Statele Unite au cea mai puternică armată din istorie, însă nu au mai obținut o victorie militară clară de peste trei decenii. Concluzia îi aparține lui Ivo Daalder, care susține că problema Americii nu este lipsa forței militare, ci modul în care Washingtonul înțelege războiul.
Într-o analiză publicată de POLITICO, fostul ambasador al SUA la NATO afirmă că eșecurile repetate din Vietnam, Afganistan, Irak sau, mai recent, confruntarea cu Iranul reflectă „o problemă structurală profundă" a strategiei americane.
Potrivit lui Daalder, singurul conflict pe care SUA îl pot considera un succes clar după Al Doilea Război Mondial rămâne războiul din Golf din 1991. Chiar și acela însă a pregătit, indirect, terenul pentru viitoarele crize din Orientul Mijlociu.
În rest, bilanțul militar american este marcat de blocaje strategice; războaie fără final clar; retrageri umilitoare; destabilizarea unor regiuni întregi.
Fostul ambasador spune că Washingtonul a inversat complet logica clasică a războiului formulată de celebrul strateg prusac Carl von Clausewitz.
Clausewitz considera războiul „continuarea politicii prin alte mijloace", adică un instrument folosit pentru atingerea unor obiective politice precise.
În schimb, susține Daalder, America tratează războiul ca pe un substitut al politicii și recurge la forță militară înainte să definească exact ce urmărește să obțină.
„Washingtonul folosește armata și speră că soluția politică va apărea ulterior", afirmă analistul.
Autorul analizei susține că Statele Unite au căzut constant în aceeași capcană: credința că distrugerea masivă va forța adversarul să capituleze. Exemplele invocate sunt: operațiunea „Rolling Thunder" în Vietnam; doctrina „Shock and Awe" în Irak; bombardamentele recente asupra Iranului.
În fiecare caz, Washingtonul a mizat pe superioritatea militară absolută, fără să aibă însă o strategie clară pentru ceea ce urma după atac.
Daalder consideră că fostul președinte american George H. W. Bush a fost unul dintre puținii lideri americani care au înțeles limitele puterii militare.
În 1991, obiectivul SUA a fost strict definit: eliberarea Kuweitului după invazia irakiană.
Bush senior a refuzat să invadeze Bagdadul și să încerce schimbarea regimului lui Saddam Hussein, deși exista presiune politică uriașă pentru o ofensivă totală.
„Acea reținere a produs legitimitate internațională, o coaliție solidă și o victorie reală", spune fostul ambasador.
În schimb, fiul său, George W. Bush Jr a ales invazia Irakului și schimbarea regimului de la Bagdad. Iar rezultatul a fost un deceniu de război, destabilizarea Orientului Mijlociu, întărirea influenței Iranului și apariția unor noi mișcări insurgente.
Daalder amintește că armata irakiană a fost desființată complet după invazie, lăsând sute de mii de foști militari înarmați fără locuri de muncă și fără perspectivă — o decizie care a alimentat direct insurgența.
Cea mai mare eroare strategică a Washingtonului, afirmă autorul, este convingerea că forța militară poate compensa lipsa motivației politice.
„America are forța. Cealaltă parte are voința", rezumă Daalder. El amintește că Vietcong-ul nu a cedat în Vietnam, talibanii au revenit în Afganistan, regimul iranian a rezistat presiunilor externe, iar mișcările insurgente din Irak au continuat ani întregi.
În opinia sa, adversarii SUA luptă adesea pentru supraviețuire, în timp ce Washingtonul pierde treptat claritatea obiectivelor pentru care a intrat în conflict.
Analiza îl vizează direct și pe Donald Trump, descris drept „cea mai radicală expresie" a acestei strategii defectuoase.
Daalder susține că administrația Trump a combinat diplomația improvizată cu amenințările militare spectaculoase, mizând pe ideea că bombardamentele vor forța Iranul să accepte condițiile Washingtonului.
„Strategia a fost simplă: eliminăm liderul suprem și sperăm că va apărea un succesor mai moderat", notează autorul. Problema, spune diplomatul, este că nu exista niciun plan pentru gestionarea unui eventual eșec, pentru stabilizarea Iranului, pentru reacția Teheranului și nu în ultimul rând protejarea rutelor petroliere din Strâmtoarea Hormuz.
Fostul ambasador amintește de așa-numita doctrină Weinberger-Powell, formulată după trauma Vietnamului. Aceasta prevedea că SUA ar trebui să folosească forța militară doar dacă:
- există un interes vital clar;
- obiectivele sunt precise și realizabile;
- există susținere internă și internațională;
- strategia de ieșire este definită;
- războiul reprezintă ultima soluție.
Potrivit lui Daalder, exact aceste principii au lipsit din majoritatea intervențiilor americane din ultimele decenii. „Problema nu este armata, ci strategia".
America nu pierde pentru că armata sa ar fi slabă, ci pentru că liderii politici aleg mai întâi instrumentul militar și abia apoi încearcă să definească scopul conflictului. „Nu este surprinzător că cea mai puternică armată din istorie nu reușește să câștige războaiele pe care le începe", concluzionează fostul ambasador american.
Text preluat.
___________
În 1994 după consultări și o masă protocolară cu ambasadorul irakian la București, sediul ambasadei, din acea perioadă gri-verzuie pentru România am convenit întâlniri cu reprezentanți militari irakieni la Bagdad, Irak. Am fost însoțit de un coleg din ATLAS COMPUTERS Srl, azi trecut pe lumea cealaltă. Scopul era vânzarea unor matrițe pentru construcția de carcase de PC-uri desktop minitower, un proiect conceput și realizat în cadrul firmei noastre.
Perioada anilor '90 este cunoscută cu inflație galopantă, pregătirea legislației de privatizare prin metode neortodoxe, MEBO, vânzarea pe un dolar - idea îmi aparține pe care am sugerat-o președintelui FPS cândva prin anul 1997 când participam la susținerea tezei de doctorat unui coleg la Academia de Poliție. Am mai scris pe blog despre acest eveniment.
Ce-am văzut în Irak m-a lăsat mut. Blocada americană nu permitea afaceri decât cu medicamente și alimente. Benzina avea prețuri infime. Două conducte duceau benzină în Iordania, gratis. Cerul era blocat. Avioanele nu ajungeau la Bagdad. Am făcut un ocol prin Aman, Iordania. Aici ne-am alăturat unei delegații militare românești, ca din întâmplare. Se pregătise minuțios deplasarea noastră în Irak. Și această delegație avea întâlniri la Ministerul Apărării Irakian.
Am amintiri superbe din Irak. Întâlniri cu generali irakieni, ofițeri superiori, vizite în locuri cu mare încărcătură istorică, shoping în centrul vechi al Bagdadului. Hotelul Al Rashid unde am fost cazati, cel mai mare din Bagdad, avea să fie centrul transmisiunilor de presă, în direct, în cel de-al doilea război declarat de americani, cel cunoscut cu prinderea lui Saddam HUSSEIN.
Dacă aș povesti mai mult aș produce valuri în bostănărie. După un timp de la angajarea mea la Ministerul de Interne, 1997, am dat cu subsemnatul pe mai multe pagini, din câte am înțeles la cererea americanilor. Deh, colonie în toată regula, de atunci!
Sunt de acord cu cel care a analizat, textul de mai sus, războaiele americane în Vietnam, Afganistan, Irak și mai nou Iran.
Americanii au plecat din acele zone cu coada între picioare!
Aș fi curios să văd textele negociatorilor americani și iranieni pentru acordul de pace americano-iranian.
