Pe 20 mai 1595, Mihai Viteazul ajungea vasalul lui Sigismund de Bathory, principele Transilvaniei. Practic, boierii trimiși să încheie o alianță necesară cu Transilvania, și-au dat țara și domnitorul pe mâinile principelui maghiar. Această alianță a fost o păcăleală pentru voievodul muntean.
Sigismund Bathory se autointitulase principe al Transilvaniei, Moldovei și Valahiei FOTO wikipedia
Mihai Viteazul este unul dintre cei mai importanți domnitori ai istoriei românilor. În primul rând, fiindcă a făcut ceea ce puțini reușiseră. Deși stăpân peste o țară mică, a dus război în teritoriile otomane și le-a provocat turcilor câteva înfrângeri rușinoase, a semănat panică în pașalâcuri, a dat foc la cetăți și a fost unul dintre ultimii mari cruciați din sud-estul Europei. Nu mai vorbim de faptul că a reușit să stăpânească, chiar și pentru câteva luni, peste Moldova, Țara Românească și Transilvania.
Deși nu era animat de sentimente naționale (nici nu era epoca de așa natură), așa cum și-ar fi dorit istoriografii naționaliști sau propaganda istorică comunistă, Mihai Viteazul a fost un mare cuceritor și un mare comandant de oști. A fost însă, de cele mai multe ori, blocat de ambițiile marilor feudali, care nu urmăreau decât propriile interese, dar și de planurile de mărire ale vecinilor. În acest context, Mihai Viteazul a ajuns să fie umilit de principele Transilvaniei, Sigismund Báthory. Cu largul concurs al boierilor munteni, principele maghiar a impus Valahiei și domnitorului său condiții mai draconice decât au pus vreodată otomanii. Iar libertatea țării și a domnitorului era mai îngrădită decât atunci când se afla sub suzeranitatea sultanului. Este vorba despre actul de vasalitate, încheiat de Mihai Viteazul la 20 mai 1595, față de Sigismund de Báthory, cea mai mare umilință îndurată de marele voievod.
Fără a insista asupra originii sale, Mihai, fiul unei negustorese și hangițe din Târgul de Floci, ajunge, cu ajutorul unchiului său, epirotul Iane, înalt dregător la Istanbul, cu importante legături în Imperiul Otoman, mare boier în Valahia și chiar Ban al Craiovei. În septembrie 1593, după ce a mituit înalții funcționari ai Porții Otomane, după obiceiul timpului, cu o sumă mare de bani, peste 400.000 de florini, și cu sprijinul patriarhului Constantinopolului, Mihai a devenit domn al Țării Românești.
Era o perioadă complicată pentru țările române, aflate sub suzeranitatea otomană de mai bine de un secol și jumătate, iar în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea autonomia voievodatelor se reducea treptat. Nu mai vorbim de pretențiile tot mai mari, bănești, dar și în materii prime, ale otomanilor. Prezența tot mai pregnantă a Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, controlat de dinastia de Habsburg, în zonă, dar mai ales constituirea Ligii Sfinte, în 1594, la inițiativa Papei Clement al VIII-lea, a adus o rază de speranță în Valahia și Moldova. Practic, Liga Sfântă era o tentativă de cruciadă târzie, din care făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana. Ulterior, aderă și Transilvania.
Crezând că Liga Sfântă îi va ajuta să scuture jugul otoman, domnitorii Moldovei și Țării Românești, mai precis Aron Vodă și, respectiv, Mihai Viteazul, semnează tratate cu împăratul habsburgic în toamna lui 1594. A urmat imediat o serie de revolte antiotomane. Mihai Viteazul îi ucide pe levantinii care-i împrumutaseră bani ca să ajungă domn, dar decimează și garnizoana otomană staționată la București. Aron Vodă pornește o campanie similară, cu ajutorul cazacilor.
Mihai Viteazul face însă ceva neimaginabil pentru otomani și ceva ce nu se mai întâmplase în istoria românilor de la Mircea cel Bătrân. Adică atacă efectiv cetățile otomane de la Dunăre, declanșând o ofensivă generală împotriva Imperiului Otoman. Trece Dunărea în raialele otomane și trece prin foc și sabie Rusciuk (Ruse), Nicopole, Turtucaia și Silistra. Era o îndrăzneală de neconceput pentru sultan. Se anunțau represalii cumplite.
În primăvara lui 1595, otomanii se pregăteau de ofensivă. Sultanul strângea o armată puternică, cu aliați tătari, sârbi, dar și din alte zone ale Balcanilor, pentru a zdrobi rezistența valahilor. De cealaltă parte, Mihai nu primise ajutoarele promise de la Liga Sfântă. Papa și celelalte capete încoronate au preferat să privească doar admirativ și cu oarece doză de invidie aventurile lui Mihai la sud de Dunăre. În fața pericolului, voievodul valah era aproape singur. Doar cu câțiva haiduci albanezi și sârbi, cu un contingent secuiesc și trupele de care dispunea în țară. În acel moment s-a gândit că era cel mai potrivit să facă o alianță cu vecinul său, principele Transilvaniei, Sigismund Báthory.
„Chiar în primăvara anului 1595, turcii dădură semne de ofensivă. Tătarii așezați la Vidin, cu pașa de acolo și cu sârbii din ținutul Vidinului, recrutați de turci, atacară pe neașteptate Craiova și o arseră. Vestitul căpitan raguzan Deli Marcu apără orașul numai cu 160 de haiduci și fu rănit în luptă. În cele din urmă sosi și banul și, urmărind pe năvălitori, trecură Dunărea și prădară la Vidin. Furtuna se apropia și frumoasele făgăduieli ce se făcuseră lui Mihai nu erau împlinite; el rămânea singur în fața dușmanilor, cu gloatele prost înarmate, cu cetele de haiduci prădalnici și cu micul detașament al lui Albert Király. Singurul ajutor de nădejde era la Sigismund Báthory, care stătea liniștit, apărat de cununa munților Ardealului", preciza P.P. Panaitescu în lucrarea sa „Mihai Viteazul".
Mihai nu avea de unde să știe că principele Transilvaniei avea alte planuri cu Valahia și Moldova. Visa la întemeierea unei Dacii Mari, dar sub dinastie maghiară. Spera fie să poată cuceri, fie să supună prin alianțe avantajoase cele două voievodate extracarpatice. Evident, nu-și manifesta deschis pornirile, dar complota în taină. Era chiar bucuros că Mihai se vedea strâmtorat de o iminentă invazie otomană. Un domnitor la ananghie poate fi mai ușor forțat să facă lucruri pe care nu și le dorește.
De altfel, fără o armată suficient de puternică și fără acordul habsburgic, care nu tolera astfel de planuri egocentrice ale voievodului Transilvaniei, Sigismund a reușit, diplomatic, să obțină vasalitatea Moldovei. Venea și rândul lui Mihai.
Descoperire spectaculoasă la Alba Iulia. Arheologii au găsit poarta prin care Mihai Viteazul a intrat triumfal în Cetatea MedievalăLa sfârșitul lunii aprilie 1595, o delegație valahă era trimisă de Mihai Viteazul la Alba Iulia, în Transilvania, pentru a purta tratative cu principele Sigismund de Báthory. Mihai Viteazul urmărea o alianță militară, de la egal la egal, cu Transilvania. „Mihai Vodă să fie ascultător de Batîr Jicmon, iar de țară să n-aibă scădere, ci să și-o ție deplin și să se ajute unii pe alții, cum le-a fost jurământul dintâi", se preciza în instrucțiunile domnitorului.
Nu același lucru îl dorea și Sigismund. Iar delegația de feudali munteni, din care făceau parte și mitropolitul Eftimie, episcopii Luca de Buzău, Teofil de Râmnic, dar și alți 12 mari boieri, i-au făcut jocurile principelui maghiar. Mai precis, au dat pe mâna lui Sigismund țara, dar și pe domnitorul ei, într-un tratat de vasalitate extrem de înjositor. O umilință pentru Mihai Viteazul.
Practic, în urma acestuia, Mihai Viteazul devenea un supus al principelui Transilvaniei, cu o autoritate scăzută inclusiv față de marii boieri ai țării. Practic, țara era condusă de un sfat format din domnitor și 12 boieri. Aceștia nu puteau fi schimbați de domnitor fără știrea și aprobarea lui Sigismund. Voievodul nu va mai fi „din mila lui Dumnezeu", ca toți înaintașii săi, și nici nu mai putea întreține politică externă. Bugetul țării era aprobat de Dieta transilvăneană și controlat de marii boieri valahi, care vor da socoteală doar lui Sigismund. Ei hotărau și cât primește ca venituri domnitorul. Sigismund Báthory devenea domn stăpânitor al Țării Românești, iar Mihai Viteazul simplul său locțiitor. A fost efectiv un joc pe sub masă al boierilor cu Sigismund.
„El chemă solii lui Mihai ca să-i facă jurământ de credință. Aceștia, în frunte cu mitropolitul Eftimie, boierii Buzești, Teodosie Rudeanu și alții, sosiră la Alba Iulia în mai; între ei și principele Ardealului se făcu o înțelegere: boierii jertfiră autonomia politică a țării ambiției ardeleanului în schimbul asigurării situației lor sociale. Cel sacrificat a fost domnul, de ale cărui instrucțiuni nu se ținuse seamă. Lui Sigismund i se recunoscu titlul de domn stăpânitor al Țării Românești; boierii îi supun țara și pe voievodul ei. Cu rezerva că domnul va fi totdeauna ortodox și de limbă românească, el nu rămâne decât locțiitor al principelui Ardealului. Țara va fi guvernată de un sfat de 12 boieri, care nu pot fi schimbați fără știrea și voia lui Sigismund. Actele de proprietate vor fi întărite și ele de Sigismund (dar numai pământenilor). Domnul nu se va mai putea numi „din mila lui Dumnezeu", nu va mai putea trimite soli în țările străine, venitul țării va fi aprobat de Dieta ardeleană și controlat de boieri, care vor da socoteală anuală principelui ardelean. Domnul va primi din venit ceea ce vor hotărî boierii și principele Ardealului", preciza P.P. Panaitescu în aceeași lucrare.
Pe 20 mai 1595, delegația de fețe bisericești și boieri din Valahia a încheiat acest act înjositor pentru țară și voievod cu principele Sigismund Báthory, care se autointitula „prin grația lui Dumnezeu, principe al Transilvaniei, Moldovei, Valahiei Transalpine și al Sfântului Imperiu Roman, domn al părților regatului Ungariei și comite al secuilor".
Mihai Viteazul, de voie, de nevoie, a trebuit să semneze tratatul, fiind foarte strâmtorat. Mai mult decât atât, pentru că trupele otomane se apropiau, Mihai a trimis la nunta lui Sigismund cu arhiducesa Maria Christina „un cal foarte frumos, luxos împodobit, cu un paloș bătut cu pietre scumpe și opt bucăți de brocart cu fir de aur pentru mireasă".
Liderul român care a ajuns faimos în tot Occidentul. Care au fost cu adevărat cele mai importante fapte de arme ale lui Mihai Viteazul, devenit spaima turcilorCulmea, un tratat de vasalitate cu un principe creștin se dovedea mai dezavantajos decât cel cu marele padișah islamic. Sultanul nu avea dreptul de a se amesteca în politica internă; domnul avea puteri depline, comanda oastea, împărțea slujbe și făcea politică externă. În schimb, Sigismund îl transformase pe Mihai Viteazul într-o marionetă. A sa și a marii boierimi.
„Niciodată turcii nu puseseră asemenea condiții și nici chiar în cele mai negre zile de decădere politică din veacul al XVIII-lea țara noastră n-a primit condițiile ce fură iscălite de boierii lui Mihai Viteazul. În schimb, ei obțineau cele mai mari avantaje: garantarea slujbelor lor, din care domnul nu-i putea scoate; nu puteau fi condamnați la moarte; iobagii fugiți puteau fi aduși cu forța; grecii nu puteau ocupa funcții în cârmuirea țării (aceasta era, cum am văzut, o mare izbândă a boierilor); străinii nu puteau avea proprietăți în țară; chiar soldații ardeleni din țară, de s-ar atinge de bunurile boierești, erau pedepsiți cu moartea", adăuga P.P. Panaitescu în „Mihai Viteazul".
Evident, Sigismund Báthory pusese mâna pe Țara Românească, dar fără să ofere vreun ajutor țării în fața otomanilor. Văzând că a fost umilit și, pe deasupra, degeaba, Mihai Viteazul, un domn energic și orgolios, a început o misiune de a scăpa de vasalitatea față de Sigismund.
După Călugăreni și prăpădul făcut de turcii lui Sinan în țară, Mihai Viteazul acționează pe două căi. Pe de o parte, face pace cu turcii, care se dovedeau mai puțin periculoși și mai înțelegători decât creștinii, iar, de cealaltă parte, a luat legătura direct cu împăratul habsburgic. În ciuda eforturilor lui Sigismund de a bloca corespondența și solii, Mihai reușește să facă o înțelegere cu Ferdinand de Habsburg, exasperat, la rândul său, de ineficiența, dar și ambițiile absurde ale lui Sigismund. Totul se termină cu bine odată ce Mihai primește „undă verde", dar și bani și arme de la împăratul habsburgic, și cucerește Ardealul.
:format(webp):quality(80)/https%3A%2F%2Fwww.gandul.ro%2F%2Fwp-content%2Fuploads%2F2026%2F03%2Fusr-referendum.jpg)
