După aproape doi ani de mandat, bilanțul lui Trump include promisiuni nerespectate, o societate americană tot mai divizată și o relație erodată cu aliații tradiționali. Poate însă că cea mai durabilă și mai toxică moștenire ține de normalizarea la nivelul întregii lumi a unor comportamente care, până nu demult, ar fi fost de neimaginat la „liderul lumii libere".
- Cu excepția unei „liste scurte" de curteni ai lui Donald J. Trump, care s-au îmbogățit, au fost doi ani răi și pentru democrați, dar și pentru republicani, și pentru benzina americanilor și pentru securitatea europenilor, și pentru canadieni și pentru japonezi. Rusia și Ucraina continuă războiul. Chiar și susținut de Trump, Putin nu se simte nici el prea bine. La rândul său, lovit dur, Iranul înfruntă SUA și răscolește Orientul Mijlociu.
- De la o guvernare democrată care a fost complet neglijentă și a lăsat permeabilă granița de sud a SUA, s-a ajuns la o guvernare republicană, sub conducerea MAGA, care a gonit pur și simplu multe dintre talentele pe care America s-a străduit să le aducă în țară.
- Americanii sunt chemați azi la vot să spună cu cine vor să continue în Congres și în Senat, pentru ultimii doi ai ai acestei administrații.
- HotNews va relata neîntrerupt despre alegerile de la jumătatea mandatului din SUA, inclusiv pe parcursul nopții de marți spre miercuri.
În pragul alegerilor din 3 noiembrie, Donald Trump se pregătește să intre în istorie ca unul dintre cei mai influenți președinți americani ai epocii moderne. Nu într-un mod pozitiv, dacă ar fi să-i ascultăm pe cei mai mulți americani și europeni, așa cum arată sondajele.
Influența liderilor nu se măsoară doar în legi, ordine executive sau victorii electorale, care în unele cazuri au oferit alegătorilor săi ce și-au dorit. Adică mai puține impozite pentru cei cu bani, dereglementare și sprijin puternic pentru marile companii, un război cultural visat de mulți, mai puțini imigranți, mai mult naționalism.
Un lider se măsoară și în lucrurile pe care de la înălțimea funcției sale le-a inspirat în ceilalți. A întreținut speranța, respectul pentru reguli sau a făcut să pară acceptabil haosul?
Trump și-a păstrat aderența la publicul său, la nucleu dur al MAGA. Dar pentru o bună parte a populației din SUA și pentru milioane de locuitori ai lumii, am asistat la erodarea instituțiilor democratice, la slăbirea încrederii în alegeri, la atacul la adresa grupurilor vulnerabile, a adversarilor politici de orice fel, asaltul împotriva presei critice.
A slăbit statutului moral al SUA în lume, cultivarea relațiilor cu dictatorii lumii de azi, în același timp cu răcirea relațiilor cu vechii aliați.
Au fost aproape doi ani sumbri, cu nopți și dimineți bizare pentru europeni, care uneori au urmărit în stare de șoc deciziile, reacțiile și minciunile sfruntate, uneori suprarealiste, ale președintelui SUA.
Greu de suportat a fost stilul său agresiv, care a spulberat normele decenței în societate și a încurajat violența și intoleranța în politică, la nivelul alegătorilor americani și până în cele mai îndepărtate colțuri ale globului.
Pentru un european, mai ales unul din estul continentului, care se uită la splendida relație a „liderului lumii libere" cu autocratul sângeros din apropierea graniței noastre, Vladimir Putin, dacă spunem că bilanțul sună ca un eufemism răsuflat.
Discursul lui JD Vance de la München din februarie 2025, care a vizat și România, a fost un moment simbolic. Administrația americană nu mai critica doar politicile unor guverne europene, ci punea sub semnul întrebării valorile, funcționarea democrațiilor europene și relația SUA cu acestea.
Sprijinul administrației pentru forțele de extremă dreapta, anti-establishment, care atacă fundamentele construcției UE, a devenit evident. Manifestat nu doar de Vance cu acea ocazie, când s-a întâlnit cu lidera AfD-ului german, ci și în discursurile ulterioare și în strategia de securitate oficială a administrației.
În The Atlantic, istorica Anne Applebaum s-a întrebat pe bună dreptate de ce oficialii americani îi încurajează pe europeni să-și consolideze propriile forțe militare, în vreme ce promovează partide politice și lideri care se opun cheltuielilor pentru apărare, sunt favorabili Rusiei sau nu promit să apere Europa.
Unele voci au oferit și o posibilă explicație a strategiei americane: o Uniune Europeană divizată, slăbită și condusă de forțe de extremă dreapta ar fi pur și simplu mai ușor de manevrat și de subjugat.
În sud-estul european, lucrurile au luat o formă uneori suprarealistă. Fosta ambasadoare americană la Atena Kimberly Guilfoyle a afirmat, potrivit Wall Street Journal și Financial Times, că ar putea schimba guverne în România și Grecia, pentru a atinge interesele americane de afaceri în domeniul energiei. Guilfoyle a negat aceste lucruri, prin avocatul său.
Administrația a demis-o în cele din urmă, posibil pentru o altă chestiune, legată de solicitarea de bani de la un donator, în schimbul intermedierii de contacte cu administrația, potrivit Wall Street Journal. Dar întrebările vor rămâne.
„Americanii promovau odinioară democrația în Europa ca sistem politic. Actuala administrație și elita de afaceri din jurul acesteia urmăresc acum o politică diferită", a observat Applebaum.
Trump a transformat relația cu aliații într-una tranzacțională și a concretizat brutal o direcție anunțată de ani de zile de administrațiile americane – retragerea cel puțin parțială a SUA din rolul de garant al securității europene.
Dacă această politică a SUA era nu doar predictibilă, ci și perfect validă, din perspectiva alegătorilor americani republicani, atacurile la adresa aliaților europeni, presiunile la adresa NATO și amenințările cu anexarea Groenlandei au depășit limitele și au schimbat fundamental percepția asupra alianței transatlantice.
Criza privind Groenlanda „a schimbat fundamental modul în care majoritatea danezilor văd Statele Unite", mi-a spus anul acesta Rasmus Sinding Søndergaard, istoric și cercetător senior la Institutul Danez de Studii Internaționale.
Trump nu a distrus NATO, firește, iar mulți vor spune pe bună dreptate că a avut un succes atunci când a convins aliații să investească mai mult în apărare, sub amenințarea Rusiei. Dar a zguduit ceva la fel de important: certitudinea că Statele Unite vor fi acolo atunci când Europa va avea nevoie de ele.
Un sondaj Pew Research din vară arăta cât de mult s-a prăbușit încrederea europenilor că SUA mai sunt un partener pe care se pot baza. În Germania, spre exemplu, de la 83% în 2022 la 39% acum, în Italia, de la 73% la 34%, iar în Franța, de la 62% la 27%. Sunt țările unde se protestează masiv astăzi. Nu contra lui Trump, desigur, dar contra nesiguranței.
Un alt sondaj al think-tank-ului ECFR (Consiliul European pentru Relații Externe), realizat în mai multe state UE, arăta că doar 11% dintre respondenți mai considerau în vară că SUA sunt un aliat și că 25% dintre cei intervievați percepeau America fie ca rival, fie ca adversar.
Europenii s-au uitat cu îngrijorare, oroare și, probabil, în cele din urmă cu o oarecare acceptare, la relația lui Trump cu „spiritul umanitar" Vladimir Putin – așa cum l-a numit emisarul special Steve Witkoff pe liderul de la Kremlin – și la abordarea americană privind războiul din Ucraina.
În loc să trateze Rusia drept agresorul în cel mai sângeros conflict din Europa de după cel de-al Doilea Război Mondial, care a devastat Ucraina și reprezintă o amenințare existențială pentru o parte a Europei, Trump a prezentat conflictul ca pe o dispută între doi lideri care trebuie să ajungă la o înțelegere: „de ce nu vrea Zelenski să facă asta?".
Relația sa personală cu Putin, disponibilitatea de a-i valida discursul și momentele în care a pus presiunea mai degrabă pe Kiev decât pe Moscova au redus așteptările pe care europenii le puteau avea de la SUA. Când JD Vance a fost fluierat de un stadion întreg la Olimpiada de iarnă de la Milano, acolo era nu doar Europa, ci și Asia, America de Sud și, într-un sens larg, lumea.
Episodul întâlnirii Trump-Putin din Alaska, în august 2025, și simbolistica primirii liderului rus pe teritoriul american au fost revelatoare, în contrast cu felul în care a fost tratat Volodimir Zelenski la Casa Albă. Acordul privind achiziția de motorină din Rusia, recent încheiat de președintele american, ridicarea parțială a sancțiunilor împotriva Moscovei, apetența pentru afaceri ruso-americane urmărite de oameni de afaceri apropiați administrației, potrivit presei, totul sub acoperirea unor negocieri onorabile, nu au făcut decât să confirme aceste revelații.
Da, Ucraina a continuat să primească de la americani informații vitale, arme – acestea din urmă fiind acum plătite integral de Europa, dar a primit și critici și incertitudine privind garanțiile de securitate și viitorul sprijinului american.
Pentru mulți, efectul asupra Europei de Est a fost clar: dacă securitatea Ucrainei devine negociabilă, securitatea întregii regiuni devine mai fragilă. Mai ales că dimensiunea prezenței militare americane în Europa va fi cel mai probabil redusă, reducere care a început deja în România.
Președintele a afirmat în mod repetat că a încheiat o mulțime de războaie și că merită Nobelul pentru Pace. Trump a fost implicat în unele negocieri, dar lista sa de reușite nu este de fapt foarte mare, iar la capitolul pace, americanii vor reține probabil că președintele și-a contrazis de fapt promisiunile din campanie.
Discuțiile despre înclinația lui Trump către pace sunt vechi și datează din 2016, când acesta era plasat de unii observatori și de aliații săi în opoziție cu „războinica" Hillary Clinton.
În 2024, Trump a câștigat un nou mandat și cu promisiunea de a evita noi războaie și de a nu mai implica America în conflicte costisitoare. JD Vance era văzut și dat exemplu ca un politician format în filosofia ce se opune intervenționismului american.
Doar că pe 28 februarie 2026, Statele Unite și Israelul au lansat atacuri militare împotriva Iranului, declanșând un conflict regional. Toate aparențele s-au prăbușit ca un castel din cărți de joc.
Administrația a invocat distrugerea capacităților nucleare și balistice iraniene și eliminarea regimului și a amenințării reprezentate de regim, însă, deși liderul suprem Ali Khamenei a fost ucis, regimul nu a fost înlăturat și negocierile nu au produs o soluție durabilă.
Conflictul a afectat nu doar Iranul și Israelul, ci și statele din Golf, infrastructura energetică și transportul maritim prin Strâmtoarea Ormuz, cu implicații pentru economia mondială, inclusiv pentru europeni care se confruntă cu o criză energetică și creșterea costurilor de trai, decontând astfel aventurile SUA.
În acest timp, acordul de pace pe care Trump l-a negociat pentru Gaza nu a reușit să pună capăt violenței și să ofere o perspectivă politică palestinienilor, după devastarea produsă de ofensiva israeliană din fâșie, lansată după atacurile Hamas din 7 octombrie 2023". Trump a revendicat încheierea războiului, dar populația palestiniană continuă să trăiască într-un teritoriu devastat, cu o situație umanitară gravă și fără o soluție politică definitivă.
Planurile americane pentru administrarea și reconstrucția Gazei ridică întrebări fundamentale despre reprezentarea politică a palestinienilor, dreptul lor la autodeterminare și rolul pe care îl vor avea în viitorul propriului teritoriu.
Acasă, în SUA, normele democrației americane s-au degradat. Presiunile președintelui asupra Departamentului de Justiție și asupra instituțiilor federale în general au fost vizibile. La fel cum vizibile au fost ignorarea sau subordonarea cel puțin parțială a Congresului republican.
Concentrarea puterii executive și încercarea de a subordona administrația loialității personale față de președinte au fost și ele evidente, un lucru observat inclusiv de aliații lui Trump.
Loialitatea a fost frecvent criteriul de angajare în guvern, paradoxal, pentru o administrație pornită pe eliminarea criteriilor DEI (Diversitate, Echitate și Incluziune) și așa-zisa adoptare a meritocrației.
Ipocrizia a explodat în mai multe rânduri, ultima dată la angajarea purtătoarei de cuvânt a Casei Albe, Katie Zacharia, care a fost demisă după cinci zile pe fondul unei incompetențe flagrante.
Unele voci au subliniat că deși erodate, instituțiile au rezistat, că deși America post-Trump nu va semăna cu cea de dinainte, revoluția nu a existat, sau nu a reușit – justiția a dovedit această reziliență, cu judecători, unii numiți de Trump, care au luat decizii ce nu au convenit președintelui.
Alte voci au fost mai pesimiste.
„Zi după zi, observ că arătăm din ce în ce mai mult ca Chile din anii 1970 sau ca Venezuela de la începutul anilor 2000. E nevoie de timp pentru a eroda fundamentul unei democrații, dar acesta se erodează (…) Încă suntem o democrație, dar din ce în ce mai puțin o democrație", mi-a spus la începutul anului Alexander Cohen, profesor asistent de științe politice la Clarkson University din New York.
Reducerea trecerilor ilegale în SUA la frontiera cu Mexicul este probabil cea mai clară realizare pe care o pot invoca susținătorii lui Trump. Iar controlul imigrației va avea mereu o importanță majoră pentru o parte importantă a electoratului.
Probabil că nimic nu a fost însă mai șocant pentru cei care i se opun lui Trump decât politica ICE: normalizarea brutalității instituționale și transformarea deportărilor în spectacol politic și simbol al autorității prezidențiale.
Extinderea operațiunilor ICE în interiorul SUA, efectele asupra familiilor, inclusiv asupra celor care au membri cu statut legal sau cetățenie americană, condițiile din centrele de detenție și lipsa transparenței, toate au ridicat riscul ca lupta împotriva imigrației ilegale să devină o justificare pentru abuzuri și pentru suspendarea unor garanții fundamentale.
Uciderea în plină stradă a cetățenilor americani Renee Good și Alex Pretti, strigătele de avertizare din comunități, „vine ICE", denunțurile „bunilor cetățeni" americani împotriva presupușilor „ilegali" au dat fiori pe șira spinării.
Câteva demiteri tardive pentru uciderea lui Good și Pretti nu reprezintă o tragere la răspundere reală pentru cazuri atât de șocante. Alți oameni au fost uciși sau răniți în timp ce agenții ICE încercau să îi aresteze. Nu au fost doar aceste situații.
În iunie anul acesta, Human Rights Watch anunța că, de la învestirea lui Trump în al doilea mandat, 52 de persoane au decedat în custodia ICE. Rata mortalității a ajuns la cel mai ridicat nivel din ultimul deceniu.
Atacurile nu s-au concretizat doar împotriva imigranților fără acte.
Tot mai mulți americani percepuți drept străini au devenit dușmani, în ochii administrației Trump și ai unei părți a societății. Un exemplu: atacurile pe criterii identitare la adresa lui Abdul El-Sayed, cetățean american din părinți imigranți, candidatul democrat musulman la un post de senator în Michigan.
Demonizarea adversarilor politici și prezentarea lor drept dușmani ai Americii a devenit o obișnuință. În discursurile președintelui, alegerile nu mai sunt o confruntare politică și ideologică, ci o luptă existențială în care adversarul trebuie eliminat, nu învins electoral.
Efectul retoricii de la vârful puterii s-a observat în radicalizarea unor segmente ale societății. Este evident că Trump nu a inventat polarizarea americană, dar a reușit să o transforme într-un instrument de guvernare.
Cât despre sprijinul afișat pentru chestiuni precum libertatea de exprimare, apărată de Vance în 2025 în Europa, acesta s-a dovedit rapid a fi sprijinul pentru libertatea de exprimare a taberei MAGA.
Doi ani de mandat au însemnat presiuni asupra instituțiilor media, amenințări cu retragerea licențelor și procese împotriva diverselor publicații. Presiunea asupra universităților și a mediului academic a fost și ea consistentă. Reducerea finanțării pentru instituții precum Voice of America și Radio Free Europe/Radio Liberty, atacurile la adresa unor cetățeni care au comentat critic despre Charlie Kirk, după asasinarea acestuia, interdicția de intrare în țară pentru unii cetățeni europeni care au criticat administrația s-au înscris în aceeași logică.
Mesajul transmis presei și societății a fost clar: criticarea puterii poate avea consecințe economice, juridice sau administrative.
E un pic ironic sau poate e arcul moral al justiției, că tema care l-a adus pe Trump la putere la alegerile din 2024, economia, va conta cel mai mult în alegerile din 3 noiembrie în defavoarea lui.
Va conta că președintele nu a reușit să reducă inflația. Deși a promis asta, ba chiar a provocat creșterea spectaculoasă a prețului la carburanți, prin declanșarea războiului cu Iranul. Va conta faptul că taxele sale vamale au adus și mai multe probleme consumatorilor și companiilor.
Este evident că economia SUA este una rezilientă. Numai că, precum în cazul lui Joe Biden, diferența dintre indicatorii macroeconomici și percepția americanilor obișnuiți se va simți la urne.
Parte din electoratul lui Trump a beneficiat de reducerile de taxe și de dereglementare. Mulți americani s-au trezit însă cu beneficiile sociale și de sănătate reduse sau anulate.
Impactul politicilor economice ale lui Trump s-a văzut în interviuri, pe stradă. În timp ce unii americani se plâng de costul de trai și de prețul galonului de motorină, alții își anunță sprijinul veșnic pentru Trump, explicând că au făcut așa de mulți bani în ultimii ani încât prețul carburanților nu înseamnă mai nimic pentru ei.
Chiar președintele a avut un moment de sinceritate zilele trecute. În fața unei mulțimi de susținători, dar afectați și ei de lipsa de bani, Trump a șocat. Președintele a spus că nici nu îi mai pasă că americanii plătesc mai mult la pompă din cauza prețului petrolului, din moment ce „țara face o avere". Prin țară s-a referit, probabil, la marile companii din domeniul energiei.
Nu doar companiile din energie au profitat de noua administrație, ci și giganții din tehnologie, ai căror lideri, cu Elon Musk în frunte, s-au grăbit să se apropie de Trump, transformând relația cu noua putere într-o oportunitate economică și politică. Apropierea dintre liderii politici și marile corporații este modul în care fascismul prinde adesea rădăcini, au avertizat unii politologi.
Scopul mișcării din jurul președintelui SUA „este să avem o țară condusă de corporații, condusă de cei bogați, care nu se preocupă neapărat de populație decât în măsura în care este necesar pentru a o împiedica să se revolte deschis", mi-a spus profesorul Cohen din SUA.
Un sondaj recent arată că rata de aprobare a lui Trump se află undeva la 32%, un scor dezastruos, care coincide probabil, mai mult sau mai puțin, cu dimensiunea bazei MAGA.
Același sondaj sugerează că rata de aprobare în ceea ce privește problemele economice este chiar mai scăzută decât cea generală, 27% aprobând modul în care acesta gestionează economia și doar 23% aprobă modul în care gestionează inflația. Și că două treimi dintre americani, inclusiv aproximativ o treime dintre republicani, afirmă că politicile sale au înrăutățit condițiile economice.
Dacă mulți americani au avut o perioadă dificilă, familia Trump a dus-o de minune.
Afacerile familiei președintelui au obținut venituri de peste 2 miliarde de dolari în timpul mandatului său de până acum, în mare parte din criptomonede, în timp ce supravegherea federală asupra acțiunilor sale a fost aproape inexistentă.
Anul trecut, spre exemplu, Trump a încasat cel puțin 1,4 miliarde de dolari din afacerile sale cu criptomonede, conform declarațiilor financiare publice. În același timp, aproximativ un milion de investitori implicați într-un proiect al lui Trump legat de criptomonede au suferit pierderi de aproape 3,8 miliarde de dolari, pe măsură ce valoarea portofoliilor lor volatile de criptomonede s-a prăbușit.
Familia președintelui și-a extins activitățile comerciale în timpul mandatului, inclusiv în Qatar, Arabia Saudită și Vietnam, în timp ce administrația a luat decizii care priveau direct interesele economice ale acestor state.
Un exemplu relevant este și tranzacția prin care investitori legați de Emiratele Arabe Unite au cumpărat o participație de 49% în World Liberty Financial – companie strâns legată de președintele Donald Trump și familia acestuia – într-o afacere evaluată la aproximativ 500 de milioane de dolari. Se ridică întrebări despre suprapunerea dintre interesele financiare ale familiei și politica externă americană.
Aceste exemple simple – și nu sunt singurele – ar putea fi aiuritoare pentru oamenii îngrijorați de corupție. Inclusiv pentru cei care acum câțiva ani erau furioși pe bună dreptate de planurile de afaceri ale lui Hunter Biden, fiul fostului președinte, acuzat că folosea funcția tatălui pentru a-și urmări interesele financiare.
Dar ele au devenit aproape o obișnuință.
În acest timp, grațierea unor persoane din lumea afacerilor și a criptomonedelor, inclusiv Changpeng Zhao, fondatorul Binance, a alimentat întrebările despre criteriile în baza cărora președintele își folosește prerogativa de clemență și despre legăturile financiare sau politice ale beneficiarilor.
Același președinte care, ca să explice taxele vamale, spune că fetițele din SUA nu au nevoie de 50 de păpuși, își numără miliardele, fără să explice de ce are nevoie de 5 miliarde, dacă deja are unul.
Slăbirea mecanismelor de supraveghere a ridicat și ea semne de întrebare. Reducerea capacității instituțiilor independente de a verifica activitatea administrației a diminuat transparența și posibilitatea de a identifica eventualele abuzuri.
„În vreme ce al doilea mandat al lui Trump nu a trecut de jumătate, pare deja cea mai flagrant coruptă administrație din istoria noastră", a cometat, lunile trecute, Larry Noble, fost consilier juridic general al Comisiei Electorale Federale, care în prezent predă Dreptul la American University.
Vor trece americanii cu vederea acest lucru? Sondajele sugerează că nu neapărat.
În primul rând, corupția politicienilor, în general, a devenit una dintre principalele teme ale alegerilor din 3 noiembrie. O majoritate covârșitoare a americanilor afirmă că funcționarii publici americani își folosesc funcțiile pentru a obține beneficii financiare personale, potrivit unui sondaj realizat de Institutul Harris.
Trump promisese că va curăța mlaștina corupției de la Washington.
Iar americanii se uită direct la președinte. Un sondaj CNN realizat în vară a arătat că 66% dintre americanii chestionați au afirmat că Trump nu pune binele țării mai presus de câștigul personal.
Sondajele de opinie sugerează că democrații au șanse mari să preia controlul în Camera Reprezentanților și că lupta pentru Senat este strânsă.
Chiar și doar cu Camera Reprezentanților, democrații ar putea deschide numeroase anchete. Cu întregul Congres, situația lui Trump s-ar complica și mai mult.
Unele voci avertizează că un Trump încolțit va fi un Trump mai furios și mai agresiv.
Profesorul Cristian Pîrvulescu, politolog și decan al Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA, mi-a spus că, indiferent de ce se va întâmpla pe 3 noiembrie, Trump nu va mai avea aceeași influență. Președintele se pregătește, încet, să intre în istorie.
Partidul Republican îi va supraviețui, deși transformat. Întrebările se mută spre viitorul dreptei și spre numele noului lider. Vance, radicalul? Marco Rubio, republicanul mai degrabă tradițional?
Relația transatlantică nu va putea fi reparată prin simpla schimbare a președintelui. Europenii au învățat că nu se mai pot baza necondiționat pe Washington. Chiar și un viitor președinte democrat va găsi o Europă mai suspicioasă și mai preocupată să-și construiască propria apărare și să-și găsească propriul drum.
Cel mai toxic efect poate fi normalizarea unor comportamente. Absurdul a deveni aproape aspirațional. Corupția percepută, atacurile asupra presei, limbajul violent, disprețul față de adversari și utilizarea instituțiilor statului împotriva criticilor nu mai sunt excepții scandaloase. Au devenit parte a peisajului politic.
În România, am descoperit că garanțiile pe care le consideram permanente pot deveni instrumente de negociere, că valorile comune pot fi abandonate din rațiuni politice și că democrația americană nu este imună la tentațiile autoritarismului.
Posibil că America va reuși să-și repare instituțiile și relațiile cu aliații. Dar costul acestor doi ani s-ar putea să fie plătit mult timp de acum înainte. Asta e una dintre mizele fundamentale ale alegerilor de azi.
