Text primit de la o ROMÂNCĂ din SUA, cetățean american.
Ce am învățat de la Petre Țuțea.. să nu-mi plec capul în fața imposturii.
Să nu-mi vând sufletul pentru un loc la masă într-un sistem strâmb.
Să nu uit că sunt româncă nu prin pașaport, ci prin demnitate.
Țuțea spunea:
„Am suferit 13 ani în temniță pentru un popor de idioți. Dacă aș fi știut, aș fi rămas filosof.”
Dar a rămas OM. Cu literă mare.
Un martir al conștiinței.
Un gânditor care n-a trăit în biblioteci sterile, ci în suferință, în înfruntarea directă cu nedreptatea, cu tăcerea rușinoasă a celor care se lasă cumpărați.
Când văd azi magistrați care stau în locuințe de serviciu cu chirie de 60 lei/ lună, într-o capitală unde chiria medie a unei garsoniere este 1.800 lei/luna, știu sigur că Țuțea ar fi urlat...Sau poate că n-ar fi spus nimic, ci ar fi privit, cu disprețul acela vertical care nu mai are nevoie de cuvinte.
Pentru că nu chiria în sine e problema.
Ci sistemul care permite rușinea să se transforme în normă.
Care dă „speciali” unora, și crucea de dus altora...
Care te face să-ți pierzi speranța dacă nu mai ai pile, protecții, relații.
Și-atunci, mă întorc la ce am învățat de la Țuțea:
că verticalitatea e singura coloană vertebrală a spiritului.
Că poți fi sărac, dar să trăiești ca un rege în adevăr.
Că poți fi umilit, dar să rămâi liber în gândire.
„Un om fără Dumnezeu e un animal rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri"..spunea el.
Și privind în jur, vedem o mulțime de oameni care și-au pierdut nordul.
Care nu mai știu cine sunt.
Care vor doar „să se descurce”.
Dar ce înseamnă să „te descurci” într-un sistem nedrept?
Să nu spui nimic?
Să te uiți în altă parte?
Să plătești 60 de lei pe chirie și să dormi liniștit?
Nu.
De la Petre Țuțea am învățat că tăcerea poate fi un păcat.
Că morala nu e opțională.
Că fiecare compromis, oricât de mic, e o cărămidă în temnița sufletului tău.
Și mai ales am învățat că România nu e o țară, ci o misiune.
Un dar sfânt, de apărat.
Nu de muls. Nu de furat. Nu de umilit.
Țuțea a murit sărac, dar viu.
Fără „beneficii”, fără pensii speciale.
Dar cu o moștenire care arde în conștiințele vii.
Ce-am învățat noi din suferința acestor martiri ai conștiinței?
Sau am uitat, între o chirie rușinos de mică și o factură uriașă,
să mai distingem ce e drept, ce e rușinos și ce e demn?
Dacă simți că Țuțea trebuie citit și azi, dacă simți că România merită mai mult decât „speciali” și „descurcăreți”, dă mai departe acest mesaj.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu