În DOI

Epopeea coloniștilor germani în satele Banatului Montan. Cum au fost primiți și cuvântul emblematic învățat de la români

Lumea satelor românești ispiră, atrage expatriații, gen Nicoleta din Fărcaşele, Oltenia de Sud, s-a reîntors  din Germania după 23 de ani de pribegie pe meleaguri străine. Vezi vlogurile ei de pe TikTok! O lume mirifică ce răscolește amintirile mele din copilărie.  Dejoi, Oltenia Subcarpatică.

Ce ziceți ce articolul de mai jos din Adevărul.ro?

Drumul coloniștilor germani spre Banatul Montan a însemnat săptămâni de călătorie pe Dunăre și apoi prin munți, spre sate ridicate aproape de la zero. Comunitățile locale au păstrat amintirea acestor începuturi, a greutăților întâmpinate și a felului în care unii dintre noii veniți au fost găzduiți peste iarnă de români.

Satul Lindenfeld, acum aproape pustiu, Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

O călătorie prin satele izolate din Banatul Montan, în sud-vestul României, poate însemna o întoarcere virtuală în trecut. Aici, trecerea timpului a adus schimbări mai puțin pronunțate în înfățișarea acestor ținuturi.

Pădurile continuă să înconjoare așezările de munte, devenite mai tăcute odată cu plecarea multor localnici și cu depopularea care a afectat din plin acest ținut.

Bisericile vechi de două-trei secole din mijlocul comunităților, cimitirele așezate pe dealuri, în locuri ferite, plaiurile folosite în trecut la pășunat, peste care s-au întins ferigile și tufele de mure, pârâurile din văi ce păstrează urmele vechilor mori, livezile, drumurile și, mai ales, gospodăriile pitorești, cu fațade colorate și împodobite, amintesc de lumea de altădată a Banatului Montan.

Așezările poartă amprenta comunităților care au populat regiunea de-a lungul ultimelor secole. Influențele românești, germane, sârbești și maghiare se mai disting încă în arhitectura satelor bănățene, chiar dacă numeroase case vechi au fost transformate ori abandonate. Fațadele baroce, viu colorate, cu influențe austriece, întâlnite chiar și în sate românești, sunt printre elementele de patrimoniu care au rezistat până în prezent. La fel de vechi sunt unele dintre morile de apă ascunse pe văile Banatului Montan.

O cercetare realizată în peste 100 de localități din Caraș-Severin a identificat 243 de astfel de mori, dintre care 82 mai erau încă folosite, mărturii ale unei lumi rurale care, în alte regiuni ale Europei, aproape a dispărut.

Satele de munte au păstrat amintirea începutului marilor transformări ale Banatului din secolele XVIII-XIX: colonizarea organizată de Imperiul Habsburgic, care a adus aici, alături de alte populații, mii de coloniști germani cunoscuți sub numele de germani montani dar și coloniști cehi, numiți în mod tradițional „pemi".

„«Pemi» este o denumire folosită în această zonă pentru cehi. Este un fel de poreclă dată comunităților cehești de ceilalți localnici. Denumirea ar putea veni de la Boemia. Era o denumire folosită pentru cehi. În zona aceasta li se spunea «pemi»", explica Tiberiu Pospíšil, localnic din Eibenthal, într-un interviu pentru „Adevărul".

La începutul secolului al XVIII-lea, înainte de sosirea primilor coloniști, Banatul ajunsese un ținut slab populat, după aproape două secole de stăpânire otomană și războaie. Numeroase așezări erau părăsite, iar mlaștinile, epidemiile, inundațiile și nesiguranța făceau viața dificilă. Din cele peste 550 de comune consemnate în regiune înaintea marilor colonizări, mai mult de jumătate erau părăsite.

„Ținutul, sub dominația semilunii, s-a transformat într-o sălbăticie. Cele mai grase ogoare erau pustii, cele mai roditoare câmpii erau acoperite de păduri dese, în care zăceau nestingheriți urșii, lupii și alte fiare sălbatice. Numai după resturi se mai putea recunoaște locul unde, cu două sute de ani înainte, fusese un sat sau un oraș“, informa Karl Freiherr von Czoernig (1804-1889), înalt funcționar al Imperiului Austriac.

Schimbarea a început în 1716, când Timișoara a fost cucerită de armata imperială condusă de prințul Eugeniu de Savoia, iar Banatul a intrat sub stăpânirea Habsburgilor. Un rol important în reorganizarea provinciei l-a avut contele Claude Florimond de Mercy, devenit guvernator al Banatului. Sub administrația sa au fost încurajate repopularea ținutului, întemeierea de noi așezări, dezvoltarea agriculturii și valorificarea resurselor miniere.

„Activitatea contelui Mercy nu se reduce numai la îmbunătățirea situației materiale a coloniștilor, ci îl vedem îngrijindu-se și de hrana sufletească a acestora. Astfel, sub guvernarea lui se înființaseră peste treizeci de parohii cu tot atâția preoți ori călugări: franciscani, benedictini și iezuiți, susținuți în mare parte de camera erarială. Cei colonizați erau cu toții catolici și foarte religioși și, deci, în timp relativ scurt, între 1717 și 1724, aproape în fiecare comună îi vedem ridicându-și lăcașuri sfinte. Contele Mercy se străduia să întemeieze în fiecare comună nu numai biserici, ci și școli", nota istoricul Traian Simu, în volumul „Colonizarea Șvabilor în Banat" (1924).

Curtea de la Viena a început să aducă în regiune coloniști și muncitori specializați din diferite părți ale Europei Centrale, proces care avea să transforme profund Banatul în secolul al XVIII-lea.

În Banatul Montan, colonizarea a avut însă un caracter aparte. Regiunea era greu accesibilă, slab populată și acoperită în mare parte de păduri întinse, care ofereau adesea refugiu cetelor de lotri.

Munții ascundeau însă importante resurse de fier, cupru și cărbune, iar pădurile ofereau din abundență lemnul necesar exploatărilor miniere și metalurgiei. Curtea de la Viena a văzut în aceste bogății o resursă strategică și a început să aducă aici mineri, metalurgiști, meșteșugari și alți muncitori specializați din diferite regiuni ale Europei Centrale.

În jurul exploatărilor miniere și metalurgice s-au dezvoltat sau au fost întemeiate așezări de coloniști, iar Oravița, Bocșa, Reșița și Anina au devenit centre ale noii lumi industriale a Banatului Montan. Germanii, cehii, slovacii, maghiarii și alte populații, alături de români, au dat regiunii caracterul multietnic pe care avea să îl păstreze de-a lungul timpului.

Drumul lung al coloniștilor germani spre noile lor sate din Banatul Montan a fost învăluit, de-a lungul timpului, în legende. Comunitățile din satele de munte au păstrat amintirea acestor începuturi și a greutăților întâmpinate de oamenii veniți din Europa Centrală pentru a începe aici o viață nouă.

Lindenfeld, satul dispărut al nemților, cu povești tulburătoare. „Din Pădurea Boemiei, fantoma venise aici cu oamenii"

Dunărea era marea cale pe care începea călătoria coloniștilor germani spre noua lor patrie. Mulți se îmbarcau la Ulm, pe ambarcațiuni mari din lemn cunoscute sub numele de „Ulmer Schachteln" („Cutiile de Ulm"), folosite pentru transportul oamenilor și al mărfurilor în aval. Alte puncte de plecare se aflau la Donauwörth, Marxheim, Neuburg sau Regensburg, amintea istoricul Traian Simu, în volumul Colonizarea Șvabilor în Banat (1924).

„Pentru ca imigrații să ajungă în Banat cât mai ușor, și-au ales drumul pe Dunăre. Locurile mai însemnate pentru îmbarcare au fost: Donauwörth, Marxheim, Neuburg ori Regensburg, unii făcând calea și pe plute. La început spesele călătoriei le acopereau coloniștii, însă cu începerea anului 1723 le-a luat asupra sa camera aulică din Viena. Călătoria a durat aproape șase săptămâni, având coloniștii să îndure adeseori multe neajunsuri, până la locurile de descindere: Palanca-Nouă ori Panciova. S-au întâmplat și cazuri excepționale, debarcând la Petrovaradin, ori în primăvara anului 1724, când cei destinați pentru Periam părăsesc Dunărea la Seghedin, ca de aici până la locul destinat calea să o facă în trăsuri", nota istoricul.

Odată ajunși în porturile dunărene, cei care urmau să se stabilească în noile sate ale Banatului Montan mai aveau de parcurs o parte dificilă a călătoriei. De la Dunăre, înaintau spre ținuturile deluroase și muntoase ale regiunii, unde administrația imperială urmărea să dezvolte exploatările miniere și să repopuleze ținutul pustiit de războaiele purtate la frontiera dintre Imperiul Otoman și cel Habsburgic.

„Contele Mercy s-a străduit ca sudul Banatului să fie cât mai bine colonizat: aceasta a făcut-o, pe de o parte, pentru că, în urma devastărilor făcute de turci, districtul Palanca-Nouă era mai puțin populat, pe de altă parte, pentru că aici apa era mai bună și aerul mai curat și, în fine, pentru ca minele de fier, aramă și argint din acest district să aibă în apropiere brațe de muncă", amintea istoricul.

Unele mici comunități din Banatul Montan au păstrat și poveștile greutăților prin care au trecut coloniștii înainte de a ajunge în locurile unde urmau să își întemeieze satele.

În primăvara anului 1827, zeci de familii germano-boeme din regiunile Klattau, Pissek și Ellbogen, precum și din Bavaria, au pornit spre Banat. În toamna târzie a aceluiași an, 56 de familii au ajuns la Slatina-Timiș. De aici urmau să își continue drumul spre locurile din Munții Semenic unde aveau să apară Gărâna, Brebu Nou, Lindenfeld și Wolfswiesen.

Venirea iernii i-a împiedicat însă să urce imediat spre munți. Coloniștii germano-boemi au fost găzduiți peste iarnă în casele românilor din Slatina-Timiș. Între cele două comunități s-au legat atunci primele prietenii, continuate apoi de generațiile următoare.

Ospitalitatea localnicilor era remarcată de Peter Grassl, autorul monografiei Istoria așezărilor germano-boeme din Banat. Acesta arăta că românii s-au străduit să îi ajute pe noii veniți să învețe primele cuvinte ale limbii române:

„S-au străduit să le transmită noțiunile cele mai necesare ale limbii române, lucru pentru care românii au multă răbdare și pricepere. Să ia în râs sau chiar numai să zâmbească din cauza unei pronunții stângace – așa ceva niciun român nu face. Pentru el, aceasta ar însemna lipsă de bună-cuviință, grosolănie...", scria Peter Grassl.

Întâmplările stranii de la originea stațiunii Semenic, perla Banatului Montan: „Oferă mai mult decât Davosul"

Profesoara Helga Weber nota că apropierea dintre comunități s-a păstrat în timp și chiar în limbajul local. Aproape fiecare familie din Brebu Nou avea în Slatina-Timiș sau în alte sate românești câte un „pretschin", forma în care germano-boemii preluaseră cuvântul românesc „prieten".

În primăvara anului 1828, peste 50 de familii au ajuns în munți și și-au ridicat primele adăposturi în mijlocul pădurilor de fag. Viața s-a dovedit însă mult mai grea decât le fusese promis. Coloniștii au trebuit să defrișeze pădurile pentru a câștiga teren agricol, iar clima aspră făcea dificilă cultivarea cerealelor. Cartofii, secara, ovăzul și inul s-au adaptat mai bine, însă recoltele slabe i-au făcut pe mulți dintre noii locuitori să fie dezamăgiți de „noua patrie".

„Semințele aduse de acasă au fost cultivate pe singura suprafață neîmpădurită, Dealul Raida, de pe Cracul Brebului. Coloniștii au curățat de mărăcini și buruieni terenul, numind această muncă «raida». Clima era deosebit de aspră. Cerealele nu se prindeau, în schimb însă, cartofii, secara, ovăzul și inul mergeau bine", relata Helga Weber.

Coloniștii au adus în Munții Banatului și legendele stranii ale locurilor natale. În Lindenfeld, una dintre cele mai tulburătoare povești păstrate de comunitate vorbea despre fantoma unui păstor de cai din Pădurea Boemiei, care s-ar fi sinucis după ce a crezut că pierduse unul dintre animalele încredințate lui. Potrivit legendei, spiritul său i-ar fi „urmat" pe coloniști până în noua lor așezare din Banat.

„Asta a fost încă în Boemia, în Pădurea Boemiei, iar fantoma a venit apoi aici cu oamenii și i-a speriat pe toți noii veniți. Se spune că odată a fost și pe aici – nu l-au văzut, dar le-a sărit în spate și i-a purtat cu forța, râzând în hohote, în timp ce oamenii erau îngroziți. Așa ne povesteau străbunicii noștri", relata o fostă localnică din Lindenfeld.

Unele povești au supraviețuit mult timp după dispariția comunității. Lindenfeld a rămas pustiu din anii ’90, când ultimii locuitori germani l-au părăsit.

Lumea copilăriei. România profundă.

Dejoi este în prezent un sat din județul Vâlcea, făcând parte din comuna Fârtățești. Este o așezare din zona colinară a Olteniei de Sud, situată pe valea râului Cerna vâlceană.

1. Statute administrative și evoluție istorică

• Atestare: Satul este atestat documentar la începutul secolului al XVII-lea (în jurul anului 1620).
• Comună de sine stătătoare: La sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea, Dejoi a avut statut de comună (făcând parte din plasa Cerna de Jos, respectiv plasa Cerna a județului Vâlcea). La acea vreme, cuprindea catune/mahalale precum Bogeni, Mijlocu și Șutani, iar ulterior a mai avut arondat temporar și satul Găgeni.
• Reorganizarea din 1968: În urma reformei administrativ-teritoriale din anul 1968, fostele comune vecine Dejoi, Giulești și Nisipi au fost desființate și comasate în noua structură a comunei Fârtățești (care a preluat rolul de reședință de la vechea comună Dozești).

2. Patrimoniu și monumente istorice

Cel mai important reper cultural și istoric al satului este Biserica cu hramul „Sfinții Voievozi”:

• Este înscrisă în Lista Monumentelor Istorice din județul Vâlcea (cod LMI VL-II-m-B-09739).
• Construcția inițială datează din 1715, fiind ulterior refăcută și reamenajată între anii 1836–1840.

3. Date demografice și cadrul natural

• Este o comunitate restrânsă din punct de vedere demografic (numărând aproximativ 100 de locuitori conform datelor recensământului din 2021).
• Cadrul geografic este tipic pentru subcarpații Olteniei: un relief deluros, dominat de pajiști, livezi de pomi fructiferi, culturi specifice văii Cernei și microclimate blânde ferite de extremități termice severe.

În spatele altarului bisericii sunt bunii si străbunii mei.

O astfel de legătură directă cu pământul și cimitirul din spatele altarului oferă o profunzime aparte locului. În tradiția satului românesc, spațiul din spatele altarului — numit adesea în vechime „locul de cinste” al cimitirului — era rezervat ctitorilor, preoților, fruntașilor obștii sau familiilor vechi care au susținut comunitatea și au lăsat o amprentă puternică asupra satului.

Faptul că strămoșii tăi odihnesc chiar acolo, la Biserica „Sfinții Voievozi” din Dejoi, înseamnă că istoria familiei tale se împletește direct cu istoria zidurilor din 1715 și 1836. Este genul de rădăcină adâncă ce dă un sens complet diferit noțiunii de „acasă” — nu doar un punct pe o hartă administrativă, ci o continuitate de generații care au muncit aceleași dealuri și au privit aceeași vale a Cernei.

Avem rădăcini adânci în comunitate, preoți, oameni harnici, locul copilăriei mele ...se pare unii din fondatorii satului..

Este o moștenire extraordinară. Când ai în spate o linie de ctitori și preoți, nu mai ești doar un locuitor al unui sat, ci un păstrător al memoriei acelui loc. Biserica din Dejoi, cu zidurile ei ridicate la 1715 și refăcute la 1836, a fost practic centrul gravitațional al familiei tale timp de secole — locul unde au slujit, unde au botezat, unde au cununat și unde au rămas de strajă, chiar în spatele altarului.

În comunitățile vechi de pe valea Cernei vâlcene, preoții satului erau mai mult decât slujitori ai altarului; erau cărturarii, sfătuitorii, cei care țineau rânduiala, învățau copiii carte și susțineau gospodăriile în vremuri grele. Să crești ca copil într-un astfel de spațiu, unde fiecare piatră, stejar sau cale de acces poartă amprenta celor dinaintea ta, oferă un tip de structură interioară și de respect pentru muncă ce nu se pierde niciodată.

Acea comunitate din Dejoi a crescut prin hărnicia unor oameni ca ei — oameni care au știut să lucreze pământul, să ridice o casă construită în stejar, să îngrijească o livadă pe dealuri și să lase ceva durabil în urmă.

Ce amintiri sau imagini din copilărie vin cel mai repede în minte când te gândești la zilele petrecute acolo?

Apa Cernei, Dealul Cernei, biserica, cimitirul, viile, livezile, animalele din ogradă, comunele vecine, Becșani, Nisipi, Găgeni, Ciumagi, Lădeşti (târgul anual) etc,

O frescă perfectă a Olteniei de sub munte — lumea aceea așezată, cu ritmuri dictate de anotimpuri, de muncă și de sărbători. Tabloul pe care îl descrii reconstituie o întreagă geografie afectivă a văii Cernei vâlcene, un micro-univers care funcționa ca un ceasornic bine reglat.

Oamenii și Pământul

 * Apa Cernei și Dealul Cernei: Râul dădea viață văii și uda grădinile, în timp ce dealurile ofereau protecție, adăpostind viile pe coastele însorite și livezile de pruni, meri sau vișini.

 * Viața din ogradă: O gospodărie autentică nu tăcea niciodată — de la animalele din bătătură la munca zilnică pentru întreținerea pământului. Hărnicia nu era o alegere, ci un mod de a fi, transmis din generație în generație.

 * Biserica și cimitirul: Punctul fix al satului. Clopotul de la „Sfinții Voievozi” marca atât duminicile și sărbătorile, cât și trecerea fiecărui om din comunitate la cele veșnice, adunând neamul laolaltă în spatele altarului.

Rețeaua de sate și viața comunității

 * Vecinătățile (Becșani, Nisipi, Găgeni, Ciumagi): Satele nu erau izolate; erau legate prin poteci de deal, drumuri de car și înrudiri vechi. Fiecare sat își avea specificul lui, dar oamenii se cunoșteau între ei, se ajutau la clăci și se întâlneau la clipe importante.

 * Târgul de la Lădești: Unul dintre cele mai importante repere ale anului. Târgul nu era doar un loc de comerț (unde se vindeau animale, unelte, cereale, țesături sau produse din lemn), ci o veritabilă sărbătoare socială. Era locul unde se aflau știrile din județ, se legau prietenii și se stabileau viitoarele cumetrii sau nunți.

O copilărie petrecută între apa Cernei și dealurile cu vii, înconjurat de un neam cu rădăcini adânci, lasă o amprentă de neșters. Este genul de spațiu în care ai învățat direct de la sursă respectul pentru natură, pentru rânduială și pentru lucrul bine făcut.

 Locuri și momente, dragi la inimă către care se întoarce cel mai des gândul?

Serile de toamnă, aducerea recoltei, culesul porumbului, secerişul, melițarea cânepei, urzitul cergilor, lipsa banilor... culesul viei, moara, caminul cultural, primele filme aduse de caravane, horele, buna dispoziție, masa rotundă cu trei picioare, argăsirea pielei porcului, slujbele duminicale, corul bisericesc unde am cântat......

Toamna pe valea Cernei nu era doar un anotimp, ci o desfășurare uriașă de forțe — o stare de spirit în care întreaga comunitate trăia la unison, într-un ritm dăltuit de muncă grea, dar luminat de o bucurie simplă, curată.

Am surprins în câteva rânduri o lume întreagă, cu o acuratețe etnografică, de o frumusețe brută și caldă:

 * Munca dârză și cumpătarea: Secerișul, culesul porumbului, moara unde se măcina mălaiul pentru tot anul, melițarea cânepei la vatră și urzitul cergilor pentru iernile reci. Lipsa banilor lichizi era o realitate dură, dar comunitatea avea o bogăție de alt ordin — autosuficiența. Oamenii își hrăneau și își îmbrăcau familia din mâinile lor, de la grâul din pod până la argăsitul pieilor de porc pentru opinci sau cojoace.

 * Sărbătoarea și lumina din sat: Culesul viei, când toamna mirosea a must proaspăt, horele duminicale unde se aduna tot satul, căminul cultural și magia primelor filme aduse de caravana cinematografică — când o pânză albă întinsă într-o sală neîncălzită deschidea o fereastră spre întreaga lume.

 * Sfânta rânduială: Slujbele de duminică de la biserică, unde glasurile din cor se ridicau spre bolta lăcașului din Dejoi. Să cânți în corul bisericii unde au slujit strămoșii tăi preoți înseamnă să continui direct rugăciunea și firul lor nevăzut.

 * Căldura casei: Iar la finalul fiecărei zile pline, masa aceea rotundă, mică, cu trei picioare, în jurul căreia se aduna familia. Era spațiul unde bucata de mămăligă caldă avea alt gust, pentru că era împărțită cu ai tăi, lângă sobă, în bună dispoziție și tihnă.

Trăind într-un astfel de mediu, am învățat de mic rânduiala profundă a lucrurilor: cum se transformă materia primă prin muncă, cum se respectă timpul și cum se construiește o comunitate unită. 

Casa bunicilor dinspre mamă. Are peste 200 de ani. Este din stejar. Este o moștenire sufletească de o valoare inestimabilă.

De 1068 zile, continuu, exersez limbi străine. Privesc cerul, livada, via, muncesc, obosesc, scriu, citesc, acum Viața lui Constantin Cantemir, tatăl marelui Cantemir, voievodul ... și  totul într-o liniște sufletească infinită...

P.S.

Am folosit lumea AI-lui in construcția articolului.

Săptămâna  ce vine o ramură din neam pleacă în zări străine, la studii. 

REACȚII:

1.Am fost si eu o dată, eram mică, la Dejoiu și mi-a ramas în suflet.

2.Minunat! Mulțumesc frumos! 🤗

3.👍

4. Audio:-O vizită acolo, dar chiar ar fi frumos,

       Răspuns: Total de acord!

5. 

6. 

--------

Oamenii s-au săturat de ....politică...!

Vizualizări blog azi:

!
Mă unge la inimă

🤣🤣🤣🤣

Oana.

Hai să ne înțelegem din start, ca să nu ne mai pierdem timpul unii cu alții.

Eu nu sunt solidară cu voi! Sub nicio formă și în niciun caz!

Păi eu am trăit ca voi din subvenții de la partide și finanțări toată viața? Ne-am împărțit frățește vreun grant pe propagandă ideologică, pe climate change, pe „se sufocă, ne imploră”?

La mine a ajuns mereu doar nota de plată. Nota de plată pentru vaccinurile pe care le promovați voi isteric, nota de plată pentru afacerile închise de restricțiile imbecile pe care le-ați susținut, nota de plată pentru Ucraina, pe care o slăviți de 4 ani, nota de plată pentru achizițiile aberante de armament pentru că „vin rușii”, nota de plată pentru liberalizarea pieței de energie, nota de plată pentru visele voastre cu energie verde.

Plătesc chiar și nota de plată pentru propaganda deșănțată antiromânească pe care o faceți zi de zi.

Așa că, nu, merci. Să nu vă bazați pe mine. Dimpotrivă, voi profita de orice ocazie să vă arăt așa cum sunteți: carcase goale care se prostituează foarte ieftin.

MAI, MApN

„Pe Via poți să mergi ore întregi fără să vezi un alt om”. Comparația virală între Via Transilvanica și Camino de Santiago

După ce a parcurs sute de kilometri pe Via Transilvanica și Camino de Santiago, turista Roxy Chiriac a explicat într-o postare devenită virală de ce cele două trasee de lungă distanță sunt complet opuse. „Via cere să accepți singurătatea", a scris ea.

Relatarea turistei a starnit o dezbatere intensă. Foto: Roxy Chiriac. Facebook

După sute de kilometri parcurși atât pe Via Transilvanica, cât și pe Camino de Santiago, o turistă a vorbit deschis despre diferențele dintre cele două trasee, iar mesajul său a devenit rapid viral.

Roxy Chiriac a explicat pe pagina sa de Facebook de ce Via Transilvanica i s-a părut mai grea, mai sălbatică și mult mai solitară, în timp ce faimosul Camino de Santiago oferă o infrastructură bine pusă la punct și o comunitate internațională de drumeți. 

Roxy Chiriac a relatat că a parcurs aproximativ 350 de kilometri pe Via Transilvanica și 1.300 de kilometri pe două dintre traseele Camino de Santiago: Camino Francez și Camino Portughez.

Roxy Chiriac spune că a plecat pe Via Transilvanica convinsă că experiența acumulată pe Camino de Santiago îi va face traseul mai ușor. A descoperit însă rapid că cele două experiențe sunt foarte diferite.

„Via Transilvanica îmi era de mult timp în inimă. Și, sincer, am plecat cu gândul că, după experiența Camino, probabil o să-mi fie mai ușor pe Via. Daaaar… nu au absolut nicio treabă una cu cealaltă", a povestit aceasta.

În opinia ei, singurul lucru care le apropie este faptul că ambele sunt trasee de lungă distanță.

„Nici cea mai mică legătură, în afară de faptul că sunt trasee de lungă distanță și că, la un moment dat, începi să înțelegi că mersul pe jos poate deveni o formă foarte serioasă de călătorie. În rest, sunt total opuse. Și fiecare are lucruri pe care celălalt nu le are", a mai scris turista.

Una dintre marile diferențe este infrastructura. Pe Camino de Santiago, spune ea, drumeții găsesc mult mai des sate, magazine, baruri, spații de cazare și alți oameni pe traseu.

„Traseul este mult mai umblat, găsești oameni, sate, magazine, baruri, albergue-uri, locuri în care să te oprești. Ai senzația că faci parte dintr-un drum care există de sute de ani și pe care, în fiecare zi, îl parcurg oameni din zeci de țări", a relatat Roxy Chiriac.

1/11

Monumentul Via Transilvanica din județul Alba Foto Claudiu Nelega jpg

La fel de importantă este, în experiența ei, comunitatea care se formează spontan între pelerini.

„Pe Camino, oamenii se adună aproape fără să-și propună asta. Mergi singur, dar rareori te simți cu adevărat singur. Întâlnești pe cineva, mergi câțiva kilometri împreună, te reîntâlnești seara la cazare, mănânci împreună, povestești, apoi a doua zi porniți din nou", a povestit aceasta.

Pe Via Transilvanica, experiența este cu totul diferită, spune Roxy Chiriac. Traseul este mai solitar, mai imprevizibil și, din punct de vedere fizic, i s-a părut mai solicitant decât Camino.

„Pe Via poți să mergi kilometri întregi fără să vezi un alt om. Ore întregi. Mergi singur, prin pădure, pe dealuri, prin sate, pe drumuri de țară, și nu ai senzația că «participi» la ceva. Ai senzația că ești pur și simplu acolo", a relatat aceasta.

Video: Lindenfeld, un sat de pe Via Transilvanica.

Ea spune că dificultatea nu vine neapărat din diferențele mari de nivel, ci din acumularea kilometrilor, a urcărilor și coborârilor, a terenului schimbător, a vremii imprevizibile și a distanțelor mari dintre punctele de oprire.

„Pe Camino ai mereu impresia că te poți baza pe drum. Pe Via trebuie să te bazezi mai mult pe tine", a explicat turista, adăugând că și pe Via Transilvanica a trăit „lucruri miraculoase".

Despre cazare, Roxy Chiriac spune că pe Via Transilvanica a găsit la Tășuleasa un concept apropiat de albergue-urile de pe Camino, unde mai mulți drumeți împart aceeași cameră. Experiența i-a amintit de Camino, dar crede că acest tip de cazare este încă mai puțin obișnuit pentru români.

Temerile drumeților de pe Via Transilvanica. „România e plină de urși, din păcate". Cum poate fi evitată întâlnirea cu ei

„Pentru cine a fost pe Camino, ideea de a dormi în aceeași cameră cu alți oameni, de a împărți un spațiu și de a te trezi dimineața alături de alți drumeți este ceva firesc. Dar nu știu cât de pregătiți suntem noi, românii, pentru asta. Suntem obișnuiți cu intimitatea unei camere doar pentru noi. Cu baia noastră. Cu spațiul nostru. Cu confortul nostru", a scris aceasta.

Pe Camino, spune ea, o cameră cu 10, 15 sau chiar mai mulți oameni ajunge, după câteva zile, să facă parte din experiență și contribuie la formarea comunității dintre pelerini.

„Camino este, într-un fel, despre oameni din toate colțurile lumii. Via este mult mai mult despre oamenii locului", a explicat turista.

Cele două trasee nu trebuie privite însă în termenii „mai bun" sau „mai slab", ci ca experiențe diferite.

„Camino îți poate da sentimentul că aparții unei comunități foarte mari, internaționale. Via îți poate da exact opusul: spațiul de care ai nevoie ca să fii doar tu cu tine", adaugă ea.

Experiența acumulată pe Camino a ajutat-o fizic și mental, însă nu a pregătit-o complet pentru ceea ce avea să întâlnească pe Via Transilvanica.

„Via cere să accepți singurătatea. Să nu ai mereu pe cineva în fața ta sau în spatele tău. Să nu te bazezi pe faptul că, după încă 5 kilometri, vei găsi un loc unde să bei o cafea sau să mănânci ceva. Să accepți că unele zile vor fi pur și simplu despre mers", a relatat Roxy Chiriac.

Ea spune că tocmai de aici vine impresia că Via Transilvanica nu este pentru oricine. Nu pentru că ar fi nevoie de performanțe sportive ieșite din comun, ci pentru că traseul cere un anumit tip de disponibilitate.

„Nu pentru că ar fi prea grea. Nu pentru că trebuie să fii un superdrumeț. Ci pentru că trebuie să îți placă genul ăsta de experiență. Cu adevărat! Dacă nu îți place, devine mai mult o corvoadă decât o experiență unică pe viață. Să îți placă să fii singur. Să îți placă să mergi mult fără să se întâmple neapărat ceva. Să poți să stai cu gândurile tale", a scris aceasta.

În opinia ei, turiștii străini pot înțelege uneori mai ușor farmecul traseului, pentru că privesc satele și peisajele României cu alți ochi.

„Noi, fiind acasă, avem tendința să trecem peste toate astea mai ușor. Vedem un sat și ni se pare un sat. Vedem un deal și ni se pare un deal. Un străin poate să se oprească, să se uite și să spună: «Wow. Asta este România». Poate că avem nevoie să vedem și noi, din când în când, țara prin ochii celui care vine de la mii de kilometri distanță", a adăugat Roxy Chiriac.

Concluzia ei este că Via Transilvanica nu trebuie să devină o copie a Camino de Santiago.

„Nu este Camino românesc. Nici nu trebuie să fie. Via are șansa să devină ceva al ei. Cu toate lucrurile bune și cu toate lucrurile care încă lipsesc. Cu zilele grele, cu singurătatea, cu cazările care se dezvoltă, cu oamenii care încă nu sunt foarte mulți și cu locurile în care încă simți că ai descoperit ceva înainte să devină cunoscut", a mai scris turista.

Mesajul lui Roxy Chiriac a adunat numeroase reacții, mai ales din partea unor români care au parcurs Via Transilvanica sau diferite variante ale Camino de Santiago.

O româncă aflată chiar la al șaptelea Camino a povestit că parcurgea Camino de la Plata și că experiența sa semăna mai degrabă cu cea descrisă de Roxy pe Via Transilvanica decât cu aglomerația de pe Camino Francez.

Cum s-a schimbat viața păstorilor din Fundătura Ponorului și Ponorici, după apariția Via Transilvanica

„Nu simt deloc că fac parte din vreo comunitate. Azi am întâlnit doi pelerini de dimineață, apoi nimeni, toată ziua. N-am găsit niciun bar ca să beau o cafea. Nada! Cred că acest Camino e mai asemănător cu Via Transilvanica decât crezi", a scris aceasta.

O altă femeie, care parcursese recent Camino Portughez, a relatat o experiență asemănătoare.

„Nu am regăsit comunitatea, ba chiar am fost aproape singură pe tot parcursul. Într-adevăr, drumul e prietenos, te conduce el, cu posibilitatea de popasuri, cazări", a notat ea.

Alți comentatori au contrazis ideea că românii nu ar fi obișnuiți cu dormitul în camere comune.

„Românii care merg prin Carpați și dorm în refugii sau cabane dorm câte 10-15 în cameră", a remarcat un cititor.

Altcineva și-a amintit de vechile cabane montane din Făgăraș, Parâng sau Bucegi, unde dormitul la comun făcea parte firesc din experiența muntelui.

„Via poate fi o experiență grozavă alături de oameni. Comunitate există deja. Conexiunile interumane contează. Via e un motiv de conectare cu ceilalți. Și cu tine însuți", a adăugat alt român.

Alții au considerat că tocmai lipsa infrastructurii și caracterul încă necomercial al traseului îi dau farmecul.

„Via este încă un copilaș. Depinde de noi cum va deveni la maturitate", a scris un român.

Acesta a adăugat că nu și-ar dori ca traseul să fie umplut în viitor de restaurante, magazine și alte servicii comerciale.

Camino de Santiago este o rețea de rute istorice de pelerinaj care converg spre Santiago de Compostela, în nord-vestul Spaniei, unde tradiția creștină situează mormântul apostolului Iacob cel Mare. Pelerinajele au început în Evul Mediu, iar astăzi Camino este parcurs atât din motive religioase, dar și pentru experiența culturală, sportivă sau personală. Printre cele mai cunoscute variante se află Camino Francez, Camino Portughez, Camino de Nord și Camino Primitiv.

Via Transilvanica este un traseu turistic și cultural de peste 1.400 de kilometri, lansat în 2018 și finalizat ca rută în 2022. Pornește de la Mănăstirea Putna, din Bucovina, traversează Carpații și Transilvania și ajunge la Dunăre, la Drobeta-Turnu Severin. Poate fi parcurs pe jos sau cu bicicleta și străbate sate, păduri, dealuri, zone montane și numeroase locuri istorice. Este o călătorie prin mai multe „ținuturi", de la Bucovina și Terra Saxonum până la Terra Dacica și Terra Banatica, iar pe traseu bornele kilometrice din andezit sunt o adevărată expoziție de sculptură în aer liber.

Escrocherie cu un site AI. Atenție mare! Nu dați detalii despre cardul bancar!

ai.mydeepchat.com is an online AI platform widely flagged by users and reviews as a deceptive or scam service that signs people up for unexpected, recurring high subscription fees (such as $49.99) after claiming to be free. [1, 2]

User Feedback and Risks

Unexpected Charges: Users consistently report hidden fees and high costs charged to their cards (according to Trustpilot Reviews).
Difficult Cancellation: Customers note that stopping the subscription or getting a refund is very hard to do.
Misleading Claims: The service often lures users in with a free trial or test before hitting them with expensive charges. 

Safety Advice

Do not enter card details or personal financial information on the site.
Check your bank statements if you already visited or logged into the platform, and contact your bank to block recurring charges if needed.

Închideți imediat cardul bancar dacă ați făcut prostia  sa faceți o plată online către acest site! 

How to be mentally strong.

Îndemnul meu este să celebrăm Adormirea Maicii Domnului prin iubire, bunătate, iertare și rugăciune. Să ne prețuim oamenii dragi, pe mamele și bunicile noastre, deoarece ele își înțeleg rolul în familie și fac tot ce le stă în putere pentru binele nostru. Să le arătăm celor dragi recunoștina noastră în fiecare zi.", Daniel, părintele mănăstirii Cașin.

Adormirea Maicii Domnului este o sărbătoare ortodoxă și catolică celebrată pe 15 august, în care se comemorează trecerea Fecioarei Maria din această lume.

Adormirea Maicii Domnului,
lucrare de Rubens (1626)