Mă numesc Elena Mădălina Popescu și o bună parte din viața mea am trăit ca o prezență ștearsă, ignorată chiar de cei care ar fi trebuit să mă apere și să mă vadă. La nunta fratelui meu, numele meu nu a apărut nicăieri. Nu pe planul meselor, nu în discursuri, nu în glumele spuse la microfon. Nici măcar atunci când am trecut pragul sălii. Dar ceea ce nu știa nimeni — absolut nimeni din acea sală elegantă — era că purtam un grad. Un grad care avea să înghețe zâmbetele ironice și să transforme seara într-o lecție tăcută. Nu era doar o nuntă. Era o revanșă construită din tăceri, ani de disciplină și un salut spus exact la momentul potrivit.
Am ajuns devreme, cum am făcut toată viața. Când ești antrenat să anticipezi, nu mai știi să întârzii. Conacul ales pentru eveniment era la marginea orașului, cu coloane albe și gazon tuns impecabil — genul de loc cu care părinții mei se mândreau mereu, dar niciodată prin mine. Am intrat purtând o rochie simplă, gri-închis, pantofi cu toc mic, părul strâns perfect la spate. Arătam complet banal, civil. Exact ce-mi doream. Nimeni nu m-a recunoscut.
Mătușa Mariana a trecut pe lângă mine, scanându-mă din priviri.
— Tu ești… o verișoară de-a lui Nicu, nu?
Am dat din cap, lăsând confuzia să rămână. Pe planul meselor nu apărea numele meu, ci doar un „+1” lângă o rudă îndepărtată. Locul meu era lângă ușa bucătăriei, unde ospătarii treceau în grabă, ca niște umbre. Am stat dreaptă, cu șervetul pe genunchi, privind de la distanță paharele de șampanie ridicate în toasturi.
Apoi au început discursurile. Tata s-a ridicat primul, drept, cu spatele rigid, costumul perfect croit.
— Nicu ne-a făcut mereu mândri, a spus el cu voce sigură. Este curajos, loial, un lider născut. Este fiul pe care orice tată și-l dorește.
Privirea lui a trecut peste mine ca și cum aș fi fost invizibilă. Mama, lângă el, strălucea și aproba din cap, ca o femeie care ar fi avut un singur copil. Niciun cuvânt despre mine. Niciun gest. Era ca și cum n-aș fi existat vreodată. Și poate că, în povestea lor, chiar dispărusem în clipa în care alesesem alt drum — nu cel al rochiilor elegante și al vieții comode, ci al bocancilor, camuflajului și regulilor dure.
Ce nu știau ei era că pregătiseră fără să vrea scena perfectă. O scenă pe care urmau să-și laude copilul favorit, în timp ce eu stăteam chiar în centrul ei. Pentru că înainte ca seara să se încheie, cineva avea să-mi rostească numele clar, răspicat, urmat de un salut care avea să întoarcă toate capetele. Nu din politețe. Ci din respect pentru grad.
Nu-mi amintesc ziua exactă în care am încetat să mai încerc să-l impresionez pe tata. Dar îmi amintesc perfect momentul în care am renunțat să mai sper că mă va vedea vreodată. Aveam șaptesprezece ani. În seara dinaintea plecării mele la Academia Forțelor Terestre din Sibiu, casa mirosea a lemn și a alcool, ca de obicei. Mama gătea în tăcere — pui la cuptor, preferatul lui. Nicu era în camera lui, absorbit de jocuri. Eu stăteam la masă, îmbrăcată corect, cu hainele călcate impecabil. Îmi îmbunătățisem timpii la alergare, învățasem regulamentele pe dinafară, făcusem totul exact cum trebuia.
Când i-am spus tatei că am fost admisă, nu m-a felicitat. Nu s-a ridicat. Nici măcar nu a părut surprins. A rotit paharul în mână și a spus, fără emoție:
— Armata nu e pentru femei. Nu ești de încredere.
Au spus că nu pot fi de încredere. După 17 ani am apărut la nunta fratelui meu în uniformă de gală
January 6, 2026 by stiricalitative
Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât orice instrucție dură din anii care au urmat. Atunci am tăcut. M-am ridicat, mi-am strâns farfuria și am dus-o la chiuvetă. N-am plâns. Nici atunci, nici mai târziu. Doar am plecat.
Anii au trecut unul după altul, ca niște marșuri lungi. Sibiu, apoi misiuni, cursuri, exerciții, nopți nedormite. Am dormit în corturi ude, am mâncat conserve reci, am condus oameni prin frică și prin foc. Am pierdut colegi. Am câștigat respect. Grad după grad. Fără aplauze. Fără părinți în tribună.
În timp ce Nicu își făcea viața liniștit, cu joburi schimbate des și petreceri de weekend, eu adunam ani de serviciu și decizii grele. Nu i-am cerut nimănui nimic. Nici bani, nici relații. Mi-am plătit totul singură, din soldă. Am învățat ce înseamnă să răspunzi pentru alții. Ce înseamnă să spui „mergem” și să te urmeze.
În sala de nuntă, muzica se oprise pentru o pauză. Chelnerii se mișcau rapid. Atunci l-am văzut. Un bărbat în uniformă, impecabil, intrând pe ușa mare. Nu era invitat. Era acolo pentru mine.
S-a oprit, a privit sala, apoi m-a văzut. A venit drept spre masa mea.
—Domnule colonel Popescu, a spus tare, ducând mâna la chipiu și salutând regulamentar. Permiteți să vă felicit.
Tăcerea a fost totală. Paharele s-au oprit în aer. Tata a albit. Mama s-a prins de marginea mesei.
— Elena? a șoptit cineva.
M-am ridicat încet. Mi-am îndreptat spatele.
— Mulțumesc, domnule comandant.
Toți se uitau la mine acum. Nu ca la o rudă uitată. Ci ca la cineva care conta.
Tata a deschis gura, dar n-a ieșit niciun sunet. Pentru prima dată în viața mea, nu mai aveam nevoie de aprobarea lui. O aveam deja — scrisă pe umeri, câștigată în ani.
Am salutat și eu. Clar. Ferm.
Apoi am plecat.
În seara aceea, n-am simțit triumf. Am simțit liniște. Știam cine sunt. Știam ce valorez. Și, în sfârșit, toată lumea a aflat."
Xxxxxxxxx
Primită de la un distins Prof. Dr. Av, penultimul meu ȘEF, Colonel în retragere, absolvent al Academiei Forțelor Terestre din Sibiu, militar profesionist toată viața, doctor în științe militare în războiul psihologic.
În urmă cu peste 30 de ani am fost singurul lui coleg invitat la susținerea tezei de doctorat la ACADEMIA DE POLIȚIE.
Atât mai adaug: printre figurile marcante participante au fost Dumitru MAZILU și un alt adevărat DOMN, președintele Fondului Poprietății de Stat. Cu cel din urmă am avut discuții economice extrem de interesante asupra modalităților de privatizare.
Ulterior acestor discuții am auzit că FPS a solicitat MINISTERULUI DE INTERNE transferul meu la această instituție de interes strategic pentru țărișoara noastră. Am aflat la mulți ani după.
N-a fost să fie!
La mulți ani!
Lt. Col. (ret) Alexandru MATEESCU
Post Scriptum:
Idea privatizării pe un dolar îmi aparține.
În discuțiile cu Domnul Mușetescu am propus acestuia această formă de privatizare cu argumente bine gândite dar i-am solicitat să prevadă penalizari drastice cu verificări a investițiilor propuse de cumpărători.
Se pare că am greșit. Ce a urmat a fost un dezastru. Multe schimbări politice. Verificări nu s-au făcut. Cumpărătorii s-au ales cu active pe degeaba.
Am greșit, recunosc astăzi. Eu gândeam pentru o societate normală.
"Ovidiu Mușetescu a fost una dintre cele mai influente figuri în procesul de privatizare din România, ocupând funcția de ministru al Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiunilor Statului (APAPS) în perioada 2000–2004, în timpul guvernării Adrian Năstase.
Iată principalele sale realizări și evenimente care i-au marcat mandatul:
1. Privatizarea Sidex Galați (2001)
Aceasta este considerată cea mai importantă și complexă realizare a mandatului său. Vânzarea combinatului siderurgic către grupul LNM Holdings (deținut de Lakshmi Mittal) a marcat sfârșitul unei perioade de pierderi masive pentru statul român. Deși prețul de vânzare a fost simbolic, privatizarea a salvat mii de locuri de muncă prin asumarea unor investiții de sute de milioane de dolari.
2. Privatizarea sectorului bancar (Banca Agricolă)
În 2001, sub coordonarea sa, a fost finalizată privatizarea Băncii Agricole, care se afla într-o situație financiară dezastruoasă. Aceasta a fost cumpărată de consorțiul Raiffeisen Zentralbank și Fondul Româno-American pentru Investiții (RAEF), devenind ulterior una dintre cele mai profitabile bănci din România.
3. Transformarea FPS în APAPS
Ovidiu Mușetescu a coordonat trecerea de la Fondul Proprietății de Stat (FPS) la Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiunilor Statului (APAPS). Scopul a fost eficientizarea procesului prin transformarea instituției într-un minister cu puteri depline, pentru a accelera vânzarea activelor de stat.
4. Privatizarea ALRO Slatina și Alprom
În perioada mandatului său au fost încheiate contractele de privatizare pentru companiile din industria aluminiului către grupul Marco International (astăzi Vimetco). Aceste tranzacții au fost, de asemenea, subiectul multor dezbateri publice privind prețul energiei și valoarea activelor.
5. Demararea marilor privatizări în utilități
Mușetescu a pus bazele proceselor de privatizare pentru marile companii de distribuție a energiei electrice și a gazelor naturale (precum Distrigaz și filialele Electrica), procese care au fost finalizate spre sfârșitul mandatului său sau imediat după.
6. Legea Privatizării (Legea 137/2002)
Sub mandatul său a fost adoptată Legea 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, un cadru legislativ care a oferit instrumente mai rapide de transfer al proprietății de stat către sectorul privat, deși a fost criticată ulterior pentru unele facilități acordate cumpărătorilor.
Controverse:
Deși a reușit să „ scape” statul de marii „gauri negre” (companii care produceau pierderi), mandatul lui Ovidiu Mușetescu a fost și unul controversat. Criticii l-au acuzat adesea de:
* Privatizări „pe un dolar”: Deși prețul mic era justificat de datoriile uriașe preluate de investitori, opinia publică a perceput aceste vânzări ca pe o subevaluare a patrimoniului național.
* Lipsa de transparență: Unele contracte de privatizare aveau clauze secrete care au fost dezvăluite mult mai târziu.
Ovidiu Mușetescu a încetat din viață în 2009, rămânând în istoria economică a României drept omul care a „închis” epoca marilor combinate de stat neperformante."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu