Nemții

Diana Șoșoacă ia atitudine și o pune la punct pe șefa AfD

Scrisoare deschisă către Alice Weidel, copreședinta AfD

Stimata Doamnă Alice Weidel,

             Ați afirmat cu un dispreț care nu va face cinste că românii vă „jefuiesc sistemul social” în orașul Magdeburg. Să vă fie rușine! Vă cer imperativ să vă retrageți această acuzație nedreaptă și să le cereți public scuze cetățenilor români pe care i-ați insultat. Dacă dețineți dovezi punctuale de fraudă, prezentați-le autorităților judiciare, dar nu îndrăzniți să folosiți suferința și drama unor oameni care au fost nevoiti să-și părăsească țara ca monedă de schimb pentru capitalul dumneavoastră electoral. 

        Ați pomenit de costurile îngrijirii medicale. Priviți, doamnă Weidel, și cealaltă parte a monedei. Aveți medici români, școliți pe banii României, care consultă pacienți germani, operează, fac gărzi și salvează vieți. Sunt profesioniști cărora familii din țara dumneavoastră le încredințează viața celor dragi.

         Dacă vreți să faceți un bilanț, atunci făceți-l până la capăt. În socoteala dumneavoastră despre cât costă românii, cât valorează munca lor, vorbiți și despre ce aduc Germaniei. Românii noștri lucrează în fabrici, construiesc locuințe, transportă mărfuri, muncesc în agricultură și îngrijesc vârstnici. Plătesc taxe și contribuții, iar munca lor susține servicii de care beneficiază și cetățenii germani. 

Dacă nu știți să faceți un bilanț, vă ajut eu. Într-o analiză publicată în 2026, Agenția Federală pentru Muncă a Germaniei arăta că între 2014 și 2024, populația de vârstă activă cu cetățenie germană s-a redus cu aproximativ 3,9 milioane de persoane, în vreme ce populația de vârstă activă cu cetățenie străină a crescut cu aproximativ 3,4 milioane.

Tot instituția germană arată că extinderea ocupării între iunie 2014 și iunie 2025 a fost susținută preponderent de lucrători străini. Prin urmare, contribuția lucrătorilor români nu trebuie interpretată doar prin salariile lor, ci și prin faptul că asigură personal pentru întreprinderi care se confruntă cu deficit de forță de muncă.

La sfârșitul anului 2025, în Germania trăiau peste 900.000 de cetățeni români, iar peste o jumătate de milion (mai exact 559.000) erau încadrați în muncă. Nu vorbim despre o comunitate aflată la periferia economiei germane, ci despre o forță de muncă implicată legal în construcții, industrie, agricultură, transporturi, sănătate și servicii.

Chiar dacă nu există o statistică oficială care să indice separat câte miliarde de euro din PIB-ul german sunt produse de cetățenii români, putem face o simulare simplă. La o masa de 559.000 de lucrători români, cu un salariu mediu brut de 3.000 de euro, avem o masa salarială brută anuală de 20,12 miliarde de euro. Cum impozitul pe venit este progresiv, la o masa salarială brută de 21,12 miliarde, totalul impozitelor și celorlalte rețineri este de 31,25%, adică peste 6,6 miliarde de euro care se duc la bugetul statului german. Aceasta este „paguba” pe care v-o aduc românii, nestimată domnă!

Dumneavoastră, doamnă Weidel, vă cer să vă măsurați cuvintele când vorbiți despre relația dintre țările noastre. Când o companie germană câștigă contracte de miliarde în România, vorbiți despre parteneriat economic. Când un român muncește în Germania și familia lui primește o alocație la care are dreptul, dumneavoastră vorbiți despre jaf. Cu ce drept?

Cât despre platile pe care le contestați, răspunsul meu este simplu. Dacă legea germană îi dă unui om dreptul la o indemnizație, plătiți-i ce i se cuvine. Și tratați-l cu aceeași demnitate ca pe orice alt cetățean aflat în aceeași situație. 

Și acum, haideți să vă spun de ce plătiți. Când o putere precum Germania alege să se amestece în politica internă a unei țări și să influențeze deciziile ei, pentru ca miliarde de euro din fonduri de la Uniunea Europeană care i se cuveneau de drept și integral poporului român, să fie redirecționate către o firmă germană, trebuie să fiți pregătită să suportați consecințele. 

Nu poți lăsa o națiune fără banii destinați dezvoltării ei, îngropată în datorii și privată de orice speranță, iar apoi să te miri că aceiași oameni, ajunși la capătul puterilor, îți bat la ușă. Dumnezeu guvernează lumea după legi ale echilibrului absolut, pe care unii pământeni, orbiți de orgoliul politic, nu le pot înțelege. 

Și v-aș mai întreba pe dumneavoastră de ce nu faceți referire mai întâi la miile de imigranți aduși în Germania în ultimul deceniu, care de cele mai multe ori nu au studii, nu vorbesc limba germană și pentru care statul german a plătit și plătește sume uriașe pentru ajutoare și alocații, școlarizare, persoane care de cele mai multe ori chiar nu muncesc și nu plătesc taxe, și care doar consumă bani de la buget, în comparație cu mulți români care muncesc si au și câte 2-3 locuri de muncă și plătesc taxe și impozite și ridică economia Germaniei.

Pe de altă parte, sunt surprinsă de discursul dvs. în condițiile în care eu personal și Partidul pe care îl reprezint, S.O.S. ROMÂNIA,  avem o colaborare foarte bună la Parlamentul European și pe plan politic cu AFD, împărtășind aproape aceleași valori suveraniste.

Ca lider suveranist român, apăr dreptul României de a-și stabili singură prioritățile și demnitatea românilor oriunde trăiesc. Aveți dreptul să dezbateți politica socială a Germaniei. Vă răspund ferm atunci când îi jigniți și îi umiliți pe cetățenii români într-un discurs electoral, ceea ce este inacceptabil și inadmisibil.

Să vă fie rușine, doamnă Weidel! Românii pe care i-ați jignit merită scuze publice. Vă cer imperativ să le cereți imediat! Culegeți ceea ce semănați! 

Av. Europarlamentar 

Diana Iovanovici-Șoșoacă

Președinta Partidului S.O.S. România

Metastaza PSD. Ce urmează?

PSD a intrat în faza finală a ciclului unui partid politic. Celulele maligne implantate în corpul partidului încă de la transformarea din Partidul Comunist în FSN și apoi PSD au ajuns la metastază. Corupția, aroganța și disprețul față de separația puterilor în stat nu mai pot fi ținute în frâu. Exact ca în Ungaria și Bulgaria, s-a terminat resursa de zbor pentru partidele comuniste care s-au pretins subit democratice după 1989. Toate semnele arată că urmează marea migrare spre AUR, bidonul care urmează să preia voturile, dar și interesele servite până acum de PSD. Se încălzește pe margine și Ponta, în speranța că va putea aduna câteva procente din voturile pierdute de PSD.

Botezul din familia Simonis de la Timișoara a fost turnesolul perfect pentru grupul organizat care se pretinde partid socialist. Conștiința faptului că sunt intangibili, că parchetele în frunte cu DNA îi ocolesc, că instanțele în frunte cu Înalta Curte le închid dosarele, îi face pe PSD-iști să își expună fără jenă luxul orbitor. Un lux pe care l-au strâns câtă vreme au lucrat la stat.

Degeaba a încercat Sorin Grindeanu să-și ceară scuze public pentru defilarea obscenă de la Timișoara. Cum să fie credibil omul cu zborurile Nordis la activ, cu OUG 13, cu vilă de 700 mp proiectată tot de Nordis? Dovadă că după doar câteva ore ministrul PSD Rogobete, altfel foarte apreciat de prima familie a țării, a dat vina pe Bolojan pentru excesele PSD.

Dacă mai exista vreun votant PSD care credea în vocația socialistă a partidului, el trebuie să fi dispărut după catwalk-ul suprarealist de la Timișoara. Acest partid n-a fost niciodată social-democrat, el nu apără nici una dintre valorile socialiștilor europeni: ecologie, egalitatea de șanse și incluziunea, protecția minorităților religioase și sexuale. Chiar ei le-a transmis colegilor europeni că sunt de fapt un partid cu valori conservatoare.

Scorurile cu care e creditat partidul în sondajele de casă sunt evident mincinoase. Sondajele reale arată PSD la 17%, cu tendință în scădere. O scădere dramatică pentru un partid obișnuit cu scoruri de 30-35%, ba chiar peste 40% în epoca Dragnea. E aproape imposibilă redresarea cât timp pesediștii sunt la guvernare, mai ales că se anunță o iarnă dificilă, iar deficitul bugetar trebuie scăzut și în 2027 cu tăieri de la cheltuieli și creșteri de taxe și impozite.

Dacă nu apare vreo lebădă neagră (Grindeanu & co să iasă iar de la guvernare și să arunce încă o dată țara în criză), PSD se îndreaptă spre alegerile din 2028 cu perspectiva unui scor care să-l transforme în partid-balama. Ar fi confirmarea parcursului din ultimii ani: scor negativ istoric la parlamentarele din 2024, eșec istoric la prezidențialele din 2024 și la cele repetate din 2025, absența oricărui lider credibil.

Și aici intervine AUR. Partidul lui Simion, creat în laboratoare pentru a rupe din voturile PSD, devine acum recipientul acestor voturi. Colaborarea celor două partide e naturală pentru că au, de fapt, interese comune: control pe justiție, oprirea reformelor, menținerea unui status-quo profund corupt, respingerea valorilor europene. Pentru primarii PSD va fi absolut naturală topirea în AUR înainte de alegerile locale din 2028. Va fi ceva mai dificil pentru figurile publice, dar se vor găsi sinecuri pentru PSD-iștii perdanți pe la ANCOM, ARICE, ANSVSA sau alte acronime care trăiesc pe spatele bugetului de stat.

Cele două partide și-au oficializat colaborarea la moțiunea de cenzură din 5 mai. De atunci au guvernat practic împreună. Și-au trecut legi, și-au numit cot la cot oamenii la șefia televiziunii și radioului public sau a Institutului Cultural, au torpilat concomitent orice tentativă de reformă a PNL și USR.

Blatul dintre PSD și AUR e evident.

Ce dovadă mai bună decât că partidul lui George Simion, pretins anti-sistem, nu a suflat nici o vorbă despre parada rozătoarelor transformate în blănuri? Cum e posibil ca un partid așa-zis de opoziție să nu sară cu topoarele mediatice pe un subiect care a inflamat o țară întreagă? Cum se poate ca băiatul de galerie care urla pe la casele politicienilor din PNL să nu scoată nici un mieunat la blănurile soțiilor de PSD-iști? E o singură explicație: blatul PSD-AUR.

A doua dovadă e agenda comună împotriva lui Alexandru Nazare, ministrul Finanțelor care se încăpățânează să nu preia gogorițele lui Grindeanu & co despre greaua moștenire lăsată de guvernul Bolojan. A refuzat Nazare să propage narativele PSD? Nici o grijă, prietenul AUR la nevoie se cunoaște. Așa că AUR a anunțat moțiune simplă împotriva ministrului neascultător. Urmează frăgezirea în Parlament, poate chiar un vot al PSD alături de AUR, cum s-a întâmplat în decembrie anul trecut împotriva ministrei Mediului, Diana Buzoianu, care își băgase nasul în balastierele ilegale ale PSD-iștilor. Și apoi presiune pe premierul Luca Niculescu să-l schimbe din funcție.

Unii votanți AUR se întreabă unde e partidul anti-sistem care promitea zero toleranță față de PSD? Unde e agenda justițiară a lui Simion, când tot ce face AUR e să sprijine corupția din PSD? Șeful extremiștilor simte că oamenii încep să vadă că împăratul lor e gol de principii, așa că dă-i și luptă pentru Călin Georgescu. Cam din vârful buzelor și lupta pentru guru cu pantaloni roșii, cu faptele e mai greu.

De fapt, masca AUR a căzut. Doar cine nu vrea nu vede că așa-zisul partid anti-sistem se pregătește să preia rolul PSD de partid-sistem. Pentru 2028, planul comun e ca AUR să devină vioara întâi într-o alianță cu PSD redus la stadiul de partener junior într-o coaliție naționalist-antireformistă. Un scenariu similar cu "patrulaterul roșu", coaliția din anii 90 patronată de Ion Iliescu și securiștii din jurul său.

Iar Victor Ponta a înțeles mișcarea și se pregătește să-și relanseze partidul de buzunar, în speranța că va aduna câteva firimituri rămase după implozia PSD, cu care să participe la viitoarea guvernare.

Logodna prost mascată dintre PSD și AUR lasă liber pentru PNL și USR culoarul modernist, reformist. Dacă cele două partide vor înțelege că doar împreună pot performa, ca Alianța DA în 2004, vor avea o șansă la localele și parlamentarele din 2028. Dacă însă orgoliile vor fi mai puternice decât rațiunea, vor sfârși prin a-și canibaliza electoratul și a rata ocazia de a da României o majoritate parlamentară reformatoare pentru prima oară după mulți ani.

Articol din G4  Media

Bucurie

 Cei mai mulți cititori si blogului meu sunt din țările  Asiei și  Americii de Sud:

Date, ultima săptămână. 

Urmaresc cu bucurie că  amintirile mele, experiențe de viață, noutăți zilnice din cultură, științele  naturii fac deliciul cititorilor mei.

Fiți bineveniți, dragilor.

Alexandru Mateescu 

HotNews.ro. Un articol excepțional!

 

Alegeri SUA: Doi ani toxici. Asta am trăit cu toții, indiferent dacă suntem sau nu de acord cu Trump. Votul de azi din America are o miză uriașă și pentru Europa

Donald Trump în campania pentru alegerile prezidențiale din noiembrie 2024. Foto: CHIP SOMODEVILLA / Getty images / Profimedia

După aproape doi ani de mandat, bilanțul lui Trump include promisiuni nerespectate, o societate americană tot mai divizată și o relație erodată cu aliații tradiționali. Poate însă că cea mai durabilă și mai toxică moștenire ține de normalizarea la nivelul întregii lumi a unor comportamente care, până nu demult, ar fi fost de neimaginat la „liderul lumii libere".

• Cu excepția unei „liste scurte" de curteni ai lui Donald J. Trump, care s-au îmbogățit, au fost doi ani răi și pentru democrați, dar și pentru republicani, și pentru benzina americanilor și pentru securitatea europenilor, și pentru canadieni și pentru japonezi. Rusia și Ucraina continuă războiul. Chiar și susținut de Trump, Putin nu se simte nici el prea bine. La rândul său, lovit dur, Iranul înfruntă SUA și răscolește Orientul Mijlociu.
• De la o guvernare democrată care a fost complet neglijentă și a lăsat permeabilă granița de sud a SUA, s-a ajuns la o guvernare republicană, sub conducerea MAGA, care a gonit pur și simplu multe dintre talentele pe care America s-a străduit să le aducă în țară.
• Americanii sunt chemați azi la vot să spună cu cine vor să continue în Congres și în Senat, pentru ultimii doi ai ai acestei administrații.
• HotNews va relata neîntrerupt despre alegerile de la jumătatea mandatului din SUA, inclusiv pe parcursul nopții de marți spre miercuri.

În pragul alegerilor din 3 noiembrie, Donald Trump se pregătește să intre în istorie ca unul dintre cei mai influenți președinți americani ai epocii moderne. Nu într-un mod pozitiv, dacă ar fi să-i ascultăm pe cei mai mulți americani și europeni, așa cum arată sondajele. 

Influența liderilor nu se măsoară doar în legi, ordine executive sau victorii electorale, care în unele cazuri au oferit alegătorilor săi ce și-au dorit. Adică mai puține impozite pentru cei cu bani, dereglementare și sprijin puternic pentru marile companii, un război cultural visat de mulți, mai puțini imigranți, mai mult naționalism. 

Un lider se măsoară și în lucrurile pe care de la înălțimea funcției sale le-a inspirat în ceilalți. A întreținut speranța, respectul pentru reguli sau a făcut să pară acceptabil haosul?

Trump și-a păstrat aderența la publicul său, la nucleu dur al MAGA. Dar pentru o bună parte a populației din SUA și pentru milioane de locuitori ai lumii, am asistat la erodarea instituțiilor democratice, la slăbirea încrederii în alegeri, la atacul la adresa grupurilor vulnerabile, a adversarilor politici de orice fel, asaltul împotriva presei critice.

A slăbit statutului moral al SUA în lume, cultivarea relațiilor cu dictatorii lumii de azi, în același timp cu răcirea relațiilor cu vechii aliați. 

Au fost aproape doi ani sumbri, cu nopți și dimineți bizare pentru europeni, care uneori au urmărit în stare de șoc deciziile, reacțiile și minciunile sfruntate, uneori suprarealiste, ale președintelui SUA.

Greu de suportat a fost stilul său agresiv, care a spulberat normele decenței în societate și a încurajat violența și intoleranța în politică, la nivelul alegătorilor americani și până în cele mai îndepărtate colțuri ale globului. 

Pentru un european, mai ales unul din estul continentului, care se uită la splendida relație a „liderului lumii libere" cu autocratul sângeros din apropierea graniței noastre, Vladimir Putin, dacă spunem că bilanțul sună ca un eufemism răsuflat.

Discursul lui JD Vance de la München din februarie 2025, care a vizat și România, a fost un moment simbolic. Administrația americană nu mai critica doar politicile unor guverne europene, ci punea sub semnul întrebării valorile, funcționarea democrațiilor europene și relația SUA cu acestea.

Sprijinul administrației pentru forțele de extremă dreapta, anti-establishment, care atacă fundamentele construcției UE, a devenit evident. Manifestat nu doar de Vance cu acea ocazie, când s-a întâlnit cu lidera AfD-ului german, ci și în discursurile ulterioare și în strategia de securitate oficială a administrației. 

În The Atlantic, istorica Anne Applebaum s-a întrebat pe bună dreptate de ce oficialii americani îi încurajează pe europeni să-și consolideze propriile forțe militare, în vreme ce promovează partide politice și lideri care se opun cheltuielilor pentru apărare, sunt favorabili Rusiei sau nu promit să apere Europa.

Unele voci au oferit și o posibilă explicație a strategiei americane: o Uniune Europeană divizată, slăbită și condusă de forțe de extremă dreapta ar fi pur și simplu mai ușor de manevrat și de subjugat. 

În sud-estul european, lucrurile au luat o formă uneori suprarealistă. Fosta ambasadoare americană la Atena Kimberly Guilfoyle a afirmat, potrivit Wall Street Journal și Financial Times, că ar putea schimba guverne în România și Grecia, pentru a atinge interesele americane de afaceri în domeniul energiei. Guilfoyle a negat aceste lucruri, prin avocatul său.

Administrația a demis-o în cele din urmă, posibil pentru o altă chestiune, legată de solicitarea de bani de la un donator, în schimbul intermedierii de contacte cu administrația, potrivit Wall Street Journal. Dar întrebările vor rămâne. 

„Americanii promovau odinioară democrația în Europa ca sistem politic. Actuala administrație și elita de afaceri din jurul acesteia urmăresc acum o politică diferită", a observat Applebaum.  

Trump a transformat relația cu aliații într-una tranzacțională și a concretizat brutal o direcție anunțată de ani de zile de administrațiile americane – retragerea cel puțin parțială a SUA din rolul de garant al securității europene. 

Dacă această politică a SUA era nu doar predictibilă, ci și perfect validă, din perspectiva alegătorilor americani republicani, atacurile la adresa aliaților europeni, presiunile la adresa NATO și amenințările cu anexarea Groenlandei au depășit limitele și au schimbat fundamental percepția asupra alianței transatlantice.

Criza privind Groenlanda „a schimbat fundamental modul în care majoritatea danezilor văd Statele Unite", mi-a spus anul acesta Rasmus Sinding Søndergaard, istoric și cercetător senior la Institutul Danez de Studii Internaționale.

Trump nu a distrus NATO, firește, iar mulți vor spune pe bună dreptate că a avut un succes atunci când a convins aliații să investească mai mult în apărare, sub amenințarea Rusiei. Dar a zguduit ceva la fel de important: certitudinea că Statele Unite vor fi acolo atunci când Europa va avea nevoie de ele.

Un sondaj Pew Research din vară arăta cât de mult s-a prăbușit încrederea europenilor că SUA mai sunt un partener pe care se pot baza. În Germania, spre exemplu, de la 83% în 2022 la 39% acum, în Italia, de la 73% la 34%, iar în Franța, de la 62% la 27%. Sunt țările unde se protestează masiv astăzi. Nu contra lui Trump, desigur, dar contra nesiguranței.

Un alt sondaj al think-tank-ului ECFR (Consiliul European pentru Relații Externe), realizat în mai multe state UE, arăta că doar 11% dintre respondenți mai considerau în vară că SUA sunt un aliat și că 25% dintre cei intervievați percepeau America fie ca rival, fie ca adversar.

Europenii s-au uitat cu îngrijorare, oroare și, probabil, în cele din urmă cu o oarecare acceptare, la relația lui Trump cu „spiritul umanitar" Vladimir Putin – așa cum l-a numit emisarul special Steve Witkoff pe liderul de la Kremlin – și la abordarea americană privind războiul din Ucraina. 

În loc să trateze Rusia drept agresorul în cel mai sângeros conflict din Europa de după cel de-al Doilea Război Mondial, care a devastat Ucraina și reprezintă o amenințare existențială pentru o parte a Europei, Trump a prezentat conflictul ca pe o dispută între doi lideri care trebuie să ajungă la o înțelegere: „de ce nu vrea Zelenski să facă asta?".

Relația sa personală cu Putin, disponibilitatea de a-i valida discursul și momentele în care a pus presiunea mai degrabă pe Kiev decât pe Moscova au redus așteptările pe care europenii le puteau avea de la SUA. Când JD Vance a fost fluierat de un stadion întreg la Olimpiada de iarnă de la Milano, acolo era nu doar Europa, ci și Asia, America de Sud și, într-un sens larg, lumea.

Episodul întâlnirii Trump-Putin din Alaska, în august 2025, și simbolistica primirii liderului rus pe teritoriul american au fost revelatoare, în contrast cu felul în care a fost tratat Volodimir Zelenski la Casa Albă. Acordul privind achiziția de motorină din Rusia, recent încheiat de președintele american, ridicarea parțială a sancțiunilor împotriva Moscovei, apetența pentru afaceri ruso-americane urmărite de oameni de afaceri apropiați administrației, potrivit presei, totul sub acoperirea unor negocieri onorabile, nu au făcut decât să confirme aceste revelații. 

Da, Ucraina a continuat să primească de la americani informații vitale, arme – acestea din urmă fiind acum plătite integral de Europa, dar a primit și critici și incertitudine privind garanțiile de securitate și viitorul sprijinului american.

Pentru mulți, efectul asupra Europei de Est a fost clar: dacă securitatea Ucrainei devine negociabilă, securitatea întregii regiuni devine mai fragilă. Mai ales că dimensiunea prezenței militare americane în Europa va fi cel mai probabil redusă, reducere care a început deja în România. 

Președintele a afirmat în mod repetat că a încheiat o mulțime de războaie și că merită Nobelul pentru Pace. Trump a fost implicat în unele negocieri, dar lista sa de reușite nu este de fapt foarte mare, iar la capitolul pace, americanii vor reține probabil că președintele și-a contrazis de fapt promisiunile din campanie.

Discuțiile despre înclinația lui Trump către pace sunt vechi și datează din 2016, când acesta era plasat de unii observatori și de aliații săi în opoziție cu „războinica" Hillary Clinton.

În 2024, Trump a câștigat un nou mandat și cu promisiunea de a evita noi războaie și de a nu mai implica America în conflicte costisitoare. JD Vance era văzut și dat exemplu ca un politician format în filosofia ce se opune intervenționismului american. 

Doar că pe 28 februarie 2026, Statele Unite și Israelul au lansat atacuri militare împotriva Iranului, declanșând un conflict regional. Toate aparențele s-au prăbușit ca un castel din cărți de joc. 

Administrația a invocat distrugerea capacităților nucleare și balistice iraniene și eliminarea regimului și a amenințării reprezentate de regim, însă, deși liderul suprem Ali Khamenei a fost ucis, regimul nu a fost înlăturat și negocierile nu au produs o soluție durabilă.

Conflictul a afectat nu doar Iranul și Israelul, ci și statele din Golf, infrastructura energetică și transportul maritim prin Strâmtoarea Ormuz, cu implicații pentru economia mondială, inclusiv pentru europeni care se confruntă cu o criză energetică și creșterea costurilor de trai, decontând astfel aventurile SUA.

În acest timp, acordul de pace pe care Trump l-a negociat pentru Gaza nu a reușit să pună capăt violenței și să ofere o perspectivă politică palestinienilor, după devastarea produsă de ofensiva israeliană din fâșie, lansată după atacurile Hamas din 7 octombrie 2023". Trump a revendicat încheierea războiului, dar populația palestiniană continuă să trăiască într-un teritoriu devastat, cu o situație umanitară gravă și fără o soluție politică definitivă. 

Planurile americane pentru administrarea și reconstrucția Gazei ridică întrebări fundamentale despre reprezentarea politică a palestinienilor, dreptul lor la autodeterminare și rolul pe care îl vor avea în viitorul propriului teritoriu.

Acasă, în SUA, normele democrației americane s-au degradat. Presiunile președintelui asupra Departamentului de Justiție și asupra instituțiilor federale în general au fost vizibile. La fel cum vizibile au fost ignorarea sau subordonarea cel puțin parțială a Congresului republican.

Concentrarea puterii executive și încercarea de a subordona administrația loialității personale față de președinte au fost și ele evidente, un lucru observat inclusiv de aliații lui Trump. 

Loialitatea a fost frecvent criteriul de angajare în guvern, paradoxal, pentru o administrație pornită pe eliminarea criteriilor DEI (Diversitate, Echitate și Incluziune) și așa-zisa adoptare a meritocrației. 

Ipocrizia a explodat în mai multe rânduri, ultima dată la angajarea purtătoarei de cuvânt a Casei Albe, Katie Zacharia, care a fost demisă după cinci zile pe fondul unei incompetențe flagrante.

Unele voci au subliniat că deși erodate, instituțiile au rezistat, că deși America post-Trump nu va semăna cu cea de dinainte, revoluția nu a existat, sau nu a reușit – justiția a dovedit această reziliență, cu judecători, unii numiți de Trump, care au luat decizii ce nu au convenit președintelui.

Alte voci au fost mai pesimiste.

„Zi după zi, observ că arătăm din ce în ce mai mult ca Chile din anii 1970 sau ca Venezuela de la începutul anilor 2000. E nevoie de timp pentru a eroda fundamentul unei democrații, dar acesta se erodează (…) Încă suntem o democrație, dar din ce în ce mai puțin o democrație", mi-a spus la începutul anului Alexander Cohen, profesor asistent de științe politice la Clarkson University din New York.  

Reducerea trecerilor ilegale în SUA la frontiera cu Mexicul este probabil cea mai clară realizare pe care o pot invoca susținătorii lui Trump. Iar controlul imigrației va avea mereu o importanță majoră pentru o parte importantă a electoratului.

Probabil că nimic nu a fost însă mai șocant pentru cei care i se opun lui Trump decât politica ICE: normalizarea brutalității instituționale și transformarea deportărilor în spectacol politic și simbol al autorității prezidențiale.

Extinderea operațiunilor ICE în interiorul SUA, efectele asupra familiilor, inclusiv asupra celor care au membri cu statut legal sau cetățenie americană, condițiile din centrele de detenție și lipsa transparenței, toate au ridicat riscul ca lupta împotriva imigrației ilegale să devină o justificare pentru abuzuri și pentru suspendarea unor garanții fundamentale. 

Uciderea în plină stradă a cetățenilor americani Renee Good și Alex Pretti, strigătele de avertizare din comunități, „vine ICE", denunțurile „bunilor cetățeni" americani împotriva presupușilor „ilegali" au dat fiori pe șira spinării.

Câteva demiteri tardive pentru uciderea lui Good și Pretti nu reprezintă o tragere la răspundere reală pentru cazuri atât de șocante. Alți oameni au fost uciși sau răniți în timp ce agenții ICE încercau să îi aresteze. Nu au fost doar aceste situații.  

În iunie anul acesta, Human Rights Watch anunța că, de la învestirea lui Trump în al doilea mandat, 52 de persoane au decedat în custodia ICE. Rata mortalității a ajuns la cel mai ridicat nivel din ultimul deceniu.

Atacurile nu s-au concretizat doar împotriva imigranților fără acte. 

Tot mai mulți americani percepuți drept străini au devenit dușmani, în ochii administrației Trump și ai unei părți a societății. Un exemplu: atacurile pe criterii identitare la adresa lui Abdul El-Sayed, cetățean american din părinți imigranți, candidatul democrat musulman la un post de senator în Michigan. 

Demonizarea adversarilor politici și prezentarea lor drept dușmani ai Americii a devenit o obișnuință. În discursurile președintelui, alegerile nu mai sunt o confruntare politică și ideologică, ci o luptă existențială în care adversarul trebuie eliminat, nu învins electoral.

Efectul retoricii de la vârful puterii s-a observat în radicalizarea unor segmente ale societății. Este evident că Trump nu a inventat polarizarea americană, dar a reușit să o transforme într-un instrument de guvernare. 

Cât despre sprijinul afișat pentru chestiuni precum libertatea de exprimare, apărată de Vance în 2025 în Europa, acesta s-a dovedit rapid a fi sprijinul pentru libertatea de exprimare a taberei MAGA.

Doi ani de mandat au însemnat presiuni asupra instituțiilor media, amenințări cu retragerea licențelor și procese împotriva diverselor publicații. Presiunea asupra universităților și a mediului academic a fost și ea consistentă. Reducerea finanțării pentru instituții precum Voice of America și Radio Free Europe/Radio Liberty, atacurile la adresa unor cetățeni care au comentat critic despre Charlie Kirk, după asasinarea acestuia, interdicția de intrare în țară pentru unii cetățeni europeni care au criticat administrația s-au înscris în aceeași logică.

Mesajul transmis presei și societății a fost clar: criticarea puterii poate avea consecințe economice, juridice sau administrative.

E un pic ironic sau poate e arcul moral al justiției, că tema care l-a adus pe Trump la putere la alegerile din 2024, economia, va conta cel mai mult în alegerile din 3 noiembrie în defavoarea lui.

Va conta că președintele nu a reușit să reducă inflația. Deși a promis asta, ba chiar a provocat creșterea spectaculoasă a prețului la carburanți, prin declanșarea războiului cu Iranul. Va conta faptul că taxele sale vamale au adus și mai multe probleme consumatorilor și companiilor.

Este evident că economia SUA este una rezilientă. Numai că, precum în cazul lui Joe Biden, diferența dintre indicatorii macroeconomici și percepția americanilor obișnuiți se va simți la urne.

Parte din electoratul lui Trump a beneficiat de reducerile de taxe și de dereglementare. Mulți americani s-au trezit însă cu beneficiile sociale și de sănătate reduse sau anulate.

Impactul politicilor economice ale lui Trump s-a văzut în interviuri, pe stradă. În timp ce unii americani se plâng de costul de trai și de prețul galonului de motorină, alții își anunță sprijinul veșnic pentru Trump, explicând că au făcut așa de mulți bani în ultimii ani încât prețul carburanților nu înseamnă mai nimic pentru ei.

Chiar președintele a avut un moment de sinceritate zilele trecute. În fața unei mulțimi de susținători, dar afectați și ei de lipsa de bani, Trump a șocat. Președintele a spus că nici nu îi mai pasă că americanii plătesc mai mult la pompă din cauza prețului petrolului, din moment ce „țara face o avere". Prin țară s-a referit, probabil, la marile companii din domeniul energiei.

Nu doar companiile din energie au profitat de noua administrație, ci și giganții din tehnologie, ai căror lideri, cu Elon Musk în frunte, s-au grăbit să se apropie de Trump, transformând relația cu noua putere într-o oportunitate economică și politică. Apropierea dintre liderii politici și marile corporații este modul în care fascismul prinde adesea rădăcini, au avertizat unii politologi. 

Scopul mișcării din jurul președintelui SUA „este să avem o țară condusă de corporații, condusă de cei bogați, care nu se preocupă neapărat de populație decât în măsura în care este necesar pentru a o împiedica să se revolte deschis", mi-a spus profesorul Cohen din SUA.

Un sondaj recent arată că rata de aprobare a lui Trump se află undeva la 32%, un scor dezastruos, care coincide probabil, mai mult sau mai puțin, cu dimensiunea bazei MAGA.  

Același sondaj sugerează că rata de aprobare în ceea ce privește problemele economice este chiar mai scăzută decât cea generală, 27% aprobând modul în care acesta gestionează economia și doar 23% aprobă modul în care gestionează inflația. Și că două treimi dintre americani, inclusiv aproximativ o treime dintre republicani, afirmă că politicile sale au înrăutățit condițiile economice.

Dacă mulți americani au avut o perioadă dificilă, familia Trump a dus-o de minune. 

Afacerile familiei președintelui au obținut venituri de peste 2 miliarde de dolari în timpul mandatului său de până acum, în mare parte din criptomonede, în timp ce supravegherea federală asupra acțiunilor sale a fost aproape inexistentă.

Anul trecut, spre exemplu, Trump a încasat cel puțin 1,4 miliarde de dolari din afacerile sale cu criptomonede, conform declarațiilor financiare publice. În același timp, aproximativ un milion de investitori implicați într-un proiect al lui Trump legat de criptomonede au suferit pierderi de aproape 3,8 miliarde de dolari, pe măsură ce valoarea portofoliilor lor volatile de criptomonede s-a prăbușit.

Familia președintelui și-a extins activitățile comerciale în timpul mandatului, inclusiv în Qatar, Arabia Saudită și Vietnam, în timp ce administrația a luat decizii care priveau direct interesele economice ale acestor state.

Un exemplu relevant este și tranzacția prin care investitori legați de Emiratele Arabe Unite au cumpărat o participație de 49% în World Liberty Financial – companie strâns legată de președintele Donald Trump și familia acestuia – într-o afacere evaluată la aproximativ 500 de milioane de dolari. Se ridică întrebări despre suprapunerea dintre interesele financiare ale familiei și politica externă americană.

Aceste exemple simple – și nu sunt singurele – ar putea fi aiuritoare pentru oamenii îngrijorați de corupție. Inclusiv pentru cei care acum câțiva ani erau furioși pe bună dreptate de planurile de afaceri ale lui Hunter Biden, fiul fostului președinte, acuzat că folosea funcția tatălui pentru a-și urmări interesele financiare.

Dar ele au devenit aproape o obișnuință.

În acest timp, grațierea unor persoane din lumea afacerilor și a criptomonedelor, inclusiv Changpeng Zhao, fondatorul Binance, a alimentat întrebările despre criteriile în baza cărora președintele își folosește prerogativa de clemență și despre legăturile financiare sau politice ale beneficiarilor.

Același președinte care, ca să explice taxele vamale, spune că fetițele din SUA nu au nevoie de 50 de păpuși, își numără miliardele, fără să explice de ce are nevoie de 5 miliarde, dacă deja are unul.

Slăbirea mecanismelor de supraveghere a ridicat și ea semne de întrebare. Reducerea capacității instituțiilor independente de a verifica activitatea administrației a diminuat transparența și posibilitatea de a identifica eventualele abuzuri.

„În vreme ce al doilea mandat al lui Trump nu a trecut de jumătate, pare deja cea mai flagrant coruptă administrație din istoria noastră", a cometat, lunile trecute, Larry Noble, fost consilier juridic general al Comisiei Electorale Federale, care în prezent predă Dreptul la American University.

Vor trece americanii cu vederea acest lucru? Sondajele sugerează că nu neapărat.

În primul rând, corupția politicienilor, în general, a devenit una dintre principalele teme ale alegerilor din 3 noiembrie. O majoritate covârșitoare a americanilor afirmă că funcționarii publici americani își folosesc funcțiile pentru a obține beneficii financiare personale, potrivit unui sondaj realizat de Institutul Harris.

Trump promisese că va curăța mlaștina corupției de la Washington. 

Iar americanii se uită direct la președinte. Un sondaj CNN realizat în vară a arătat că 66% dintre americanii chestionați au afirmat că Trump nu pune binele țării mai presus de câștigul personal.

Sondajele de opinie sugerează că democrații au șanse mari să preia controlul în Camera Reprezentanților și că lupta pentru Senat este strânsă. 

Chiar și doar cu Camera Reprezentanților, democrații ar putea deschide numeroase anchete. Cu întregul Congres, situația lui Trump s-ar complica și mai mult.

Unele voci avertizează că un Trump încolțit va fi un Trump mai furios și mai agresiv. 

Profesorul Cristian Pîrvulescu, politolog și decan al Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA, mi-a spus că, indiferent de ce se va întâmpla pe 3 noiembrie, Trump nu va mai avea aceeași influență. Președintele se pregătește, încet, să intre în istorie. 

Partidul Republican îi va supraviețui, deși transformat. Întrebările se mută spre viitorul dreptei și spre numele noului lider. Vance, radicalul? Marco Rubio, republicanul mai degrabă tradițional?

Relația transatlantică nu va putea fi reparată prin simpla schimbare a președintelui. Europenii au învățat că nu se mai pot baza necondiționat pe Washington. Chiar și un viitor președinte democrat va găsi o Europă mai suspicioasă și mai preocupată să-și construiască propria apărare și să-și găsească propriul drum.

Cel mai toxic efect poate fi normalizarea unor comportamente. Absurdul a deveni aproape aspirațional. Corupția percepută, atacurile asupra presei, limbajul violent, disprețul față de adversari și utilizarea instituțiilor statului împotriva criticilor nu mai sunt excepții scandaloase. Au devenit parte a peisajului politic.

În România, am descoperit că garanțiile pe care le consideram permanente pot deveni instrumente de negociere, că valorile comune pot fi abandonate din rațiuni politice și că democrația americană nu este imună la tentațiile autoritarismului. 

Posibil că America va reuși să-și repare instituțiile și relațiile cu aliații. Dar costul acestor doi ani s-ar putea să fie plătit mult timp de acum înainte. Asta e una dintre mizele fundamentale ale alegerilor de azi.

Extracte alcolice (tincturi), sânziene, brusture. Beneficii

https://quickshare.samsungcloud.com/vB738ZshrRhN

Moarte suspectă

Cadavrul atârna greu într-un ștreang improvizat în subsolul reprezentanței diplomatice românești din Viena, ascunzând pentru totdeauna locația exactă a miliardelor de dolari pe care dictatura le furase poporului. Așa s-a încheiat brusc viața lui Marin Ceaușescu pe 28 decembrie 1989, la doar 3 zile după ce fratele său fusese ciuruit de gloanțele plutonului de execuție. Oficial, dosarul a fost închis rapid cu un verdict clinic de sinucidere din cauza șocului. Neoficial, dispariția sa reprezintă unul dintre cele mai întunecate mistere ale tranziției, o execuție tăcută perfect mascată sub umbrela haosului revoluționar. Omul care deținea cheile seifurilor trebuia să tacă definitiv pentru ca noii lideri să poată prelua imensa avere nedeclarată a statului.

Spre deosebire de frații săi care ocupau funcții de fațadă în aparatul intern, Marin fusese trimis în 1974 în capitala Austriei cu o misiune de importanță colosală. Conducea Agenția Economică a României, post care îl transforma de facto în bancherul personal al regimului comunist. Prin mâinile sale treceau absolut toate tranzacțiile confidențiale, comisioanele speciale din vânzarea de armament și fondurile operative ale aparatului de securitate externă. Trăia în inima lumii libere, conducea mașini străine de lux și negocia la nivel înalt cu magnații, în timp ce națiunea sa stătea la cozi disperate pentru pâine. Era cel mai privilegiat cetățean român, dar aurul manipulat zilnic avea să se transforme teribil în propria sentință.

 Însă paranoia puterii absolute nu cunoaște deloc limitele sângelui, transformând chiar și propria familie într-o sursă de suspiciune letală. Deși era fratele mai mare al liderului suprem, Marin trăia sub teroarea unei supravegheri diabolice asigurate zi și noapte de agenții trimiși direct de la București. Dictatorul ajunsese să nu mai aibă încredere absolut deloc în el, bănuindu-l constant de intenții ascunse de trădare. Există mărturii istorice clare care confirmă că fusese anchetat brutal și rechemat temporar în țară pur și simplu pentru că stătuse de vorbă cu un diplomat occidental fără a avea aprobarea prealabilă a centralei. Nici măcar numele de familie nu îi oferea vreo minimă protecție în fața paranoiei unui sistem malefic care își devora treptat creatorii.

Această supraveghere sufocantă îl transformase într-un prizonier de lux, un om care realiza treptat că sistemul va sfârși prin a-l anihila implacabil. Pe măsură ce anii 1980 deveneau tot mai întunecați, relațiile diplomatului cu Bucureștiul se degradaseră profund. Simțea fizic cum plasa se strânge, fiind conștient că elita pe care o finanțase este gata să îl sacrifice fără nicio ezitare în momentul declanșării crizei finale. Nu mai era un simplu reprezentant comercial, ci o țintă mișcătoare, un depozitar al unor taine economice care implicau sute de ofițeri acoperiți. Era singurul om care știa exact conturile, parolele băncilor elvețiene și rutele internaționale ale banilor negri produși prin trafic.

 Zilele de foc din 1989 l-au găsit blocat în clădirea reprezentanței din Viena, complet izolat, urmărind cu teroare pe ecrane cum imperiul comunist se face scrum. Arestarea și execuția sumară de la Târgoviște i-au anulat instantaneu orice șansă de salvare. Descoperirea trupului său neînsuflețit în subsol, atârnând de o țeavă rece, a convenit de minune tuturor celor care doreau o liniște desăvârșită în privința fondurilor externe. Investigația poliției austriece a fost oprită rapid, iar autoritățile noii puteri de la București nu au manifestat absolut nicio intenție reală de a elucida circumstanțele profund suspecte. Nu a existat o autopsie riguroasă internațională, lăsând loc liber speculațiilor că a fost de fapt asasinat de propriii săi subalterni acoperiți pentru a proteja urmele banilor.

Detaliul care transformă această moarte bizară dintr-o tragedie familială într-un complot de stat se ascunde în ceea ce a urmat imediat după dispariția sa fizică. Cei care i-au preluat biroul vienez și documentele clasificate au fondat ulterior marile imperii financiare ale noii democrații românești. Fratele liderului a fost strivit de o mașinărie opresivă care învățase cum să supraviețuiască perfect schimbării de regim: tăind violent legăturile cu trecutul vizibil pentru a păstra intacte averile invizibile. A trăit în lux grație dictaturii și a murit exact la timp pentru a permite foștilor colegi să confişte netulburați rodul muncii sale oculte. Moartea sa a reprezentat un sacrificiu convenabil care a garantat trecerea miliardelor în buzunarele noilor capitaliști.  Istoria la cvulcare

.............

Venisem de curând printre angajații Ministerului Comerțului Exterior si Cooperării Internaționale . Era in toamna anului 1982. Multe am văzut și  am învățat.  Coordonam Biroul Elveția-România. În același birou era și colegul biroului Austria-Romania. Într-o zi intră la noi Marin Ceaușescu și un subaltern al său din cadrul reprezentanței noastre comerciale de pe lângă Ambasada Romaniei la Viena. Un om liniștit, parcă sfios, cu mult bun simț. În zilele loviturii de stat din '89 am auzit știrea sinuciderii sale. Nu cred o iotă din această  poveste cutremurătoare. Fusese sacrificat ca și fratele său. Oare de cine? De umbra lui?

Peisaj si amintire

Am trăit aproape zece ani în Cugir din apropierea ținuturilor pe care s-a preumblat Lucian Blaga, in județul Alba, orașul miilor de muncitori de diverse profesii ce lucrau in uzinele de armament si muniție, declarate ca uzine de producție civilă, mașina  de cusut  Ileana și cea de spălat Alba Lux.

Câte imagini din copilăria mea parcă îs identice cu cele ale marelui scriitor! Cartierul Cindeni pe versantul muntelui Cetate, ulterior pe varful lui s-a descoperit o cetate dacică.

Părăsisem zona, revenisem în  sudul natal. Eram deja liceean. Alte preocupări.  L-am reintalnit pe poet între filele cărților lui.

N- a trecut mult si am ajuns la Ambasada României la Berna. Aici am descoperit urmele lui  Blaga, cărțile strânse de acesta în biblioteca din subsolul reprezentanței diplomatice. Nu puțină mi-a fost mirarea cand am cunoscut-o pe Dorli, fiica poetului, născută  pe plai elvețian.  Am însoțit-o în periplul ei prin locurile sale cu amintiri. Ulterior, am citit cărțile soției lui Blaga si ale fiicei lor. Câte  dedesubturi am aflat! Ambasadorul nostru, Gheorghe Dolgu, era un bun prieten al lui Dorli.

Peisaj și amintire

​de Lucian Blaga

​Aș vrea să plâng în fața ta, natură,

cu lacrimi mari,

cum n-am plâns niciodată.

Pământule,

tu ești o inimă bătând sub tălpi,

și-un dor ce urcă-n murguri,

și-un gând ce se deșteaptă-n iarbă.

​Peste câmpii se lasă-ncet amurgul,

o mână rece-a timpului,

și tot ce-a fost

se strânge-n amintire

ca-ntr-un mormânt de aur

sub un clopot de aramă.

​O, sufletul meu

e ca o casă veche-n care

pașii morților mai sună încă

și ferestrele sunt deschise

spre-o depărtare fără capăt

și fără nume.

​Comentariu și Teme Principale

​Poezia „Peisaj și amintire” de Lucian Blaga este o meditație profundă asupra trecerii timpului, a legăturii viscerale dintre om și cosmos, și a modului în care natura devine un templu al nostalgiei și al memoriei afective.

• ​Cosmologizarea naturii: Pământul nu este privit doar ca un element inert, ci ca o prezență vie („o inimă bătând sub tălpi”), în care bătăile universului coincid cu trăirile lăuntrice ale eului liric.
• ​Timpul și amintirea: Amurgul funcționează ca o punte între prezent și trecut. Timpul nu distruge totul, ci transformă tririle într-o esență prețioasă, de „aur”, protejată de tăcerea cosmică.
• ​Metafora casei interioare: În final, sufletul este asemuit unei case vechi, un spațiu al memoriei unde ecoul celor de demult („pașii morților”) continuat să vibreze, orientat mereu spre o infinitate deschisă.

Viața te duce si te aduce in locuri mântuite de înaintașii nostri patrioți! 

Tu, Eu

Polonia

Idioții Europei vor dictatura totală. În Romania au reușit, în Polonia se dau de ceasul morții să sugrume democrația. Bravo, Karoly Nawrocki!

"Este o țară în UE unde lucrurile merg bine și foarte bine din 1990 încoace. 

Astăzi e o țară unde oricine și-ar dori să trăiască. Dar o conducere iresponsabilă și plină de proști de la vârful UE nu le dă pace acestor oameni. Le-a blocat fondurile, i-a amenințat mereu cu tot felul sancțiuni. 

De ce? Pentru că "nu respectă statul de drept". 

Da, de Polonia e vorba, unde cetățenii se simt și sunt în siguranță, unde guvernul anterior a adus țara la deficit zero, unde economia locală e cea mai puternică. O țară care a spus clar conducerii UE că nu acceptă imigranți ilegali pe teritoriul ei, o țară care a spus NU conducerii UE atunci când a fost votată prevederea de stopare a producției de mașini pe carburanți. O țară care a spus  clar conducerii UE că sunt mai importanți proprii fermieri decât acordurile Mercosur cu importurile de produse agroalimentare. 

Polonia produce nu doar pentru ei cât și pentru multe alte țări europene. 

Ca o paranteză, România putea fi ca Polonia, dar noi importăm de la ei de la mobilă până la textile și mâncare. Avem deficit comercial cu ei de aproape 5 miliarde de euro. Foarte mult. 

Și mai e o țară unde diaspora din UK și din alte părți s-a întors acasă

De ce? Pentru că Polonia a devenit un rai economic și social. 

Și unora nu le convine asta, așa că încearcă s-o destabilizeze. 

Zilele astea se dă o luptă de sistem. 

Treaba e simplă. Unii vor ca judecătorii să fie la dispoziția UE. 

Ce spune presa? Că membrii Tribunalului Constituțional au fost impuși de partidul de opoziție Lege și Justiție în urmă cu câțiva ani. 

Ce NU spune presa? Că toți cei de dinaintea lor au fost impuși de partidul de la putere, iar acum guvernul vor să-și impună noi membri. 

Și nu mai spune un lucru. Nu Donald Tusk cu partidul lui a câștigat alegerile în Polonia, ci actualul președinte, iar în alegerile parlamentare Lege și Justiție s-a clasat pe primul loc. 

Ca să fie clare lucrurile. 

Cum s-au derulat evenimentele?

Donald Tusk, omul Ursulei, a profitat că președintele Karol Nawrocki era în drum spre Senegal și a forțat preluarea controlului asupra Tribunalului Constituțional al Poloniei.

Așadar, o judecătoare votată de majoritatea parlamentară controlată de Donald Tusk,, s-a autoproclamat președinte interimar al instituției și a dat rapid un ordin prin care l-a suspendat pentru o lună pe președintele Tribunalului. Ordin ilegal, bineînțeles. Pe urmă i-a blocat accesul în instituție.

Ce n-a luat în calcul doamna?

În Polonia ești judecător doar dacă ești validat prin depunerea jurământului în fața președintelui.

Deci președintele în funcție al Tribunalului a fost împiedicat să intre în propria instituție, fiind blocat de organele controlate de guvern, poliție, forțe de ordine.

Cu 24 de ore înainte a fost emisă un fel de alertă pentru forțele de ordine, tocmai pentru a pregăti operațiunea care se apropie de o lovitură de stat.

Cu doar câteva ore înainte de declanșarea tentativei, Tusk a publicat un mesaj care anunța într-un fel lovitura de stat.

„Ori îi scoateți voi din parlament peste un an, ori ei ne vor scoate pe noi din Uniunea Europeană.”

În momentul în care a aflat ce se întâmplă, președintele Karol Nawrocki a întors avionul care se îndrepta spre Senegal, iar când a  ajuns în țară, s-a dus direct la Tribunalul Constituțional. La miezul nopții. 

Polițiștii au încercat să împiedice  accesul celor din Serviciul de Protecție a Statului, dar președintele Nawrocki a trecut de cordonul poliției și a intrat în clădire.

Ce i-a spus auto proclamatei președinte și celorlalți judecători impuși:

„NU sunteți judecători ai Tribunalului Constituțional”, iar

Curtea Supremă a spus: „Este o lovitură de stat!”. 

Ce urmează? 

Polonia va rezista asaltului neconstituțional. 

Au un președinte dedicat 100% valorilor naționale ale Poloniei. 

Tusk, la cei 70 de ani, va fi nevoit să abandoneze lupta cu propria țară, probabil își va încheia cariera anul viitor. E premier, dar a pierdut alegerile, nu le-a câștiga.

Polonia își va păstra politica de autonomie și subsidiaritate, care a fost cheia succesului atât în plan economic cât și politic și social."

Mulțumim Alin Seserman.

"🚨 ȘTIRE DE ULTIMĂ ORĂ: Președintele Poloniei și-a făcut prima apariție publică în mijlocul haosului politic în creștere care îi cuprinde pe cetățenii polonezi.

„Ce se întâmplă chiar acum la Tribunalul Constituțional al Poloniei nu este nimic mai puțin decât o LOVITURĂ DE STAT! Nu vom permite niciodată unui tiran să preia controlul asupra patriei noastre.

De mult timp, guvernul împinge Polonia spre o confruntare periculoasă cu Rusia, și eu resping ferm acea direcție. După ce a eșuat în a convinge poporul polonez cu agenda sa, acum recurge la măsuri disperate, încercând să preia controlul asupra încă unei instituții publice prin mijloace ilegale.

Acesta este un atac direct asupra ordinii constituționale a Poloniei, suveranității și instituțiilor democratice.

Obiectivul final este de a impune legea UE peste legea poloneză, de a forța adoptarea Pactului de Migrație al UE și de a deschide granițele Poloniei pentru zeci de mii, potențial sute de mii, de migranți ilegali.

Ei vor să distrugă poziția Poloniei ca una dintre cele mai sigure, mai stabile și mai prospere națiuni ale Europei, expunându-ne poporul la greutățile economice, instabilitatea socială și haosul deja experimentate în alte părți ale Europei.

Polonia nu trebuie niciodată să devină o țară guvernată de interese străine. Suveranitatea noastră nu este negociabilă. Vom apăra independența noastră, securitatea noastră și viitorul nostru. Polonia aparține poporului polonez, și nu ne vom preda niciodată patria! 🇵🇱

Tusk vrea să dribbleze Domnul Președinte ca STEPH CURRY îl DROPS pe LUKA DONCIC😱☠️"

https://www.facebook.com/share/r/19WDtFpN32/

Ce poate face președintele Nawrocky? Poate în extremis să scoată armata în stradă pentru a apăra democrația din Polonia. Practic guvernul pro-Bruxelles a trecut peste decizia președintelui și vrea să impună judecătorii lui. Vrea CCR-ul lui! Este „ultima strigare”, anul viitor urmând alegeri parlamentare. Din fericire președintele a trecut prin toate cordoanele de poliție și a restabilit accesul în Tribunal. Ce a declarat președintele Nawrocky:

„În această noapte a fost încălcată ordinea constituțională a Republicii Polone și a fost preluată prin forță o instituție constituțională a statului... Prim-președintele Curții Supreme de asemenea ilegale acțiunile persoanelor care uzurpă puterea în Tribunalul Constituțional.

Cer restabilirea ordinii de drept și retragerea din incinta Tribunalului a forțelor trimise acolo de guvern.

Am făcut posibil accesul în Tribunalul Constituțional al vicepreședintelui care își exercită legal funcția, judecătorul Bartłomiej Sochański.

Având în vedere amenințarea la adresa securității interne a Republicii Polone, convoc pentru astăzi consultări urgente cu reprezentanții forțelor parlamentare, pentru stabilizarea situației politice și restabilirea ordinii constituționale.

Le mulțumesc tuturor celor aflați în fața Tribunalului Constituțional, care apără Constituția Republicii Polone.”

Forța Polonia!

Bravo, Ștefane! Principiile emise de tine au fost aplicate cu succes în perioada SSMD.

De ce vorbesc Finlanda și Norvegia cu Putin, iar România evită orice contact? Analist: „Diplomația nu o folosești doar cu prietenii”

Războiul din Ucraina și tensiunile de la Marea Neagră au dus relațiile dintre Occident și Moscova la cel mai jos nivel de la Războiul Rece încoace. Cu toate acestea, în spatele retoricii dure, lideri din Finlanda, Norvegia, Germania sau Statele Unite continuă să folosească canalele diplomatice pentru a influența viitoarele scenarii de pace. În acest peisaj dominat de prudență, analistul de politică externă Ștefan Popescu atrage atenția că România, statul cel mai afectat geostrategic, riscă să fie exclusă de la masa negocierilor viitoare din cauza unei diplomatii timorate.   

Bulgaria a propus deja discuții cu Rusia în ce privește problema Mării Negre Foto: Ai / Gemini

Odată cu invadarea Ucrainei de către Rusia, relațiile dintre Moscova și Bruxelles au ajuns la minime istorice, comparabil cu cele din perioada Războiului Rece. În același timp cu Bruxelles-ul, majoritatea statelor din Uniunea Europeană au renunțat la proiectele comune cu Federația Rusă.

Semnalul a fost dat de la Paris și Berlin, iar în scurt timp cele mai multe țări s-au conformat, cu excepția Ungariei lui Viktor Orban, a Slovaciei, Bulgariei și Cehiei. Cu toate acestea, relațiile bilaterale cu Moscova și contactele nu au fost întrerupte, iar așa au ajuns în atenția presei discuțiile dintre emisari ai Franței și diplomați ruși sau celebra întâlnire de la Baku dintre reprezentanți ai Germaniei și Rusiei, urmată de întâlnirea la nivel înalt de la ONU dintre miniștrii de externe ai celor două state, chiar în această toamnă.

Mai puțin mediatizate au fost însă alte contacte, ale unor state precum Belgia, care nu au rupt în totalitate legătura.

Aruncând o privire în istorie, contactele diplomatice și discuțiile oficiale au avut loc chiar și între state aflate în război direct. Nu în ultimul rând, chiar și în cele mai tensionate momente ale Războiului Rece, inclusiv în timpul crizei rachetelor din Cuba, care ar fi putut duce la un război mondial nuclear, Statele Unite și fosta Uniune Sovietică au reușit să evite o catastrofă planetară chiar apelând la diplomație. Și nu au fost singurele momente de acest fel.

Arc peste timp, revenind la prezent, cea mai recentă discuție la nivel înalt a avut loc însă chiar la începutul săptămânii, marți, 27 octombrie, când președintele finlandez Alexander Stubb și premierul norvegian Jonas Gahr Stoere au discutat la telefon cu Vladimir Putin. 

A fost o convorbire telefonică „sinceră și substanțială", a anunțat cabinetul președintelui finlandez, citat de Reuters. La rândul său, premierul norvegian a explicat că discuția a avut ca scop să prezinte Kremlinului poziția europenilor, înainte ca negocierile dintre Rusia și Ucraina să fie reluate la Abu Dhabi, în Emiratele Arabe Unite, la începutul lunii noiembrie.

„Discuția a fost sinceră și substanțială. Suntem țări vecine cu Rusia. Rezultatul acestui război va avea un impact direct asupra noastră și asupra securității europene în ansamblu. Încheierea războiului necesită discuții directe", a declarat Stubb în comunicat, potrivit sursei citate.

Apoi, în discuțiile cu jurnaliștii din țara sa, președintele finlandez a confirmat că toți aliații occidentali au fost consultați cu privire la inițiativă, dar și că Ucraina a solicitat deschiderea unui nou canal de comunicații și că Europa nu mai poate fi martoră la eforturile de pace, acordând Rusiei „un tratament tăcut".

Și vecinii noștri de la Sud de Dunăre, bulgarii, spun că a sosit momentul să discute cu Rusia. Sofia solicită o inițiativă diplomatică care să implice toate cele șase țări de la Marea Neagră, inclusiv Rusia și Ucraina, pentru a stabili un eventual moratoriu privind utilizarea dronelor în regiunea maritimă.

România rămâne astfel, alături de câteva state europene precum Danemarca, printre puținele care au evitat până acum orice discuții oficiale cu partea rusă, în afară convocării ambasadorului Rusiei la București și de înaintarea unor proteste oficiale.

Există însă voci care consideră că România ar trebui să se înscrie în rândul țărilor care au canale de comunicare deschise cu această țară, mai ales în contextul în care situația de la nivelul regiunii Mării Negre a cunoscut o continuă degradare, culminând cu atacurile reciproce ale Rusiei și Ucrainei care au vizat inclusiv nave sub pavilion străin.

Analistul de politică externă Ștefan Popescu este printre cei care consideră că România are nevoie să fie pro activă și să păstreze anumite canale oficiale pentru discuții cu Federația Rusă. Acest lucru nu ar trebui perceput ca o trădare a coaliției de voință din care face parte România și nici ca o abandonare a Ucrainei sau o politică colaboraționistă cu Putin.

„Diplomația, se știe, nu o folosești doar în relațiile cu prietenii, ci chiar și cu dușmanii. Iar măsurile de apărare nu exclud folosirea capacității diplomatice. Dimpotrivă, acest lucru arată o anumită maturitate în gestionarea raporturilor cu un adversar. Nu întâmplător și Statele Unite ale Americii, dar și alte state discută oficial cu Rusia", spune Ștefan Popescu.

Referitor la propunerea bulgară, care ar avea în vedere discuții între toate statele riverane ale Mării Negre, analistul crede că ar putea aduce la o masă a discuțiilor România și Rusia. Scopul ar fi încercarea detensionării situației la nivelul Mării Negre și reducerea riscurilor unor incidente și evitarea escaladărilor.

Bulgaria, prinsă între Rusia și Occident. Miza alegerilor prezidențiale de astăzi, explicată de un jurnalist de la Sofia

„Orice cadru, orice inițiativă diplomatică care își propune, nu spun că reușește, care își propune să mențină cât de cât funcționalitatea Mării Negre și să reducă riscurile din Marea Neagră cu privire la navigație, cu privire la investițiile pe care le avem, trebuie sprijinită și este binevenită", mai spune Popescu.

Analistul de politică internațională Ștefan Popescu crede că România ar trebui să fie mai proactivă Foto: Arhivă personală

Însă discuțiile nu are trebui să se reducă numai la dosarul navigației și ar trebui să abordeze găsirea unor soluții și în cazul altor probleme stringente, crede expertul.

„România ca stat riveran la Marea Neagră are foarte multe subiecte pe care subiecte de pus pe o agendă, eventuala agendă a discuțiilor cu Federația Rusă, începând cu situația de la Marea Neagră, începând cu războiul în Ucraina și necesitatea găsirii unei soluții diplomatice și a care să meargă, care să aibă ca prealabil încetarea focului. România are de discutat cu Federația Rusă problema atacurilor cibernetice din Europa și cele care au vizat-o, România are de discutat ți problema infrastructurilor energetice, deci are foarte multe subiecte de discutat cu Federația Rusă, bineînțeles. Ca orice alt stat riveran la Marea Neagră pentru că densitatea subiectelor decurge din costurile strategice pe care le suportă România ca urmare acestui război de agresiune", punctează Ștefan Popescu.

În comparație cu România, mai spune el, alte state, precum cele nordice, sunt mult mai vocale și au o disponibilitate pentru menținerea și deschiderea unor canale de comunicare cu Rusia. În același timp, România, deși are de suportat costuri infinit mai mari și împarte cea mai lungă graniță cu Ucraina, a evitat până acum și simpla idee de a purta astfel de discuții.

„Este regretabil că țările cele mai vocale sunt tocmai cele care suportă mai puține costuri strategice decât România. Cu alte cuvinte, problema ucraineană este abordată de țări nordice, de țări care nu se află neapărat în vecinătatea imediată a războiului din Ucraina. Și, mare atenție, diplomația nu înseamnă capitulare. Avem exemplul acestor state care discută cu Moscova, vedem și exemplul Finlandei, una dintre cele mai apreciate țări NATO și care se opune Rusiei, dar discută cu Putin. Și vedem și exemple din Orientul Mijlociu, unde a discuta cu Iranul nu înseamnă capitulare, ci înseamnă o gestionare a unei situații, o încercare de gestionare a unei relații conflictuale. Iată ce fac acum reprezentanții pactului de la Mecca, care s-au deplasat la nivel de ministru, delegații ministeriale în capitala Iranului, Teheran. Aceasta nu înseamnă o stingere a conflictului ci o încercare de rezolvare și pe cale diplomatică a unui conflict foarte complex", explică Ștefan Popescu.

Miza uriașă a alegerilor din Israel și implicațiile asupra României. Andrei Schwartz: „E cea mai murdară și agresivă campanie"

Analistul admite că nu există garanții că discuțiile ar aduce rezultate concrete, dar ar putea duce cel puțin la atenuarea tensiunilor.

„Nu știu care ar fi rezultatele, dar până nu le ai astfel de discuții nu ai cum să vorbești despre rezultate. Iar atunci când decizi și le ai, măcar arăți, inclusiv aliaților, că ai anumite inițiative. Pentru că asemenea discuții nu sunt să le arătăm rușilor ceva, este să le arătăm și aliaților că România este un stat care poate fi cuprins în procesul de negociere care se va pregăti la un moment dat. Pentru că este o certitudine, la un moment dat, ca orice lucru în viață și acest război se va sfârși, vor exista discuții, iar țările care au deja canale unse vor fi în pole-position. România trebuie să ia în calcul și această situație în momentul în care dacă s-ar relua discuțiile, țările care deja au canale oficiale funcționale vor fi avantajate", mai afirmă el.

Spre deosebire de România, susține expertul, țări ca Franța, Germania și Finalanda și Norvegia au arătat deja inițative. Este exact ceea ce îi lipsește României, diplomației române care este timorată și consideră că simpla discuție cu Moscova ar arunca-o într-o lumină proastă.

„Numai în ultimele două luni observăm cum procedează țări ca Germania. Berlinul a avut o bilaterală, sigur, în care s-au spus cuvinte grele, adevăruri cu Federația Rusă, la nivel de ministru de externe în marja sesiunii Adunării Generale ONU. Mai recent avem exemplele Finlandei și a Norvegiei și, bineînțeles, peste toate acestea, exemplul partenerului nostru strategic american", punctează Ștefan Popescu.

Un alt exemplu este cel al Poloniei, care a ales să discute cu Federația Rusă fie și prin intermediul Belarusului.

„Avem exemple și din Polonia, chiar dacă Varșovia a ales cumva o cale mai puțin directă. Și aici știm că ministrul de Externe polonez, domnul Sikorski, a avut o bilaterală cu omologul său din Belarus. Pentru că această țară, să nu uităm, este direct conectată cu Federația Rusă", conchide Ștefan Popescu.