tensionată cu puternica familie a Craioveștilor și conflictul sângeros cu Moldova lui Ștefăniță Vodă (izbucnit din motive teritoriale, dar și din cauza orgoliului legat de căsătoria lui Radu cu Ruxandra, fiica lui Neagoe Basarab).

 * **Studiile de arheologie medievală (Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”)**: S-au concentrat pe cercetarea curților domnești și a proprietăților sale (precum cea de la Afumați, Ilfov), oferind detalii despre logistica militară și economică de care dispunea un domnitor aflat într-un război aproape permanent.

### Rezumatul viziunii moderne asupra domniei sale:

Istoricii recenți îl definesc pe Radu de la Afumați prin conceptul de **„supraviețuire prin flexibilitate”**: un geniu militar în prima parte a domniei (capabil să câștige bătălii pe linie deși era depășit numeric) transformat, prin forța împrejurărilor geopolitice, într-un diplomat abil care a asigurat supraviețuirea statului muntean în cel mai periculos deceniu al secolului al XVI-lea.

Supranumele **„de la Afumați”** provine de la **localitatea (moșia) Afumați**, situată în fostul județ Ilfov (astăzi comuna Afumați din județul Ilfov, la nord-est de București).

Aceasta nu a fost doar o simplă moșie în trecere, ci avea o importanță istorică și de familie profundă pentru voievod:

 * **Moștenire de familie:** Proprietatea a fost deținută inițial de bunicul său, domnitorul **Vlad Călugărul** (care a domnit între 1482 și 1495). Radu a moștenit-o pe linie directă, tatăl său fiind Radu cel Mare.

 * **Reședință principală:** În documentele epocii, această moșie apare ca rezidență de bază a voievodului înainte de a urca pe tron și un loc de refugiu sau organizare logistică în perioadele extrem de tulburi dintre cele patru domnii ale sale.

### De ce i s-a spus așa în istorie?

În timpul vieții, contemporanii săi nu îi spuneau „de la Afumați”, ci îl numeau **Radu Vodă cel Nou** sau **Radu-Vodă cel Tânăr**, pentru a-l deosebi de tatăl său (Radu cel Mare) sau de ceilalți numeroși domnitori cu numele de Radu din epoca respectivă (cum ar fi fratele său, Radu Paisie, sau rivalul său, Radu Bădica).

Identificarea prin numele moșiei de baștină — *Radu de la Afumați* — s-a încetățenit ulterior în cronicile istorice tocmai pentru a evita orice confuzie dinastică și pentru a marca simbolic locul de unde s-a ridicat acest mare strateg. Mult mai târziu, într-un document din 1588, apare menționat și sub numele de **Radu cel Viteaz**, ca o recunoaștere a celor 20 de bătălii purtate.

În plus, această moșie de lângă București explică și de ce Radu a purtat câteva dintre cele mai grele bătălii chiar în jurul actualei capitale (la Gubavi, Clejani sau Ciocănești), apărându-și practic direct pământurile natale în fața oștilor otomane conduse de Mehmed-beg.

Pentru o trecere în revistă detaliată a contextului militar, a arborelui genealogic și a destinului acestui voievod, puteți urmări documentarul Radu de la Afumați: Cel mai subestimat voievod muntean, care analizează viața sa și cele 20 de înfruntări purtate în doar câțiva ani de domnie.

Asasinarea lui Radu de la Afumați (la 2 ianuarie 1529) reprezintă unul dintre cele mai violente episoade din istoria medievală românească. Deși legenda menționează că a fost măcelărit chiar în altarul schitului Cetățuia din Râmnicu Vâlcea sub ochii călugărilor, cronicile vremii arată că el fugea spre Oltenia și a fost prins, legat și decapitat în zona Episcopiei Râmnicului de către complotiști.

Mobilul din spatele acestui asasinat nu a fost un simplu impuls, ci rezultatul unei crize politice interne majore, determinată de trei factori principali:

### 1. Monopolul familiei Craioveștilor (Cauza principală)

După moartea primei sale soții, Radu de la Afumați s-a recăsătorit în ianuarie 1526 cu **Ruxandra**, fiica lui Neagoe Basarab. Prin această alianță matrimonială, domnitorul s-a legat ombilical de puternica și influenta familie a **Craioveștilor** (boierii de peste Olt).

Această mișcare a rupt echilibrul intern:

 * Marea boierime din restul țării (Muntenia/județele de est) s-a simțit complet marginalizată de la împărțirea dregătoriilor (funcțiilor politice) și a pământurilor.

 * Conducătorii complotului, vornicul Neagoe din Periș și postelnicul Drăgan din Merișani, erau ei înșiși rude prin alianță cu Radu (căsătoriți cu verișoarele lui drepte), însă își vedeau influența spulberată de ascensiunea facțiunii oltenești.

### 2. Schimbarea de paradigmă externă și „Pragmatismul” voievodului

După ce a purtat 20 de bătălii sângeroase împotriva turcilor, Radu a înțeles că, odată cu prăbușirea Ungariei creștine la Mohács (1526), țara nu mai putea rezista militar singură. Ca atare, a ales calea diplomatică: s-a supus Porții, a plătit tributul și a mers personal la Istanbul pentru a primi confirmarea domniei de la sultanul Soliman Magnificul.

O parte din boierime a interpretat această mișcare ca pe o oportunitate de trădare:

 * Văzând că domnul nu mai are o politică exclusiv ofensivă (antiotomană), boierii complotiști au considerat că îl pot înlocui cu un pretendent mai maleabil, fără riscul de a declanșa represalii turcești imediate.

 * De altfel, Poarta a reacționat rapid la complot, numindu-l imediat după asasinat pe Moise Vodă (fiul fostului rival, Vladislav al III-lea).

### 3. Frica de o dictatură domnească

Radu de la Afumați era un conducător autoritar și un militar de carieră extrem de respectat de oștirea de țară. Boierii se temeau că, având sprijinul militar al Craioveștilor și recunoașterea oficială a sultanului, Radu va începe o campanie de epurare a boierilor ostili și de confiscare a averilor acestora pentru a-și consolida puterea centrală.

Speriată de această perspectivă, gruparea boierilor munteni a decis să acționeze preventiv, prin surprindere, înainte ca domnitorul să apuce să își strângă oastea.

> **Tragedia dinastică:** Pentru a se asigura că sting orice tentativă de răzbunare sau legitimitate dinastică imediată, boierii l-au ucis în aceeași zi și pe **Vlad**, fiul cel mare al lui Radu de la Afumați. Trupul decapitat al voievodului a fost recuperat ulterior de familie și îngropat cu fast la Curtea de Argeș, unde piatra sa de mormânt rămâne mărturia unui domnitor sacrificat pe altarul luptelor pentru putere dintre marile familii boierești.

Biserica Cetățuia din Rm Vâlcea 

Un limbric băsecian va fi oare oare prim-ministru? AUTOBIOGRAFIE LEGENDĂ. Suntem chiar niște idioți conduși de un președinte damblagiu. Oare este reală poza?

Un text de despre hoții României:

Hai sictir PSD-iștilor: ar trebui să vă fie rușine pentru faptul că, luni de zile, ați tot încercat să manipulați opinia publică, susținând că voi sunteți de partea poporului, că vreți binele poporului, că vreți să faceți ceva pentru țară, că România o luase într-o direcție greșită, că nu se mai putea cu Ilie Bolojan la conducerea ei și promovând tot felul de mesaje propagandistice.

Bun, și ce avem acum? Voi îl propulsați pe Eugen Tomac în funcția de premier, pentru că, prin voturile voastre, va ajunge premier. Înțelegerea cu Nicușor Dan și desemnarea lui Eugen Tomac s-au făcut pe baza unei înțelegeri cu voi. Fără PSD, Eugen Tomac nu poate ajunge premier. Lucrul acesta este foarte clar.

Și aici se vede fața mizerabilă a PSD-iștilor. Au încercat să cotească spre zona suveranistă și creștină, să vorbească despre tradiție, să spună că ei sunt cu țara, cu poporul și că vor o guvernare pentru binele țării. Da, vedem exact ce fac acești PSD-iști. Exact ce au făcut și în decembrie 2024, când s-au anulat alegerile. Adică s-au poziționat împotriva poporului român.

Acum au ieșit și Lia Olguța Vasilescu, și Sorin Grindeanu, și Claudiu Manda, spunând că este nevoie de stabilitate, că trebuie susținute forțele pro-occidentale. Vai, ce pro-occidentali sunt, domnule! Până mai ieri veneau cu mesaje despre România, iar acum, dintr-odată, au devenit pro-occidentali, preocupați să păstreze linia europeană și toate celelalte.

Ca să vedeți cum au schimbat direcția peste noapte. Cine știe cu ce au fost avertizați acești PSD-iști. În orice caz, ei și-au semnat acum certificatul de deces politic. La următoarele alegeri, dacă vor trece de 10%, va fi mare minune.

Cum să faci o asemenea trădare? Lucrul acesta ne demonstrează că ei au avut o colaborare cu Nicușor Dan de foarte mult timp. Tot ce au încercat în această perioadă a fost doar o operațiune de imagine, menită să tempereze un anumit public și nimic mai mult.

Ei au fost la guvernare tot timpul, inclusiv alături de Ilie Bolojan. Atunci de ce aruncau vina pe Ilie Bolojan pentru măsuri pe care le-au luat chiar ei?

Să nu uităm că PSD a fost acolo când s-au luat bani de la mame, de la copii și de la bătrâni, când s-au tăiat asigurările de sănătate pentru români, când s-au luat decizii privind creșterea taxelor și impozitelor și când s-au impus impozite pentru persoanele cu handicap. Ei au fost tot timpul acolo. PSD-iștii au făcut aceste jocuri.

Așadar, mizeria aceasta cu „vai, doar Bolojan este de vină” nu ține. Dovadă că acum, prin Nicușor Dan, vor avea acces la și mai multe resurse, pentru că mare parte dintre cei care vor fi numiți subsecretari de stat și chiar unii miniștri, ca să nu mai vorbim despre funcțiile din diferite instituții și, mai ales, despre conducerile județene, vor reveni PSD-ului.

Dacă în Parlament îl vor vota pe Eugen Tomac, vor demonstra tuturor românilor că sunt niște trădători de neam și țară și că nu au absolut nicio urmă de responsabilitate în politica românească.

Da, acestea sunt lucrurile pe care le fac partidele sistemului. Unii, din păcate, au fost vrăjiți de întreaga mascaradă propagandistică pusă în scenă de PSD în ultima perioadă, când pretindeau că se poziționează alături de poporul român, că vor un guvern de unitate națională, că vor un guvern patriotic și așa mai departe.

Nici vorbă. Li se vede acum adevărata față. În momentul în care au primit ordine, le-au executat imediat. Iar aceste ordine, bineînțeles, vin din afara țării.

Burundi

      

Cândva lucram în mediul relațiilor internaționale, afacerile comerciale externe ale României. Privesc cu interes, acum, mărfurile aduse de multinaționale în market-uri.  Am cunoscut oameni de afaceri din țări foarte mici, mândrii de ținuturile lor și mărfurile pe care exportau.

 Mă gândesc acum la cafea, în comunism ajunsese un produs de lux și contrabandă.

 Securitatea își dezvoltase societați mixte care intermediau mărfuri prohibitive, cafea, băuturi alcoolice, arme. Banii intrau în bugetul statului pentru plata datoriei externe a României. 

Azi te doare sufletul când te gândești la ce sumă au ajuns să plătească urmașii noștri. Mă refer la datoria externă= 240 miliarde EURO.

**Burundi** is a small, landlocked country located in the Great Rift Valley of East Africa. It is situated at the crossroads of the African Great Lakes region and East Africa.

### Key Facts at a Glance

 * **Capitals:** **Gitega** (political capital since 2018) and **Bujumbura** (economic capital and largest city).

 * **Neighbors:** It shares borders with **Rwanda** to the north, **Tanzania** to the east and southeast, and the **Democratic Republic of the Congo** to the west. Much of its southwestern border touches the scenic **Lake Tanganyika**.

 * **Languages:** The official languages are **Kirundi** (a Bantu language spoken by nearly the entire population), **French**, and **English**.

 * **Geography:** Often called the *"Heart of Africa"* due to its shape and central location, its landscape is mostly mountainous and hilly, dropping to a plateau in the east.

What specific aspect of Burundi are you exploring today? We can dive into its history, culture, geography, or international relations.

### Geography & Environment

Burundi sits on a rolling high-altitude plateau in the Great Rift Valley, creating a surprisingly mild, equatorial climate. The country slopes downward toward the west into the **Albertine Rift** and East Africa's great plains to the east.

 * **The Nile-Congo Divide:** A mountainous ridge runs north-to-south through the country, acting as a major continental watershed. Streams to the west feed into the Congo River basin, while streams to the east flow into Lake Victoria and feed the Nile.

 * **Lake Tanganyika:** Spanning the southwestern border, this is the world's longest freshwater lake and the second-deepest. It is an economic lifeline for fishing, trade, and transport.

### History & Path to Independence

Unlike many modern African nations whose borders were drawn arbitrarily by European colonial powers, Burundi’s geography closely mirrors an ancient, centralized political entity: the **Kingdom of Burundi**.

 * Foundation of the Kingdom

   16th Century

   The Kingdom of Burundi is established, ruled by a traditional monarch known as the Mwami. A complex social hierarchy develops between the Tutsi, Hutu, and Twa populations, bound together by allegiance to the king.

 * German East Africa

   1899

   The kingdom is incorporated into German East Africa. The Germans maintain control primarily through indirect rule, utilizing the existing royal structure.

 * Belgian Administration

   1916

   During World War I, Belgian forces occupy the region. The League of Nations later mandates the combined territory of Ruanda-Urundi to Belgium. Administrative policies sharpen ethnic divisions by formalizing identity cards.

 * Independence

   July 1, 1962

   Burundi achieves full independence as a constitutional monarchy, led by Prince Louis Rwagasore, a charismatic nationalist leader who was tragically assassinated just months before independence.

The decades following independence were marked by profound political volatility, transitioning from a monarchy to a republic, and experiencing tragic periods of civil conflict and ethnic violence, notably a prolonged civil war from 1993 to 2005. The **Arusha Accords** signed in 2000 paved the way for power-sharing agreements that helped stabilize the country's modern political framework.

### Culture & Society

Burundian culture is deeply rooted in oral traditions, poetry, and communal celebration. Despite historical tensions, the population shares a singular native language (**Kirundi**), common customs, and a rich musical heritage.

 * **The Royal Drummers of Burundi (*Ritanyanyuranwa*):** This globally famous ensemble performs a mesmerizing blend of synchronized drumming, dance, and song. Historically connected to royal court rituals, the heavy wooden drums (*ingoma*) represent fertility, regeneration, and the spirit of the nation. It is recognized as UNESCO Intangible Cultural Heritage.

 * **Agriculture as a Way of Life:** Over 80% of the population relies on subsistence farming. The landscape is dominated by beautifully terraced hillsides where communities cultivate bananas, cassava, beans, and sweet potatoes.

### Economy & Modern Dynamics

Burundi faces significant developmental challenges, primarily operating as a rural, agrarian economy.

 * **Primary Exports:** High-quality **Arabica coffee** and **tea** are the primary sources of foreign exchange, making the economy highly sensitive to international market price fluctuations and weather patterns.

 * **Economic Capitals:** While **Gitega** serves as the political and administrative hub, the bustling port city of **Bujumbura** remains the commercial engine, managing trade pipelines along Lake Tanganyika.

 * **Regional Integration:** Burundi is an active member of the **East African Community (EAC)**, seeking greater economic integration, infrastructure development, and trade partnerships with its neighbors to overcome the logistical hurdles of being a landlocked nation.

In Burundi, coffee and tea are far more than agricultural commodities—they are the twin pillars of the country's export economy and a vital source of cash income for millions of smallholder farming families across the country's terraced hillsides.

### 1. Burundian Coffee: A Specialty Powerhouse

Burundi’s high altitude, volcanic soils, and equatorial climate provide optimal conditions for growing premium specialty coffee.

 * **The Dominant Variety:** Nearly all coffee grown in Burundi is **Arabica**, specifically of the **Bourbon** variety. This heirloom variety is highly prized in the global specialty coffee market for its sweet, clean profile, bright acidity, and complex flavor notes, which frequently feature hints of citrus, red berries, and floral undertones.

 * **Smallholder-Driven Agriculture:** Unlike Latin American countries with large plantations, Burundi’s coffee production is driven by roughly 600,000 to 800,000 smallholder farmers. A typical family farm might own anywhere from 50 to 250 coffee trees, managing them alongside subsistence food crops.

 * **The Washing Station Network:** Because farmers operate on such a small scale, they do not process the coffee themselves. Instead, they hand-pick the ripe cherries and transport them to local **SOGESTALs** (coffee washing stations) dotting the hills. Here, the coffee is either "fully washed" (wet-processed) or "natural" (dry-processed), sorted, and prepared for auction or direct export. High-altitude regions like **Kayanza**, **Ngozi**, and **Muyinga** are internationally renowned among specialty roasters.

### 2. Burundian Tea: The Consistent Green Gold

While coffee is vulnerable to cyclical harvest variations, tea provides a more stable, year-round source of employment and foreign revenue.

 * **Cultivation Zones:** Tea is grown at slightly higher, cooler elevations than coffee, often along the crest of the Nile-Congo Divide and near the edges of the ancient Kibira National Forest (such as in **Teza**, **Rwegura**, and **Ijenda**). These mist-shrouded highlands give Burundian tea an exceptionally bright color and brisk flavor.

 * **The CTC Method:** The vast majority of Burundi’s tea is processed using the **CTC (Crush, Tear, Curl)** method. This produces a strong, black tea that is highly sought after by global blenders to add strength, color, and flavor profile depth to commercial tea bags.

 * **The Mombasa Auction:** Most of Burundi’s tea is transported by road through neighboring countries to Kenya, where it is sold at the **Mombasa Tea Auction**, one of the largest tea trading hubs in the world. Burundian tea consistently commands premium prices at the auction due to its rigorous quality control.

### Economic Impact and Challenges

Together, coffee and tea generally account for **70% to 80% of Burundi’s total foreign exchange earnings**. This concentration brings both profound opportunities and severe economic vulnerabilities:

 * **Vulnerability to Climate Change:** Shifts in rainfall patterns, rising temperatures, and unpredictable prolonged dry seasons directly impact yield quality. Coffee trees are particularly sensitive to temperature changes, forcing some cultivation to migrate even higher up the mountainsides.

 * **Price Volatility:** Because both crops are tightly tied to global commodity markets, fluctuations in international prices can dramatically impact national budgets and the direct purchasing power of rural farmers.

 * **Infrastructure and Logistics:** As a landlocked country, Burundi faces high transport costs to move its coffee and tea to maritime ports like Dar es Salaam (Tanzania) or Mombasa (Kenya). Any regional border delays or fuel shortages directly squeeze the profit margins of the agricultural sector.

To counter these vulnerabilities, recent initiatives in Burundi have focused on promoting organic certifications, fair-trade partnerships, and direct-trade models that connect specialty buyers directly with washing stations, ensuring a higher percentage of the final retail price flows back to the rural hillsides.

Informații și date obținute cu AI.

Vreți detalii?

Mă decid greu. Păstrez pentru mine momentele trăite, multe din ele create prin planuri bine elaborate, personal. Copiii, nepoții mă roagă adesea să pun pe hârtie amintirile. Greu, greu de realizat. Prea mulți, prea multe situații.

Am lucrat cu toate tipurile de informații. Atât.

Citesc o Notă Informativă. Circulă pe net. Nu știu cum să o cataloghez.

https://www.facebook.com/share/p/1AtifJdrka/

Luați-o și voi la puricat!

O zi de miercuri

Citesc, ascult, rememorez situații, încerc să prioritizez proiectele zilei, gradina de legume, livada, vopsirea porții, micile reparații ale gresiei etc. Gresia a câștigat. Soarele arde. El m-a determinat. Umbrarul polatei mă ferea de razele lui.

Recitesc ultima scrisoare a lui Ion Antonescu, mareșalul, pentru unii dictatorul, pentru mulți patriotul.  O public în blogul meu. 

Aud de ravagiile căldurii prin unele ținuturi europene.

Cireșul nostru, Văratic, își prezintă cu voluptate culorile roșii-gălbui ale fructelor.

Mă consult cu AI:

"Probabil te gândeai la ***Prunus avium***, cunoscut sub denumirea populară de **cireș** (sau cireș sălbatic/păsăresc). Epitetul specific *avium* provine din latina pentru „păsări”, o aluzie directă la cât de mult iubesc acestea fructele sale.

Este un arbore foios deosebit, nativ în Europa, Anatolia, Magreb și vestul Asiei, fiind extrem de apreciat atât pentru fructele sale savuroase de la începutul verii, cât și pentru spectacolul înfloririi din primăvară.

### Caracteristici botanice cheie

 * **Port și creștere:** Un arbore viguros care poate atinge înălțimi de 15 până la 32 de metri în stare sălbatică, dezvoltând adesea un trunchi drept cu o coroană simetrică și rotunjită.

 * **Scoarța:** Are o scoarță distinctivă, netedă, de culoare maro-purpuriu, marcată de **lenticule** (pori pentru schimbul de gaze) orizontale, proeminente, de culoare gri-maronie. La arborii bătrâni, scoarța se poate exfolia în fâșii subțiri, transversale, ca de hârtie.

 * **Frunzișul:** Frunzele sunt alterne, simple, de formă ovoidă, cu margini dințate (serate) și o lungime de obicei între 7 și 14 centimetri. Un detaliu util pentru identificare este prezența a două glande mici, roșiatice, situate pe pețiol (codița frunzei), chiar la baza limbului.

 * **Florile:** Apar primăvara devreme, odată cu primele frunze. Sunt albe, parfumate și grupate în buchețele (umble) de câte două până la șase. Fiecare floare depinde în mare măsură de albine pentru polenizarea încrucișată.

 * **Fructul:** O **drupă** (fruct cu sâmbure) globuloasă și cărnoasă, cu un diametru de 1-2 centimetri. Culoarea variază de la roșu aprins până la purpuriu închis, aproape negru, atunci când sunt complet coapte (la sfârșitul primăverii sau începutul verii).

### Cultivare și utilizări principale

Pe lângă soiurile cultivate pentru consumul domestic (cum ar fi cele din selecțiile moderne sau tradiționale de cireșe dulci), *Prunus avium* este extrem de prețuit pentru lemnul său. **Lemnul de cireș** este de esență tare, are o nuanță caldă, roșiatică-maronie și se lustruiește excelent, fiind o alegere de top pentru mobilierul de lux, instrumentele muzicale și elementele de tâmplărie fină.

De asemenea, este un arbore ornamental superb și joacă un rol ecologic esențial: oferă nectar timpuriu pentru polenizatori și o sursă bogată de hrană pentru păsări."

Când am cumpărat proprietatea, în urmă cu 22 de ani, în fața casei trona un cireș maiestuos, înalt de coca 20 m. Lângă el era un măr Văratic, pomul care a umplut cu mere buzunarele școlarilor ce treceau la ceasurile amiezii către casă.

 Am ascultat multe povești ale bătrânilor satului. Prin apropiere, la fântâna din colțul grădinii noastre zăboveau multe fete și flăcăiandrii.

 Câte povești de iubire ar spune ciutura!

Noul cireș, plantat de mine acum 10-15 ani, este cam bolnav dar tot ne-a dat fructe pe săturate și anul acesta.

Sub polată.

Pe prispă.

Ultima scrisoare a Mareșalului Ion Antonescu, trimisă de la Jilava soției sale, Maria, cu o zi înainte de execuție și cu doua zile înainte de a împlini 64 de ani (2 iunie 1946). Profesorul Gheorghe Buzatu: FAPTA ȘI RĂSPLATA ISTORIEI

Ion Antonescu este subiectul unui studiu istoric publicat de profesorul Gheorghe Buzatu din care redăm câteva extrase și pe care îl însoțim cu transcrierea unui document istoric - Ultima scrisoare a Mareșalului Ion Antonescu, trimisă de la Jilava soției sale, Maria, cu o zi înainte de execuție și cu doua zile înainte de a împlini 64 de ani (2 iunie 1946):

"Scumpa mea Rica,

Am stat cu capul sus și fără teamă în fața judecății, după cum stau și-n fața Justiției Supreme. Așa să stai și tu!

Nimeni în această țară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la suflet la viața noastră, făra a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi.

Judecata lui pătimașă, de azi, nu ne înjosește și nu ne atinge.

Judecata lui de mâine va fi dreaptă și ne va înălța.

Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum și viața mea, toata viața mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta, de asemenea, a fost înălțătoare!

Împrejurările și oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să-l facem țării noastre.

Suprema voință a decis altfel.

Am fost un învins, au fost și alții…, mulți alții. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune și pe noi.

Popoarele în toate timpurile și peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic și nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mângâiere, la nedreptate cu iertare.

Ultima mea dorință e să trăiești. Retrage-te într-o mănăstire. Acolo vei găsi liniștea necesară sufletului și bucata de pâine care azi nu o mai poți plăti.

Am să rog să fiu îngropat lângă ai mei, care mi-au fost străbuni și călăuzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi între cei cu care am copilărit și cu care am cunoscut și durerile și lipsurile. Împrejurările ne-au îndepărtat viața de ei, dar sufletul meu nu-i va uita niciodată. Poate vei gândi că tot acolo lângă mine trebuie să fie și ultimul tău locaș. Scoborând în mormânt, eu azi, tu mâine, ne vom înălța, sunt sigur, acolo unde va fi singura și dreapta răsplată.

Te strâng în brațele mele cu căldură. Te îmbrățisez cu dragoste.

Nici o lacrimă!

31 Mai 1946 (Jilava)

ION"

Sursa: Trecutul la judecata istoriei: Maresalul Antonescu pro si contra – Gh. Buzatu (coordonator), Editura Mica Valahie, București, 2006, Pag 399 și următoarele – Henriette Magherescu: "Eu am consemnat « Ultimul cuvânt »"

Profesorul Gheorghe Buzatu: FAPTA ȘI RĂSPLATA ISTORIEI

Istoria, profesore, i-așa cum spui,

Hotarul peste care nu se poate trece,

Cât timp noi n-am venit în țara nimănui,

Mânați de raza nu știu cărui astru rece…

Istoria, profesore, i-așa cum spui,

Sau, mai curând, așa ar trebui să fie,

De n-ar apare, peste noapte, scribi destui,

Mult prea dispuși, din ea, să facă Geografie!

                                                                  (Niculae Stoian)

„Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovați,

și vinovați suntem cu toții:

unii pentru că am tăcut;

 alții pentru că am greșit,

cu toții – pentru că am suportat"

(Ion Antonescu,

Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)

Biografiile Mareșalului Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu și Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu mai au oricum și pentru ce decade în hagiografii. Având în seamă în prezent realități indiscutabile, verificabile și susținute pe temeiul unei bogate bibliografii și al documentelor, unele cercetate de noi cu predilecție în arhive și biblioteci, române și străine, apoi valorificate, numeroase în premieră. Nefiind neglijate, în context, nici mărturiile unora dintre participanții la evenimente, unii interogați special de noi – Gh. Barbul, George I. Duca, Barbu Călinescu, Henriette și Gh. Magherescu, Șerban Milcoveanu ș.a. Nu este lipsit de interes să precizăm că biografiile respective sunt populate cu zeci și sute de personaje, fiecare ajungând să-și ocupe natural locul în funcție de rolul jucat în devenirea, declanșarea și consecințele faptelor desfășurate cu predilecție în cursul Războiului Mondial din 1939-1945 ori în conexiune nemijlocită cu acesta.

„Ne-am născut aici, suntem cei dintâi așezați și vom pleca cei din urmă"

Faptele trecutului recent, odată consumate, Ion Antonescu și Mihai Antonescu, Gh. Alexianu și Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu au cum interveni pentru a mai „corecta" ceva ori cumva. Este, de-acum, rândul istoricilor, cu prioritate al lor, să continue investigațiile pentru a afla și dezvălui Adevărul, și numai Adevărul, despre toate cele care, câte și cum au fost!

De ce numaidecât istoricii? Un document fundamental al unor reputați specialiști francezi (Alain Decaux, Marc Ferro, Pierre Milza și colegii) intitulat Libertate pentru Istorie, respingând falsele principii ale impunerii „corectitudinii" (politice, istorice și de orice fel), azi la modă, stabilea la 12 decembrie 2005 fără greș și fără reținere:

„Istoria nu-i o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaște tabù-uri. El poate să deranjeze. Istoria nu este totuna cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualității. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane și nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i totuna cu memoria. Istoricul, într-un demers științific, colecționează amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, și stabilește faptele. Istoria ține cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparține nici Parlamentului, nici autorității juridice. Politica Statului, chiar animat de cele mai bune intenții, nu este politica istoriei"

În mod sigur, în 1946, la București și în toată Europa a funcționat orice dar nu … judecata poporului! Care popor și ce judecată au impus condamnarea și execuția Mareșalului Antonescu și a colaboratorilor lui?! S-a auto-denumit – este adevărat – Tribunalul Poporului, care, însă, a funcționat împotriva Poporului Român, reunind toată pleava cominternistă venită ori trimisă de Kremlin – în majoritate minoritari evrei, unguri, țigani, ruși basarabeni și ucraineni. Iar ancheta, „procesul" și condamnările dictate au atestat, tocmai, lipsa de judecată și de respect față de drepturile elementare ale individului. O judecată care, peste ani, a probat farsa și netrebnicia. De vreme ce Mareșalul Antonescu și colaboratorii lui au fost condamnați pentru crime de dezastrul țării și de război, fiind încadrați automat – în paragrafele înguste și deformate ale „legii internaționale" introduse după 1945 de Moscova, Washington și Londra – drept criminali de război. Dezastru intervenit în urma trădării de la 23 august 1944 care a constituit „cel mai negru punct din întreaga noastră istorie", astfel că Războiul Național al României din 1941-1944 a eșuat, dar – aprecia Ion Pantazi, fiul fostului ministru de Război din 1942-1944 –, fie că „acest război [a fost] pierdut", el a reprezentat „totuși un mare adevăr câștigat. Astăzi chiar cei mai înverșunați adversari ai războiului nostru împotriva Uniunii Sovietice nu pot să nu recunoască justețea cauzei pentru care am luptat (subl. ns.)"

Criminali de război … De ce nu, mai degrabă, criminali de pace?! Istoricul – cum preciza Apelul menționat din 2005 – respinge „dogmele", inclusiv pe cele introduse și aplicate de autoritățile criminale de la București în 1945-1946 și mai apoi. În ceea ce-l privește, Mareșalul Antonescu a fost încrezător în Judecata Istoriei …

Criminali de război ori criminali de pace? Ar deranja pe cineva? Căci, și după 1945, lumea a fost bântuită oricum de războaie, care, dacă nu au fost recunoscute tot criminale, nu înseamnă că au fost mai prejos. Dimpotrivă. De vreme ce Războiul Rece, care, nu numai că a succedat ci a reieșit direct din conflagrația anilor 1939-1945, a fost superior ca durată și amploare celui proclamat încheiat. Dar, pentru a reveni, unde erau prin 1944-1948 Stalin, Beria ș.a. Nu au acționat direct ori au prefera să acționeze prin reprezentanți, cu recomandări de comuniști și statut de miniștri, juriști, jurnaliști sau șefi ai serviciilor secrete, așa precum Ana Pauker, Emil Bodnăraș, Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Avram Bunaciu, Silviu Brucan și soția, Alexandru Voitinovici, Iosif Chișinevschi, Gheorghe Pintilie (Timofei-Pantiușa Bodnarenko), Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov) ș.a.

Întâmplător ori nu, ei se aflau evident printre Învingători, dar cine i-ar putea include și printre Judecători ?… Nu figura și Adolf Hitler, care – nu-i așa? – prin 1939-1941, alături de monstrul de la Kremlin, a stabilit și împărțit … pacea și drepturile Europei! 

Vinovați de … dezastrul țării și criminali de război? Judecați și condamnați în temeiul unor dispoziții neconstituționale, întrucât România, nemaifiind în stare de război, NU SE MAI PUTEA DICTA PEDEAPSA CU MOARTEA! În plus, dacă se respecta Legea nr. 312/1945 (art. 18, aliniatul 3), judecarea celor vinovați de „dezastrul țării" sau de „crime de război" fusese îngăduită până la 1 septembrie 1945. A fost motivul pentru care „procesul" grupului Mareșal Antonescu fiind stabilit pentru luna mai 1946, guvernul dr. P. Groza a intervenit cu Legea nr. 61/1946 care, în temeiul decretului nr. 386/7 februarie 1946 (art. 1), prelungind termenul „final" stabilit inițial pentru 1 septembrie 1945 la 1 iunie 1946…

Iar „Tribunalul Poporului", plasat sub „președinția" unui personaj obscur, controversat și lacheu desăvârșit – Alexandru VOITINOVICI, descoperit și numit de Lucrețiu Pătrășcanu, titular al Justiției în toate cabinetele de la București dintre 1944 și 1948, a acționat, în numele unui regim CONSACRAT EL ÎNSUȘI CRIMINAL. Cu atât mai mult s-a aflat și stăruie în atenția istoricilor situația Profesorului Gh. Alexianu, întrucât, la atâtea decenii după prăbușirea regimului totalitar comunist, s-au găsit instanțe care doar mimează că ar fi dispuse să re-examineze „cazurile" din 1946 deși sfârșesc prin blocarea lor și prin reconfirmarea deciziilor … staliniste. Precum a procedat Înalta Curte de Casație și Justiție a României care, la 6 mai 2008 – în replică la demersul Domnului Șerban Alexianu – a apreciat drept DEFINITIVĂ sentința Tribunalului criminal de la București din 17 mai 1946 … DE CE?

În fond, ISTORIA SE REPETĂ. Nimeni altul decât M. Eminescu a observat cândva în „Timpul": „Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putință ca valeții slugarnici ai străinătății să fie miniștri, deputați, oameni mari". (...)

Complotiștii, inclusiv regele Mihai I, au manevrat

ori au fost manevrați de serviciile secrete străine? 

Pentru început, să precizăm că, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, Mareșalul Antonescu și unii dintre principalii săi colaboratori arestați au fost ținuți timp de câteva ore la Palatul Regal din Calea Victoriei.

Apoi, predați comuniștilor conduși de inginerul „Ceaușu" (Emil Bodnăraș), ei au fost transportați și adăpostiți într-o casă secretă a P.C.R. din Cartierul Vatra Luminoasă, unde au rămas până la 28 august 1944, când fură preluați – la cerere – de reprezentanții forțelor ocupante sovietice. După două zile, grupul a fost trimis cu destinația Moscova, unde a ajuns la 3 septembrie 1944, pentru a fi instalat într-o vilă din vecinătatea capitalei rusești, la Castelul Golițin, pentru perioada septembrie 1944 – iunie 1945.

Detalii din cele mai interesante asupra acestei perioade aflăm din memoriile generalului Constantin Pantazi, fostul ministru de Război al anilor 1942-1944, el însuși arestat la 23 august 1944 și inclus între prizonierii români de război din URSS. Ulterior, prizonierii, găzduiți după 17 iunie 1945 în celebra închisoare Lubianka a NKVD-ului, din centrul Moscovei, au fost supuși unor anchete dure și intense, toate documentele întocmite cu acel prilej, păstrate și ordonate cu grijă de autoritățile sovietice fiind editate.

Deținerea ex-demnitarilor români în spatele gratiilor, după cum și a generalilor germani (în frunte cu feldmareșalul Friedrich Paulus) sau a ultimului împărat chinez, ajunși, cu toții, din motive evidente, prizonierii „de lux" ai Kremlinului, n-a rămas totuși complet lipsită de urme. Din când în când, guvernul sovietic, presa indiscretă și diplomații occidentali acreditați la Moscova au solicitat ori au dezvăluit diverse amănunte. Astfel, după ce însuși liderul sovietic V. M. Molotov a anunțat la 18 septembrie 1944 că urma să se publice fără întârziere lista „criminalilor de război" români și germani arestați în România în august 1944, chiar a doua zi presa moscovită a găzduit lista celor aflați în detenție. Deja între timp ambasadorul britanic la Moscova, Sir A. Clark Kerr, primise un mesaj din partea lui A. I. Vîșinschi, liderul adjunct al MAE al URSS, cuprinzând numele primilor zece prizonieri români și germani aduși de la București – Mareșalul Antonescu, M. Antonescu, C. Pantazi, C. Z. Vasiliu și colonel Mircea Elefterescu.

 Din sala „Tribunalului Poporului" a transmis însuși tovarășul Silviu Brucan,

în nume personal dar pentru Poporul Român!... 

După mai multe luni, a fost rândul ministrului american la București, Burton Y. Berry, să se intereseze de soarta grupului de la Moscova, iar aceasta în preajma și, mai cu seamă, în timpul sau după terminarea „procesului" din 6-17 mai 1946. Concomitent, Legația britanică s-a lăsat, la un moment dat, surprinsă de o știre falsă, cum că Antoneștii ar fi fost deja aduși la București în ianuarie 1946, pentru ca ulterior Misiunea Militară britanică să stabilească cu precizie sosirea grupului Antonescu la începutul lunii aprilie 1946 și debutul „procesului" la 6 mai 1946. Din corespondența diplomatică n-au lipsit știrile potrivit cărora, prin judecarea lui Antonescu, guvernul comunizant de la București își propusese și compromiterea liderilor istorici Iuliu Maniu și Dinu Brătianu. Este interesant că problema „criminalilor de război" s-a aflat la ordinea zilei, în lunile martie – iunie 1946, și pe canalul Londra – Moscova – Washington.

Așa, de exemplu, la 26 februarie 1946, ambasadorul sovietic la Londra, F. T. Gusev, s-a interesat dacă guvernul britanic era de părere ca grupul Antonescu să fie judecat la București, iar, la 18 martie 1946, Foreign Office-ul a luat act. În context, Washington-ul a fost de asemenea înștiințat și n-a avut obiecții. O altă problemă ce a apărut la un moment dat pe agendă privea audierea unor ex-demnitari antonescieni la procesul de la Nürnberg. În acest sens, a fost chestionat însuși celebrul procuror american Jackson, care a recomandat că nu era de dorit ca listele propuse de sovietici cu „criminali de război" să fie conexate cauzei marilor criminali de război naziști.

În consecință, diplomații străini s-au limitat în a urmări desfășurarea „procesului" de la București și au consemnat – atât Holman, cât și Berry – deznodământul: condamnarea și execuția lui Ion Antonescu și a principalilor săi colaboratori (Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu și Gh. Alexianu) la 1 iunie 1946. În ceea ce-l privea pe ministrul URSS la București, S. I. Kavtaradze, acesta a informat prompt Moscova – prin telefonogramă secretă din 1 iunie 1946 (orele 15,15) – că Mihai I tocmai confirmase condamnarea la moarte a lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu și Gh. Alexianu, execuția lor fiind posibilă în ceasurile imediat următoare.

ISTORIA SĂ JUDECE!

Sursa și integral la : TipoMoldova 

--------------+

"Ion Antonescu (n. 2 iunie 1882, Pitești, România – d. 1 iunie 1946, Jilava, Județul Ilfov, România) a fost un ofițer de carieră (mareșal) și politician român, șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[12] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război. În 1940, cu colaborarea pasivă a regelui Mihai I s-a autoavansat la gradul de mareșal apoi, s-a autointitulat „Conducătorul Statului”. Din 4 septembrie 1940, până în 23 august 1944 a fost cel de-al 43-lea prim-ministru al României.

Regele Carol al II-lea, la propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, l-a numit președinte al Consiliului de Miniștri. Antonescu, în urma situației conflictuale mai vechi cu Carol al II-lea și în contextul pierderilor teritoriale ale României din anul 1940, l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea foarte tânărului principe moștenitor Mihai I. După Rebeliunea legionară din 21–23 ianuarie 1941, Antonescu a desființat Statul Național-Legionar - cu care partidele democrate refuzaseră să colaboreze - și a girat singur exercitarea puterii de stat, ca dictator, și responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate României. Politica sa externă s-a dovedit a fi profund falimentară și, finalmente, el nu a reușit să recupereze nimic din teritoriile cedate Uniunii Sovietice, Ungariei și Bulgariei.

Față de evidența că războiul antisovietic este pierdut, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către Regele Mihai I, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, arestat, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie 1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava."

Be

Observe, but don't absorb.

Love, but don't depend.

Want, but don't need.

Feel, but don't dwell.

Give, but don't expect.

Speak, but don't hurt.

Simion Bărnuțiu

Simion Bărnuțiu (n. 21 iulie 1808, Bocșa, Imperiul Austriac – d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almașului, Imperiul Austriac) a fost preot greco-catolic, om politic, istoric, filozof, și profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 în Transilvania. Bărnuțiu a fost un personaj politic important pe scena politică a Transilvaniei în perioada revoluției pașoptiste, reușind să își exprime public față de studenții săi conceptele poltice. A susținut în lucrările sale că fiecare popor trebuie să aibă dreptul la autodeterminare prin respectarea suveranității naționale. Expresia concentrată a gândirii sale politice o constituie discursul ținut la Blaj la 2/14 mai 1848.^[2]

Simion Bărnuțiu

Mausoleul lui Bărnuțiu se află în Biserica greco-catolică din Bocșa

https://www.facebook.com/share/p/1BY5GBMrB8/

🤠👍👍

Copiii lui Putin, crescuți „ca niște europeni educați”. Cât câștigă bonele occidentale și despre ce nu au voie să vorbească

Copiii președintelui rus Vladimir Putin sunt educaţi de guvernante şi profesori străini, care au obligaţia contractuală de a evita orice discuţie despre subiecte LGBT şi de a-i ajuta să vorbească limbi străine precum „nişte europeni educaţi", potrivit unei investigaţii publicate de Systema, unitatea de investigaţii a Radio Free Europe/Radio Liberty. Documentele analizate de jurnalişti arată că personalul care se ocupă de copiii liderului rus şi ai Alinei Kabaeva este atent monitorizat, plătit cu sume consistente şi supus unor reguli stricte privind activitatea şi comportamentul său, relatează Meduza.

În ianuarie 2026, cel puţin 3,5 milioane de ruble (aproximativ 37.000 de euro) au fost cheltuite pentru salariile a trei guvernante care se ocupau de cei mai mici copii ai lui Vladimir Putin. Jurnaliştii Systema au obţinut şi analizat documente şi corespondenţă referitoare la personalul care lucrează cu fiii lui Putin şi ai fostei campioane olimpice Alina Kabaeva.

La începutul anului 2026, cei mai mici copii ai lui Putin, Ivan (născut în 2015) şi Vladimir (născut în 2019), aveau cel puţin trei guvernante: Sofia B., cetăţeană a Bosniei şi Herţegovinei, Irene E., cetăţean german, şi Carol R., cetăţeană sud-africană. În mai 2026, Carol R. şi-a dat demisia din motive care rămân neclare.

Plăţile către personalul care lucrează cu copiii lui Putin sunt calculate individual, în funcţie de numărul de ore lucrate. Oficial, guvernantele figurează drept „traducători principali" la Institutul de Perfecţionare Profesională al Centrului Medical Internaţional Sogaz, instituţie conectată cu apropiatul lui Putin, Iuri Kovalciuk, şi cu fiica preşedintelui, Maria Voronţova. Acest aranjament le permite să obţină vize şi permise de muncă în Rusia în calitate de „specialişti înalt calificaţi".

Contractele personalului prevăd un salariu de bază de 167.000 de ruble (aproximativ 1.800 de euro), la care se adaugă bonusuri. Guvernantele ar putea primi, de asemenea, o parte din remuneraţie în numerar, astfel de practici fiind documentate în corespondenţa analizată.

Documentele consultate de Systema acoperă perioada 2017-2026. Majoritatea au fost trimise către o adresă de e-mail utilizată de verişoarele Alinei Kabaeva, Olesia Fedina şi Ekaterina Golovaciova. Nici Putin, nici Kabaeva nu sunt menţionaţi nominal în documente. Copiii lor sunt aproape întotdeauna identificaţi doar drept „beneficiari". Totuşi, într-un document din 2019 apare numele unui copil: Ivan Fedin. Fiul Olesiei Fedina poartă însă un alt nume.

În decursul a nouă ani, aproximativ 20 de profesori particulari au lucrat pentru familia Putin-Kabaeva. La un moment dat, între patru şi şase persoane se ocupau de educaţia unui singur copil, uneori simultan, alteori prin rotaţie. Printre atribuţiile lor se număra şi predarea limbilor străine. Programul lui Ivan, la vârsta de trei ani, includea lecţii de engleză şi germană.

Potrivit documentelor, Olesia Fedina le-a transmis guvernantelor în 2019 că, până la vârsta de patru ani, Ivan trebuie să fie permanent expus unui „mediu lingvistic complet". Ea a precizat că engleza vorbită de copil ar trebui să curgă la fel de natural precum „vorbirea unui european educat". Cerinţe similare existau şi pentru limba germană.

Systema citează şi o altă prevedere inclusă în contractele personalului:

„Nu impuneţi niciodată beneficiarului opiniile voastre religioase, politice sau ideologice. Nu abordaţi subiecte legate de relaţii sexuale sau educaţie sexuală fără consultarea prealabilă a angajatorului. În niciun caz nu trebuie discutate subiecte legate de LGBT."

Starea de sănătate a profesorilor era atent monitorizată. Înainte de angajare, aceştia erau obligaţi să efectueze controale medicale la clinica Sogaz şi să le repete după fiecare călătorie. O boală infecţioasă sau orice altă afecţiune care i-ar fi împiedicat să lucreze mai mult de trei săptămâni putea duce la concediere imediată.

Angajaţii trebuiau să completeze zilnic rapoarte detaliate de mai multe pagini. În multe situaţii, nu aveau voie să părăsească ceea ce documentele numesc „complexul familial", respectiv reşedinţa de la Valdai. În 2022, într-un schimb de corespondenţă cu o profesoară de limba engleză identificată drept Jane M., această restricţie era descrisă ca fiind impusă în „condiţii de carantină".

Majoritatea profesorilor şi guvernantelor menţionaţi în documente nu au răspuns întrebărilor adresate de Systema. O singură fostă guvernantă a confirmat că a lucrat timp de trei luni în Rusia, însă a declarat că nu i s-a spus niciodată cine era angajatorul său.

„Eram doar o persoană care făcea ceea ce i se spunea", a afirmat aceasta.

Numele şi datele de naştere ale copiilor lui Putin şi Kabaeva au fost identificate pentru prima dată de Centrul Dossier.

Potrivit investigaţiei realizate de această organizaţie, Ivan şi Vladimir locuiesc în principal la reşedinţa prezidenţială din Valdai, proprietate descrisă pe larg de publicaţia Proekt în 2023, unde beneficiază de serviciile unor guvernante, bone şi antrenori personali.

Centrul Dossier a relatat, de asemenea, despre mecanismul prin care personalul este angajat prin intermediul unei reţele de clinici asociate lui Iuri Kovalciuk şi a concluzionat că toate aspectele legate de recrutare şi administrarea personalului sunt gestionate de verişoara Alinei Kabaeva, Olesia Fedina.

Ș.A.