Imagini de pe Columna lui Traian FOTO Radu Vulpe
În a doua jumătate a secolului al III-lea d.Hr., provincia Dacia, acel teritoriu cucerit cu mari eforturi de împăratul Traian cu aproape două secole înainte, era abandonată de autoritățile romane. Legiunile și administrația au fost retrase la sud de Dunăre. Evenimentul a rămas în istoria românilor și este prezentat în manualele școlare drept „retragerea aureliană". Potrivit istoriografiei clasice, aceasta a avut loc între anii 271 și 275 d.Hr., în timpul împăratului Aurelian, iar fosta provincie a rămas la cheremul populațiilor migratoare.
Mulți istorici consideră însă că această imagine este prea simplificată. Abandonarea militară și administrativă a Daciei a fost, cel mai probabil, un proces mai complex și de durată. Cert este că a reprezentat un punct de cotitură în istoria românilor. Din acel moment, spațiul carpato-danubiano-pontic a devenit un vast creuzet de populații, limbi și credințe, din care avea să se formeze, cel mai probabil în secolele VII-VIII d.Hr., poporul român.
„Retragerea aureliană" rămâne și astăzi unul dintre cele mai controversate subiecte ale istoriei românilor. Ce i-a determinat pe împărații romani să abandoneze Dacia? Când a avut loc, în realitate, retragerea? Cine a părăsit, de fapt, provincia? Sunt întrebări care au alimentat dezbateri și cercetări timp de generații.
În secolul al III-lea, gloria Imperiului Roman era în declin. Perioada de strălucire culturală, înflorire economică și maximă expansiune militară din vremea marilor împărați Traian, Hadrian, Marcus Aurelius și Septimius Severus se încheia în sângele vărsat al urmașilor lor la tronul imperial. Împăratul Alexander Severus a fost ucis în anul 235 d.Hr. Încercase să evite un conflict costisitor cu triburile germanice de la Rin, însă armata l-a considerat prea slab. Soldații l-au asasinat și l-au proclamat împărat pe Maximinus Thrax, un militar de origine tracă, provenit dintr-o familie modestă.
Acest moment a deschis aproape o jumătate de secol de instabilitate politică. În această perioadă s-au succedat peste douăzeci de împărați legitimi și numeroși uzurpatori. Mulți au domnit doar câteva luni înainte de a fi asasinați.
Istoricii au numit această epocă „criza secolului al III-lea" sau „anarhia militară", deoarece puterea imperială ajunsese să depindă aproape exclusiv de armată, iar împărații erau ridicați și înlăturați de propriile trupe. A fost una dintre cele mai dificile perioade din istoria Imperiului Roman și un moment care i-a influențat decisiv evoluția ulterioară. Profitând de instabilitatea internă și de războaiele civile interminabile, populațiile de la granițele imperiului au început să forțeze tot mai des limesul roman.
Printre cei mai redutabili adversari ai Romei în secolul al III-lea d.Hr. s-au numărat goții, populații germanice care, potrivit tradiției, proveneau din sudul Scandinaviei. Ei aveau să joace un rol important în transformarea lumii romane și a Europei. Aliați cu populații iraniene, precum sarmații, dar și cu triburi dacice, precum carpii, goții au lansat numeroase incursiuni devastatoare pe teritoriul Imperiului Roman.
Jafurile comise de barbari FOTO wikipedia
Perioada „anarhiei militare" este plasată, de regulă, între anii 235 și 284 d.Hr. În acest interval, legiunile din diferitele provincii își proclamau propriii împărați, astfel că existau adesea mai mulți pretendenți la tron în același timp. Rivalitatea dintre aceștia a provocat războaie civile aproape permanente. În același timp, imperiul a fost lovit de epidemii severe, cea mai cunoscută fiind „Ciuma lui Ciprian", care a redus populația și a afectat capacitatea de recrutare a armatei.
Invaziile barbare, epidemiile și războaiele civile au provocat și o gravă criză economică. Pentru a susține cheltuielile militare tot mai mari, statul a redus conținutul de argint al monedelor. Inflația a crescut, comerțul s-a contractat, iar multe orașe au intrat în declin. Imperiul era atacat din mai multe direcții, atât din interior, cât și din exterior. În jurul anului 260 d.Hr., construcția politică și militară creată de Traian era aproape de destrămare. Frontierele erau atacate simultan de perșii sasanizi în Orient și de numeroase triburi germanice și sarmatice în Europa, iar armata romană era obligată să lupte pe mai multe fronturi în același timp.
În Occident s-a format Imperiul Galic, care controla Galia, Britannia și, pentru o perioadă, Hispania, iar în Orient a apărut regatul Palmyrei, condus mai întâi de Odaenathus, apoi de celebra Zenobia. Imperiul părea aproape de dezintegrare. Gravitatea situației este ilustrată și de un fapt fără precedent: în anul 260 d.Hr., împăratul Valerian a fost capturat de perșii sasanizi în timpul unei campanii militare. A rămas singurul împărat roman care a căzut prizonier în mâinile unui inamic străin.
Acesta era contextul în care împărații romani ai perioadei anarhiei militare, conducători efemeri ai unui imperiu aflat în criză, au decis abandonarea Daciei. Care au fost însă motivele acestei hotărâri? Izvoarele istorice oferă câteva indicii. Unul dintre factorii importanți l-au reprezentat atacurile repetate ale dacilor liberi, în special ale carpilor, populație pe care romanii nu reușiseră să o supună în urma campaniilor din anii 101-102 și 105-106 d.Hr.
Carpii, stabiliți în nord-estul actualei Moldove, se aliau frecvent cu alte populații războinice și lansau incursiuni în teritoriile romane. Atacurile lor vizau atât Moesia și Dacia romană, corespunzătoare în mare parte Transilvaniei și Olteniei de astăzi, cât și Pannonia. Carpii au participat și la marile invazii conduse de goți, care au devastat Peninsula Balcanică până în Grecia.
Istoricul Iordanes scria despre carpi că „erau o rasă de bărbaţi dispuşi mereu să plece la război, în special cu romanii". În anul 238 d.Hr., în timpul împăratului Gordian al III-lea, provincia Moesia, administrată de Tullius Menophilus, a fost devastată de carpi, goți și sarmați. Situația s-a repetat în vremea lui Filip Arabul, între anii 245 și 247 d.Hr., când provincia a fost din nou trecută prin foc și sabie. Cea mai amplă incursiune a fost însă cea condusă de căpetenia gotică Kniva, care a reunit un număr mare de războinici goți, carpi și sarmați. Armata barbară a devastat întinse teritorii ale imperiului.
Pentru a limita aceste atacuri, împărații romani au recurs uneori la plata unor subsidii către goți, carpi și sarmați, în schimbul păcii. „Pentru a înlătura pericolul atacurilor carpice, romanii le plătesc substanţiale stipendii. În legătură cu aceste subsidii atribuite carpilor trebuie să punem şi una din zonele cu mari concentrări de tezaure semnalate anterior", scria Ion Ioniţă în lucrarea sa „Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi".
Jafurile barbarilor FOTO wikipedia
Pentru romani, această presiune constantă devenise tot mai greu de suportat în timpul anarhiei militare. Criza economică, epidemiile, invaziile și războaiele civile secătuiseră resursele imperiului. Împărații nu mai dispuneau de fondurile necesare pentru a plăti stipendii, adevărate subvenții acordate unor populații barbare în schimbul păcii. În același timp, amenințarea persană din Orient impunea concentrarea unui număr tot mai mare de trupe. O parte dintre acestea erau însă imobilizate la frontiera Daciei, pentru a face față incursiunilor goților, carpilor și sarmaților.
În aceste condiții, împărații romani au decis să renunțe la apărarea și administrarea provinciei Dacia. Menținerea unei provincii aflate la nord de Dunăre devenise prea costisitoare, în timp ce fluviul oferea o frontieră naturală mult mai ușor de apărat. Lipsa resurselor financiare, presiunea militară de la Dunărea de Jos și necesitatea concentrării forțelor în Orient au fost principalele motive care au stat la baza abandonării Daciei.
„Dacia a fost grav lovită de atacurile carpilor din 245-247 d.Hr., respinse de armata comandată de Filip Arabul. După aceste atacuri a fost abandonat Limes Transalutanus, fortificația liniară construită între Vadul de la Flămânda (Poiana, jud. Teleorman) și pasul Rucăr-Bran. Raidurile următoare ale goților, carpilor și herulilor au fost însă îndreptate cu precădere asupra provinciilor de la sud de Dunăre. Fragmentul reconstituit din opera lui Dexippos, publicat în 2014, arată că în anul 262 s-a produs un atac devastator al goților (până în Attica) și care a afectat și Dacia. Este posibil ca atunci ea să fi fost «amissa» (n.r. abandonată)", precizează istoricul Alexandru Madgearu, în „Istoria militară a Daciei post-romane (275-614)".
Istorici precum C.C. Petolescu consideră că un nou atac devastator, desfășurat în anul 267 d.Hr. de confederația formată din goți, carpi și sarmați, a reprezentat factorul decisiv care i-a determinat pe împărații romani să renunțe la Dacia, în condițiile în care imperiul se confrunta cu o gravă criză internă și externă.
Motivele abandonării provinciei Dacia au fost, cu siguranță, multiple și complexe, însă invaziile repetate și devastatoare ale goților, carpilor și sarmaților în provinciile sud-dunărene au avut un rol decisiv în această hotărâre. Despre retragerea armatei și administrației romane din Dacia, în a doua jumătate a secolului al III-lea d.Hr., relatează nu mai puțin de șase autori din Antichitate: Paulus Orosius, Aurelius Victor, Eutropius, Festus, Iordanes și Flavius Vopiscus.
Relatările lor conturează o realitate mult mai complexă decât imaginea unei simple „retrageri aureliene". De altfel, numeroși istorici consideră că abandonarea militară și administrativă a Daciei s-a desfășurat în cel puțin două etape. Procesul ar fi început în timpul domniei împăratului Gallienus (253-268 d.Hr.), când goții, carpii și sarmații devastau Peninsula Balcanică. Confruntat cu uzurpările din interiorul imperiului, cu reformarea armatei și cu invaziile barbare, Gallienus avea nevoie de o linie de apărare sigură în Balcani, iar cea mai eficientă frontieră era Dunărea.
Gallienus FOTO wikipedia
„Şi Gallienus a fost proclamat Caesar de Senat la Roma. Dacia, pe care Traian o alipise imperiului dincolo de Dunăre, a fost pierdută", preciza Eutropius. „Traian a învins pe dacii lui Decebal şi a transformat în provincie romană teritoriul Daciei de dincolo de Dunăre, dar în timpul lui Gallienus ea a fost pierdută; după ce i-a mutat pe romani, a creat două Dacii în regiunea Moesiei şi Dardaniei", preciza și Rufius Festus.
Specialiștii consideră că Gallienus a retras mai întâi armata și administrația din estul Daciei romane, în special din Muntenia și sudul Moldovei, regiuni expuse incursiunilor goților și carpilor. Trupele au fost redislocate la sud de Dunăre, pentru a consolida apărarea de-a lungul fluviului.
„După cum se poate uşor remarca, o retragere romană din Dacia sub Gallienus nu poate fi pusă la îndoială, dovedindu-se a fi un fapt real. Nu putem desprinde, din păcate, din aceleaşi surse scrise, care au fost cauzele şi dimensiunile acestei retrageri din vremea lui Gallienus şi nici care dintre teritorii au fost abandonate. Părerile exprimate în această privinţă sunt destul de împărţite. Astfel, se apreciază că în vremea lui Gallienus ar fi avut loc o retragere romană din Muntenia şi sudul Moldovei. Lipsa din Tabula Peutingeriană a părţilor de est sau sud-est ale Transilvaniei ar putea fi un indiciu cu privire la părăsirea acestei părţi a Daciei", precizează Constantin Preda, în lucrarea „Cu privire la retragerea romană din provincia Dacia".
Războinicii daci care au luptat în armata romană. Au fost trimiși în cele mai periculoase zone de războiUlterior, împăratul Aurelian a decis retragerea definitivă a administrației și armatei din Dacia. Mulți istorici îl consideră unul dintre împărații providențiali ai Romei în perioada „anarhiei militare". Dacă Gallienus este creditat cu oprirea prăbușirii imperiului, Aurelian este văzut drept cel care i-a asigurat supraviețuirea. Puțini împărați au obținut atât de multe într-un interval atât de scurt. În numai cinci ani de domnie, Aurelian a respins invaziile barbare, a reunificat imperiul și a restabilit autoritatea Romei. Nu întâmplător, Senatul i-a acordat titlul de Restitutor Orbis („Restauratorul Lumii").
Monedă cu chipul împăratului Aurelianus FOTO wikipedia
Originar din Moesia și provenit dintr-o familie modestă, Aurelian a urcat treptat în ierarhia militară, remarcându-se prin curaj și calități de comandant. S-a distins în special în luptele împotriva populațiilor barbare și a servit sub împărați precum Gallienus și Claudius al II-lea Gothicus.
Când a ajuns împărat, în anul 270 d.Hr., situația era dramatică. Imperiul era împărțit în trei mari entități: Imperiul Roman, condus de la Roma, Imperiul Galic, care controla Galia și Britannia, și Regatul Palmyrei, stăpân peste provinciile orientale. În același timp, goții, carpii, sarmații, vandalii, iutungii și alte populații germanice traversau frecvent frontierele imperiului. Pentru mulți contemporani, destrămarea Romei părea inevitabilă.
Cu toate acestea, Aurelian a reușit să inverseze cursul evenimentelor. Una dintre primele sale preocupări a fost securizarea frontierei dunărene. Goții și carpii continuau incursiunile în Balcani, iar împăratul a declanșat campanii energice împotriva lor. A obținut mai multe victorii importante și a restabilit controlul roman asupra regiunii, inclusiv asupra unor teritorii din Dacia evacuate anterior în timpul domniei lui Gallienus.
După aceste campanii, Aurelian a ajuns la concluzia că menținerea provinciei Dacia la nord de Dunăre nu mai era sustenabilă pe termen lung. În consecință, a decis retragerea definitivă a administrației și armatei romane la sud de fluviu.
„Din toate datele de care dispunem reiese cu claritate că retragerea s-a efectuat în urma unei hotărâri centrale de repliere a graniţelor Imperiului pe linia Dunării, deoarece, ne spun Eutropius (IX, 15, 1) şi Historia Augusta (39, 7), «Toată Illyria şi Moesia erau devastate, Aurelian pierzând speranţa de a mai putea păstra Dacia». Sintetizând atât datele transmise de izvoarele scrise, cât şi analiza şi interpretarea acestora, rezultă că întreg procesul de retragere romană din Dacia a avut loc în vremea celor doi împăraţi, Gallienus şi Aurelian. În niciun caz nu poate fi vorba de două părăsiri independente una de alta, între care să se fi intercalat o recucerire a provinciei", precizează Constantin Preda, în lucrarea deja menționată.
