De-aici de unde sunt acum
Atât de-aproape de izvoare
Văzând cum vă pierdeţi în fum
Rănit vă scriu o scrisoare
A fost odată ca-n poveşti
După cum ne-nvăţară
Din neamuri tracice, regeşti
O prea frumoasă ţară
Era la poale de Carpaţi
Cea mai bogată dintre toate
În ea, toţi locuiau ca fraţi
Şi toţi aveau de toate
Mă doare-n Suflet când privesc
Şi văd cum este-acuma
Şi în mormânt mă răsucesc
De parc-a venit ciuma
Eu nu mai simt miros de tei,
Ţara parcă-i pustie,
Nu văd nici vajnici pui de lei,
Miroase a prostie
Luceferii nu mai răsar
Când ţara e rănită
Şi e sub picior de samsar
De bogăţii jefuită
Copii după mame plâng,
Plecate prin străini,
Gonite de-un regim nătâng,
În care sunteţi câini
Eu v-am lăsat limba română,
În doine şi în poezii,
Acum se vorbeşte o păgână,
Născută pentru erezii
Am căutat grai românesc ,
Această dulce limbă,
Dar azi cei care îl vorbesc,
Prin alte ţări îl schimbă
Pentru voi am scris scrisori,
Din vremuri de restrişte
Şi m-am rugat de-atâtea ori
Să n-aveţi oprelişte
Nici harta nu-i cea potrivită,
De la Tisa pân-la Nistru
Moldova-i astăzi împărţită,
Trăim un vis sinistru
Aveam o ţară prea bogată,
N-aveam grija lui mâine,
Acum e vândută toată,
Nu mai aveţi nici pâine
Marea Unire ne-a lăsat
O ţară dodoloaşă,
Dar voi aţi scos-o la mezat,
Vânzând-o pe-o gogoaşă
Pentru toţi eram grânar
Şi munţii aveau aur
Dar v-a vândut un marinar
Unui bolnav balaur
V-aţi lăsat prea mult prostiţi
De-o ceată de partide,
Pline cu „acoperiţi”,
Cu-apucături fetide
V-aţi lăsat manipulaţi
De colonişti mârşavi,
Ce v-au făcut păduchi laţi,
Având viaţă de sclavi
Din fabrici aţi făcut fier vechi
Şi din Bărăgan un pustiu
În ţară toate sunt curechi,
Vânzând şi lemnul de sicriu
Nu mai sunteţi producători,
Nici crescători de vite,
Sunteţi doar consumatori
De gunoaie otrăvite
În goana după-mbogăţire,
Aţi vândut şi pământul,
Aţi trădat într-o nesimţire
Şi la străbuni mormântul
Aţi lăsat ţara pe mâna unui retardat
Care stâlceşte voit limba română
Care străinilor ţara a subjugat
Cu trădătorii lucrând mânâ-n mână
Vă conduce un trădător notoriu
Cu guvernul său de impostori
Ce vă bagă pe toţi la crematoriu
Sau vă transformă-n migratori
În curând veţi rămâne şi fără păduri
Fără holdele de gru şi fără livezi
Vor fremăta peste tot doar patimi şi uri
Peste tot dezastrul ai să-l vezi
Nu-l aşteptaţi pe Mircea cel Bătrân
Şi nici pe exigentul Vlad
Să vă scape de străinul jupân
Şi pe trădători să-i trimită-n iad
Ruşine să vă fie-n veac
Că nu stârpiţi tot ce-i rău
Că nu mai sunteţi pui de dac
Şi nu scoateţi ţara din hău
De, aceea, de-aici din mormânt
Vă scriu o nouă scrisoare
Faceţi ca orice palmă de pământ
Să strălucească-n soare!
Voi daţi afară pe străini
Şi cozile lor de topor
Curăţaţi ţara de păgâni
De cei ce-şi bat joc de popor!
Faceţi ca România noastră
Din nou să strălucească
Să fie ca o floare-n glastră
Printre naţii demnă să trăiască!
Pentru toţi prietenii mei cu urarea sinceră "MULTĂ, MULTĂ SĂNĂTATE ŞI NUMAI BUCURII"
Aventura Maroc
La sfârşit de an şi-nceput de an nou
Pornit-am spre alte lumi precum un erou,
Spre cultura arabă cu-a sa scriere-n timp,
Să simţim paşii trecând prin orice anotimp
Cu un ghid special, ca devoratori de turism,
Cu dorinţi nemăsurate şi cu mult optimism,
Am pornit cu pas vioi spre ţărmul vechii mări,
Spre ţara unde timpul adoarme-n depărtări
Spre Maroc, ţară veche şi nouă, ca un vis,
Cu Cer de foc şi porţi de aur, ca în paradis,
Pe ţărmul Africii, chemaţi de-o veche vrajă
Şi cu speranţa-n Suflet având ghidul ca strajă
Am găsit Marrachesh cântând în tobe şi Lumină,
În souk-uri ciudate, unde ziua şi noaptea se-nchină
Prin Jemaa de-Fna unde paşii noştri, uşor zboară,
Iar Sufletul se pierde-n basme şi-n vise coboară
În grădinile Marjorelle, unde albastrul stăpâneşte
Şi cu Cerul coboară pe frunze, unde intens trăieşte,
Găsim palmieri şi umbre într-un cântec vegetal
Şi-o clipă de eternitate ne ţine sub un Cer oriental
La Fes, pe străzi prea-nguste, istoria suspină
În piele, lut şi rugă, în taina cea divină,
Medina veche ne şopteşte legi demult scrise,
Cu paşi de sultan şi porţi de vis închise
În piaţa plină de fum şi-mblânzitori de şerpi,
Se vând poveşti şi timp dar cu sultanii sterpi,
Cetatea veche oftează greu, în plecată rugăciune,
Cu ziduri ce păstrează-n ele, ale secolelor ruine
Tăbăcarii lucrează-n culori ce nu se pierd,
Sub un Cer greu de piele ce-n taină dezmierd
O muncă-rugăciune când şi timpul e supus,
Iar veacul se înclină la tot ce încă n-a apus
Rabattul drept şi grav, cu fruntea spre ocean,
Veghează-ntreaga ţară cu ochi de suveran,
Turnul Hassan scrie tăceri pe Cerul larg,
Iar marea bate ritmul unui tainic catarg
Oraşul stă solemn cu marea lui albastră,
Ca un rege-al tăcerii, ziduri fără fereastră,
Cu moschei ce veghează-n timpuri fără glas,
Unde vântul cântă psalmi pentru Munţii Atlas
Casablanca pulsează-n ritm modern şi clar,
Cu moschei ce-ating în taină cerescul hotar,
Hassan al doilea urcă spre Cerul clar-senin,
Ca o rugă de piatră sculptată-ntr-un destin
La Essaouria, vântul cântă fără glas,
Iar piaţa de peşte fierbe-n sare şi taifas,
Argint de slozi, strigăte, pescari cu chipul ars,
Ar vinde-ntreg oceanul pe-un clondir de vinars
Pe ziduri albe, pescăruşii stau la mare sfat
Privind cum Soarele cade-n portul vechi şi sărat,
Aici, oraşul e un cântec, e sare şi dulce-amar,
Dorul de Viaţă are gust de mare şi pârdalnic jar
Quarzazate, o cetate veche de vis şi de lut,
Păstreazî paşi de regi prin timpul trecut,
Kasbah-uri spun în umbră poveşti demult uitate
Cu Soarele trecut prin ziduri, în cruda realitate
Aici s-au născut filme cu regi, drumuri grele,
Sub un Cer clar-senin, ce arde-n visele rebele,
Cu kasbah-uri vechi ce spun legende călătoare
Despre cetăţi de nisip, arse-n aprigul Soare
Prin Atlas urcat-am pe drumuri de piatră,
Cu sate agăţate-n stâncă Şi Viaţa pe vatră,
Berberii cu ochii calzi precum un foc stins,
Ce păstrează-n ei muntele etern şi necuprins
Prin Munţii Atlas pornit-am spre Cerul greu,
Spre satele pierdute-n timp, aproape de Dumnezeu,
Cu berberi tari ca piatra ce-au rămas neclintiţi,
Cu legile muntelui scrise în ochii lor adânciţi
Sahara s-a deschis ca un ocean de foc,
Cu dune ce se mişcă într-un veşnic joc,
Cămile ce calca timpul încet şi răbdător,
Iar omul se topeşte-n nisipul nemuritor
Noaptea-n deşert, stelele cad prea aproape,
Ca nişte lacrimi vechi de zei pe sfinţite ape,
Un apus, un cântec tainic, un Cer adânc şi viu,
Unde omul este doar un Suflet prins de pustiu
Maroc nu e o ţară, e un dor ce te cheamă,
Un cântec vechi de lume, e o dulce dramă,
Cu fiecare pas devii mai mult sau mai puţin,
Te pierzi şi te găseşti, chiar dacă eşti străin
Am plecat şi Maroc ne-a rămas încrustat
Ca un grăunte de dor adânc, greu de uitat,
Căci cine i-a trecut hotarul străjuit de Lumină,
Va purta-n Suflet un Cer de foc şi-o tainică grădină
Odată-ntors acasă în Suflet mi-a rămas
O civilizaţie veche şi-al berberilor glas,
Căci dac-ai fost în Maroc sub Soare şi mister
Vei purta etern în inimă un deşert cu-al lui Cer.
La sfârşit de an 2025 şi început de an 2026, împreună cu un ghid de mare clasă ANDREI DEAK şi un grup de devoratori de turism am avut o aventură fascinantă în lumea arabă.
Lor le dedic aceste gânduri cu aleasă preţuire dorindu-le multă sănătate şi numai bucurii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu