Atenție, diasporeni care veniți în țară cu gușa plină de scuipat! Mediafax.

Medicina naturistă la îndemâna oricui.

Pe lângă  casă cresc sau sunt cultivate în mod special plante medicinale , aliați de nădejde ai omului cu puține  resurse financiare și  care nu-si permite sa cumpere pilulele de sinteză, medicamente.

Aduc în atenția dumneavoastră o rețetă a faimosului Ovidiu Bojor:

1. Flores Lavandulae ( flori de levănțică)      40 g.

2. Folium Salviae  ( frunze de salvie)              20 g.

3. Folium Menthae ( frunze de mentă)            20 g.

4. Herbarium Serpylli ( cimbrișor)                   10 g.

5.Fructus Juniperi ( fructe de ienupăr)             10 g.

Acest amestec de plante se macerează  în  oțet, 1000 ml, timp de șapte zile. Se presează amestecul și oțetul  aromat este folosit la frecții.

** Nu aveți fructe de ienupăr atunci folosiți  3- 4 ml ulei esențial. Se găsește in farmacii sau magazinele tip Plafar.

Acest amestec se folosește în special în  gripa ( influența), boală  infecto- contagioasă  provocată  de bacterii, viruși. Cele mai comune simptome sunt ale aparatului respirator (tuse, strănut,  coriză -secreții  nazale apoase, persistente).

Se recomandă  repaus la pat, regim alimentar ușor, bogat în lichide, vitamine, dulciuri, făinoase. Atenție la diabetici cu dulciurile și făinoasele!  Nu se consumă.

Bibliografie:

Bioterapie, Virgil T. VOICULESCU, pag. 9- 10.

Nota : Medicul militar francez Dr. Jean VALNET apreciază în lucrarea sa AROMATERAPIA că uleiuri esențiale au un rol fundamental în stârpirea virușilor. Sunt multe dovezi în acest sens. Lucrarea este tradusă  în limba română și  a apărut la Pro Editură și  Tipografie S.R.L.

E plină lumea de pițipoance!

Harghita, 2021

Amintiri din comunism. La studiu...sau la somn!

Nicolae

Făină povestea Culița a lui Ion Agârbiceanu. Nu mai știam de unde vine diminutivul Culiță. Se folosește și la noi prin părțile Drăgașanilor. Câte variații are numele Nicolae!

NICOLAE, arhiep.

de Mira Lichiei, gr. Nιϰόλαος

I. Din lat. Nicolas: A.

1. Necora (16 A II 60) în text slav; această formă circulă în Moldova în sec. XVII; Necorescu Jurja sau Giurgea (Ștef; C Ștef; Sur XI); -l (P Bor 23, 37); Necoriț, -a f. (Tec I); -ă hatman, 1628, mold. (RI VI 84); Necoriciu (17 A I 11); cu afer.: Coru, Vlad, 1808 (Acte Sc).

2. Necoar, frecv. (Sur IV); -a t.; -ă (P Bor 64; Sur IX).

3. + -ca, Necurca, Costin mold., 1606 (RI VI 76) sau eroare pt. Necurea. B.

1. Nicoară frecv. mold., din sec. XIV (DM 57; Dm; Ștef); ard., 1726 (Paș).

2. Nicoară, curent în toate reg.; Nicora = Nicorie (Mar).

3. Nîcor, mold. (Sd V 223); -a b. ard., 1616 (Moț; Paș); -a, olt. (AO XV 290); -ă (Ard I 264); -e (P Bor 107); Nicoreța = Nicoară m. vornic; Nicor/escu, Nicula (Giur 105); -ești s.; -ina f. (17 A I 52); -ete,(Bir II); + -ici: Nicorici, Brahă diac (Cat mold II) și cu afer.: Corici, N. (Sd XXII 150); Coricescu,

I. (Tg-Jiu); Nicoriciu (M mar); Nicoriță armaș (Costin); – (LM); cu afer.: Coriță, T. (Sur VIII).

4. Nicoarea b. mold.; Nicoara f. (D Buc).

5. Cu m pentru n: Micora, 1726 (Paș); Micurici, Ioan, olt. (RI XI 51).

6. Nicăruș și Nicuruș, ar. (Fărș). C. Din lat. Sanctus Nicolas.

1. Simnicoră ctitor (Ins 346); Simnicoară, olt., nepot lui Nădăiaște (Sur VI); – olt. (Sd VI 474); – din Buzău (Sd V 526); – 1615 (Sd XVI); moșnean în jud. Saac (17 B II 77).

2. Sîmnicoară b. (Mar); – din București (16 B V 440).

3. Simnicoară și Sînicoară (Enc).

4. Sîmnicon, băn. (AO III 382).

5. Semnicoară b. (17 B I 460).

II.

1. Necola (Sd X 261; Cat; Ur XXII; – pîrc. olt., 1639 (Sd 262); Jup., 1638 (AO XVII 79; XIX 91).

2. Necolae (Cat).

3. Neca, Al. (D Buc).

III.

1. Nicola (Cat; Moț; Olt); "stolnicul Romînul" mold., sec. XVI (Iorga V 158); -e forma oficial calendaristică; Nicol/aĭu, mold.; -aescu; -aeni, -aești ss. -ăiasa f. (Sur VII); Nicolau Ioan, 1688 (D Buc).

2. Nicol/eanu poet, cu sufix de apartenență locală, din s. Nicoleni; -escu; -ești, -eni, -ina, -inți ss.; -easa f. mold. (Sd XI 279); -easca și Coleasca,

I. (Băl VI), nume maritale.

3. Nicola Vvd., fiul lui Mihai-Viteazul, scris și: "Nicula, Necula sau Nicolae-Pătrașcu Vvd" (17 B II 82, passim).

4. Coleș, munt. (BCI VII 34) < ◊Nicoleș; Coleșiu, P. (17 B I 395); Coleșa (17 B II 172).

5. Nicoleț, N., 1635 (Sur XVI).

6. Nicolin (Puc); -a f. și s.; Colin b. (Sur XI).

7. Nicoliș olt. (RI VI 263).

8. Nicoliță, act.; Coliț/a (P⁴ fila 26); -ă, olt. (Cand); Nicolițel D-trescu, act. t. dobr.

9. Nicolici, act.; Nicoli/cioiu, (C. Lit 1941, p. 1386); -cescu (IT); cu afer.: Colici (Dm; Sur XV).

10. Nicolce (17 B II 242); -a (Tis; Paș; Sd XV 85); -a, băn (LB); cu afer.: Colcea (Sd XXII 373); Colcești (Sd XI 85); Nicolcioiu, olt. (Cand).

11. Nicoloiu, olt. (Cand).

12. Nicalan, Ioan, act.; din acesta prob.: Calan s.

13. Nicălău (Paș); cu afer.: Călae și Călăeasa, M. (Puc).

14. Alte ipocoristice: Colă și Cole bb. olt. (Cand); mold., 16S3 (BCI IV 206); Cole, -a, Colițe și Colescu (Bir I, II); Colești s.

15. + -ca, Colea, olt. (17 B II 389).

16. Cola, Colea, Coleti și Coleți, ar. (Cara 27); + Baba: Colibaba, Șt. (Sur XI).

17. Prin analogie cu Bolinitin, probabil: Colintină t. (16 B II 372) azi Colentina pîrîu și cartier (București); pentru terminația -tin(a) cf. Miculetin la VIII 7 și Nicolantin, Ant. 1770 olt. (Iorga, Scris, de neg.)

IV.

1. Necula b. (Cat; Sur IX; Sd XI 271; Paș); – log. munt., 1655 (RI I 60); f. (C. Lit. 1922, p. 410).

2. Necul (Tec I); pitar (D Buc); -ae (C Ștef); -ai și -aiu actuale cu afer.: Culaiu, 1730 (Vr C 14); Neculau (Bîr I, II); Neculi (Puc 203) și t. (Mus); Necul/eni, -ele ss.; -escu, Al. (Fil; Arh).

3. Neculache, 1622, pîrc. de Neamț (17 A V 163); Neculea, Savta (RI XII 20); -ța (17 A III 34); Neculiță, act.; Necul/oiu, Gh. (Braș); -oae, Micul, 1658 (BCI XII 104); -uță, poet.

4. + -cea: Neculce, Ioan, cronicarul; -a (17 B II 138); -a pren. (P¹); -a t. (Mus); Neculcioiul, D. (AO XIX IU), Neculce = Necolce = Nicolce (17 B II 242).

5. Cu apoc.: Necu Iord. (D Buc); – Andrei și Necuiu, D., munt. (BCI XV 143, 155); Necuia s. (Hur); Necă, Ion, act.; Necuța b. (Tec I).

6. Năcula, R. (Puc 192).

VI.1. Nicula (Rel; Cat; Dm; Moț; Cand; Olt) etc.; – "județul", 1571 (RI I 60); -e și Culae, munt. act.; Culai, Ioniță.

2. Nicul/ea (Dm); -eni, -ești ss.; -escu; -ina f.; -iță (CL; Paș); -iței (Sd XVI); -ițele t.

3. Niculcea, olt. (Cand).

4. Niculici, olt. (Cand). Niculeț, Miron (Sucev 147).

VI. Alte ipocoristice din Necula și Nicula: Cula f. (AO XV 291); – t. (Dm); – b. (Paș); Culea, Ap., act.

2. Culă și Cule, olt. (Cand); Culescu, P., act.

3. Culețu, P., act., dobr.

4. Culici, olt. (Cand).

5. Culin și -ă, olt. (ib); -a, A., act.

6. Culița (Paș).

7. Culuși, ar. (Ant Ar).

8. + -cea: Culcea (RA IV); Culciul s. băn (14 C I 199); Culcescul, Iane, munt. (Sd VII 351); cu afer.: Ulcescu: "Drumul Ulceștilor" (BCI XI27), cf. și ulcea.

VII. Segmentat: Nicu – Lae: A.

1. Nicu, mold., 1610 (BIR 244) "Floarea sîn Nicului"; – pren. (P¹³ fila 43) și ipoc. act.: – fam., 1511 (Paș); -l din Glogova, olt., 1658 (Sur.

2. Cu sufixe: Nicoman (Dm; Sur I); Nicui = Nicula (Isp III¹) și Nicuia t. (Cat); Nicucel, olt. (Cand); Nicușor pren. act.; Nicuțu și Cuțu, 1726 (Paș); + -ar; Nicuțari t.

3. Cu sincopă < Nicolae; Nae pren. și fam. act.; Naie (P Bor 8); Năeni și Năița (Tec) ss.; Năescu, V., act.; Naiu, Ioan., act; Năilă (Sur VII).

4. + -cu, -co: Naicu act; -lescu, act. B.

1. Lae, Chiorul, ard. (Goga).

2. Lăiță, ard. (Paș).

VIII. Forme străine. A. Din magh. Miklós și srb cr. Miklauš < lat. Nicolaus:

1. Miclauș Faur (C Ștef); -oana f. (16 Bl102), marital.

2. Miclăuș (Ștef; Ac Bz 6; AO XVIII 474; BCI IX 87); – Săcuianul (17 A IV 73); -ani, -eni, -oaia ss.

3. Micleuș (16 B II 211) etc.; cu apoc.: Miclau, Miclău, fam. act. B. Din sr-bcr. Mikluš:

1. Micluș (Dm); cu afer.: Cluj, orașul < sl Kluš < Mikluš (etim. Drăg 440 441) sau < germ. Niklaus; pentru Cluj, Iorga (III 48) propune etim. < lat. Clausae "chei"; Cluj, Ella, act.; Clușoi, 1722 (Paș).

2. Din srb-cr. Mikloš; Micloș/u, -ani ss.; cu afer.: Cloșan fam.; -i s. olt.; Cloșenești s., zis și Clăjenești (AO IV 323 5).

3. Din sl. Mиколаи: Micola (16 B II 375); Mecola (AO XV 367; P⁴); cf. ar. Mecu fam.

4. + adj. mic: Micula, Miculiț/a, -ea (Dm); + -ca, -cea: Miculca (16 A III 436); Miculcea (P¹⁴).

5. Prob. sincopat: Micle (M mar; Ștef; Met 30); -a (Dm; Ștef; Moț; P Bor 5) etc.; Miclea, Costin Costan, ard. (RA II 418); Micl/escu (Ștef); -ești s.,

6. Miclu b. (Vra); Micluța (Moț); Miclin (Băl I).

7. Prob. Miculetin, Gr. (L Pl 354).

[Onomastic]

Ion Agârbiceanu

Scriitor, ziarist şi prozator român, adept al semănătorismului, continuator al Şcolii Ardelene, parlamentar, academician, protopop unit al Clujului.

Ion Agârbiceanu. Biblioteca Judeţeană "Octavian Goga" Cluj.1882 — La 12 septembrie se naşte în satul Cenade, nu departe de Blaj, Ion Agârbiceanu, al doilea copil, din cei opt, ai lui Nicolae Agârbiceanu şi ai Anei, născută Olariu.

Tatăl, de profesie pădurar, om cu dragoste de carte, era abonat la diverse ziare şi reviste populare ale vremii. Mama, care nu ştia carte, avea darul povestirii şi un simţ dezvoltat pentru frumuseţile naturii. Bunicul dinspre tată, Vasile Boariu, tot pădurar, se născuse în satul Agârbiciu, situat pe linia ferată Copşa Mică — Sibiu. Poreclit în Cenade „Agârbiceanu“, porecla va deveni numele urmaşilor săi.

1888 — Începe să înveţe la şcoala din satul natal. În ultima parte a clasei a treia trece la Blaj, unde face şi clasa a patra.

1891—1900 — Urmează gimnaziul şi liceul la Blaj, unde îşi ia şi bacalaureatul. Citeşte din Alecsandri, Creangă şi din colecţia de poezii populare a lui G. Dem. Teodorescu, din Caragiale, din operele lui Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu şi Nicolae Gane.

În ultimii ani de liceu, se afirmă cu încercări de poezie la societatea de lectură a elevilor, iar în foiletonul ziarului "Unirea" din Blaj, la sfârşitul clasei a VII-a, i se publică primele versuri. În acelaşi ziar, în aprilie 1900, debutează cu schiţa În postul Paştelui.

1900 — Se înscrie la Seminarul teologic al Universităţii din Budapesta, ale cărui cursuri le urmează cu întreruperi, până în anul 1904, când obţine „absolutoriul“.

Continuă să trimită versuri la "Unirea", semnate Alfius, de asemenea şi câteva povestiri. Mai publică versuri în "Familia", "Tribuna", "Tribuna literară" şi chiar în "Sămănătorul" în 1903. Cu pseudonimul Potcoavă publică în ziarul "Drapelul" din Lugoj schiţe satirice şi umoristice, realizate în spiritul literaturii umoristice a braşoveanului Virgil Oniţiu.

Proza începe să fie influenţată de proza literară a lui M. Sadoveanu, I. Ciocârlan, Sandu Aldea.

1902 — Apare la Budapesta, scoasă de o seamă de tineri (A. P. Bănuţ, Al. Ciura, Octavian Goga, Octavian Tăslăuanu), revista "Luceafărul". În nr. 8 al primului an de apariţie, Agârbiceanu publică schiţa Badea Niculae.

1903 — Publică schiţele În sâmbăta Floriilor, Mătuşa Stana, Legendă în versuri.

1904 — Publică schiţele Mistreţul, Hoţul, Pe mal.

1904—1905 — Este pedagog la internatul liceului de băieţi din Blaj.

1905 — În septembrie se înscrie la Facultatea de Litere din Budapesta, secţia de limbi clasice, română şi istorie, însă renunţă la scurt timp. Apar în "Luceafarul" 11 povestiri. Spre sfârşitul anului apare, editat de "Luceafărul", primul său volum de schiţe şi povestiri intitulat De la ţară.

1906 — Întors la Blaj, ocupă pentru scurt timp funcţia de „cancelist“ la Mitropolie. Vizitează Bucureştii cu prilejul expoziţiei jubiliare. Aici cunoaşte pe Coşbuc, Zaharia Bârsan, Nicolae Iorga şi Emil Gârleanu.

Se căsătoreşte cu Maria Aurelia Radu. Vor avea doi fii, Ion şi Nicolae. Hirotonit, este numit preot in satul Bucium-Sasa, aproape de orăşelul Abrud, în Munţii Apuseni.

Publică în revista "Ramuri" şi în "Revista politică şi literară" din Blaj.

Colaborează la numeroase reviste din Ardeal şi din ţară, îndeosebi la "Luceafărul" şi la "Viaţa românească". În revista ieşeană publică, începând cu 1906, numeroase schiţe: În luptă (nr. 7, 1906), Fierarul Petrea, Fefeleaga (nr. 8, 1908), Luminiţa (nr. 10), Vârvoara (nr. 12), Angheluş (1909), Vecinul nostru Hudri (1910), precum şi nuvela mai lungă Popa Man (nr. 3 şi 4, 1910).

1909 — Apare, la Vălenii de Munte, volumul În clasa cultă, reunind schiţe şi povestiri din viaţa intelectualităţii ardelene.

1910 — Apare volumul Două iubiri, tipărit de Tipografia Neamului Românesc. Volumul conţine cunoscutele schiţe şi povestiri: Fefeleaga, Luminiţa, Bunica Iova, Precupaş, inspirate unele de amintirile copilăriei, altele din noua realitate a satului moşesc.

Apare volumul În întuneric, tipărit de Editura Minerva din Bucureşti. Apare, în "Biblioteca Lumina" din Bucureşti, culegerea de povestiri Prăpastia. În numărul 5 al "Luceafărului", se publică răspunsul lui Agârbiceanu la ancheta revistei cu privire la poporanism, semnificativ pentru convingerile social-politice ale scriitorului.

Este numit preot în satul Orlat din apropierea Sibiului, unde va rămâne până în 1916. Ia cunoştinţă de creaţia lui Balzac, Flaubert, Zola, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Gorki, Andreev.

1912 — Lecturile Anna Karenina şi Doamna Bovary îl duc la elaborarea primului său roman, Legea trupului, publicat în foileton în "Luceafarul" (nr. 1-32), apărut în volum în 1926. Este ales membru corespondent al Astrei.

1913 — Tot în "Luceafărul", apare romanul Arhanghelii (nr. 1 - 12, 15 - 16, 18 - 24), al cărui titlu i l-a inspirat romanul Mont-Oriol al lui Maupassant.

1914 — Romanul Arhanghelii apare în volum, la Editura Luceafărul din Sibiu.

1915 — În cursul verii, scrie al treilea roman, Legea minţii — Povestea altei vieţi, la baza căruia stă concepţia etică creştină. Romanul a fost publicat în 1927.

1916 — După intrarea României în război, se refugiază la Râmnicu-Vâlcea, apoi în Moldova.

1918 — Spre sfârşitul anului se întoarce în Transilvania, întâi la Orlat, apoi la Sibiu, unde conduce ziarul "Piatra", scos de Consiliul dirigent.

1919 — Se stabileşte la Cluj, dedicându-se gazetăriei politice. Devine membru în Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania. De acum va deţine funcţii politice în Parlamentul României, apoi senator şi vicepreşedinte al Senatului. Este ales membru corespondent al Academiei Române.

1920—1922 Scoate într-un interval relativ scurt peste zece volume de schiţe, povestiri şi foiletoane: Povestiri (Sibiu, 1920), volum care cuprinde într-o primă versiune nuvela Pascalierul; Popa Man (Bucureşti, 1920), cuprinzând şi lunga nuvelă cu acest titlu; Luncuşoara din Paresimi, nuvele (Bucureşti, 1920); Trăsurica verde, povestiri (Bucureşti, 1921); Robirea sufletului, povestiri (Cluj, 1921); O zi însemnată ("Biblioteca Căminul", 1921); Chipuri de ceară (Bucureşti, 1921); Ceasuri de seară (Bucureşti, 1921); Zilele din urmă ale căpitanului Pârvu (Bucureşti, 1921); Scene (Bucureşti, 1922); Spaima (Craiova, 1922).

Este ales preşedinte al Sindicatului presei române din Ardeal şi Banat.

1922—1930 — Îşi extinde colaborarea la un mare număr de reviste din întreaga ţară, publicând asiduu mai ales în "Adevărul literar şi artistic", "Cosânzeana", "Cele trei Crişuri", "Transilvania" (pe care o şi conduce), "Ramuri", "Viaţa românească" (unde apare, în 1931, în versiune revizuită, Pascalierul).

1925 — Apare volumul Dezamăgire, conţinând şi nuvelele Dura lex şi Aşa de singur!. Este ales membru activ al Astrei.

1927 — Primeşte Premiul Naţional pentru proză.

1930 — Apare micul roman Dolor. Zbuciumul lui Ilarie Bogdan. Apare, în "Biblioteca pentru toţi", volumul de povestiri Stafia, cuprinzând şi lunga nuvelă cu acest titlu, versiunea iniţială a nuvelei Jandarmul.

Devine preot şi protopop în Cluj.

1931 — Publică romanul Biruinţa şi încercarea satirică Răbojul lui Sf. Petre.

1930—1937 — Publică în revistele ardelene: "Darul vremii", "Cluj", "Societatea de mâine", "Gând românesc", "Pagini literare", "Familia".

1938 — Apare romanul Sectarii. Apare, în revista "Cuget clar", povestirea Faraonii, o primă versiune a nuvelei de mai târziu.

1940 — Refugiat la Sibiu, rămâne aici până în 1945, când se reîntoarce la Cluj. Editura "Cartea românească" din Bucureşti îi tipăreşte volumul Amintirile.

1941 — Publică, în nr. 12 al "Revistei Fundaţiilor", Mărturisiri.

1942 — Apare romanul de factură autobiografică Liceean... odinioară, reconstituire a vieţii de elev de la Blaj. Apar romanele În pragul vieţii şi Domnişoara Ana.

1943 — În revista "Convorbiri literare", se încheie publicarea unui nou roman, Vâltoarea, care apare şi în volum, în 1944.

O serie de lucrări rămân nepublicate: romanele Frămantări, Prăbuşirea şi Sfântul. Romanul Prăpastia este publicat ulterior în "Revista Fundaţiilor". Tot din aceasta perioada datează şi naraţiunea Valurile, vânturile... şi romanul Strigoiul.

Fragmente din unele scrieri rămase în manuscris au apărut în cursul anilor 1957 şi 1962 în revistele "Steaua", "Gazeta literară" şi "Tribuna", cu prilejul sărbătoririi scriitorului la împlinirea a 75 şi, respectiv, 80 de ani de viaţă.

1954 — Apare, în "Biblioteca pentru toţi", prima culegere de reeditări din schiţele şi povestirile lui Agârbiceanu. Primeşte Ordinul Muncii, pentru merite deosebite în domeniul creaţiei literare.

1955 — Devine membru de onoare al Academiei la Secţia de ştiinţe istorice, ştiinţa limbii, literatură şi artă.

1956 — Apare la Editura Tineretului volumul Din copilărie.

1957 — Publică volumul Din munţi şi din câmpii, imagini din lumea vieţuitoarelor.

1959 — Apare volumul File din cartea naturii.

1961 — Apare, la Editura Pentru Literatură, volumul de nuvele Faraonii, cuprinzând cele patru mari nuvele ale scriitorului: Faraonii, Popa Man, Jandarmul şi Pascalierul.

1962 — Este sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani. Primeşte Ordinul Steaua Republicii clasa I. Începe publicarea seriei de Opere, sub directa supraveghere a scriitorului. Studiul introductiv, aşezat în fruntea volumului I, e semnat de Mircea Zaciu.

1963 — La 28 mai se stinge din viaţă la Clinica Medicală din Cluj, în urma unui infarct miocardic. A fost înmormântat în cimitirul Hajongard din Cluj. Mormântul său a fost declarat monument istoric în anul 2012.

Vizionează „2021, al doilea an de pandemie” pe YouTube

Mi- e dragă  țara în care trăiesc, mi-s dragi locurile natale, n-aș emigra niciodată!

Doi prieteni cu renume.

Ioan Slavici şi Mihai Eminescu au fost pentru o bună perioadă de timp prieteni nedespărţiţi. Deşi complet diferiţi, cei doi s-au înţeles atât de bine încât au ajuns să locuiască sub acelaşi acoperiş. 

Slavici a fost unul dintre cei mai mari admiratori ai poetului nepereche şi cel care a lăsat posterităţii date preţioase în ”Amintiri” despre omul Eminescu, pe care l-a considerat un bun prieten.

 Ioan Slavici l-a întâlnit pe Eminescu în iarna anului 1869 la Viena, unde amândoi urmau cursurile universitare. Un ”copt înainte de vreme”, aşa l-a văzut Slavici pe Mihai Eminescu care, deşi avea doar 20 de ani, trăise până la vârsta studiilor universitare o viaţă zbuciumată, umblând ani de zile răzleţ ca sufleur în trupe de teatru şi care cunoscuse lipsurile, sărăcia şi părţile urâte ale vieţii. La cursul de economie naţională de la Facultatea de Filosofie, figura lui Eminescu printre sutele de studenţi străini i-a inspirat lui Slavici apartenenţa la o altă naţionalitate. Albanez sau persian a crezut tânărul Slavici c-ar fi fost studentul ”oacheş cu faţa curată şi rasă peste tot, cu ochi mărunţi şi visători şi întotdeauna cu un zâmbet batjocoritor pe buze”. După ce s-au împrietenit, pentru Slavici Eminescu a fost un nesecat izvor de ştiinţă, de înţelegere şi îndrumări bune.   ”Un om de o veselie copilăroasă care râdea din toată inima, încât ochii tuturor se îndreptau asupra lui. În clipa următoare se încrunta, se strâmba or îşi îndrepta capul cu dispreţ. Cea mai mică contrazicere îl irita, muzica de cele mai multe ori îl supăra, şuiretăra-l făcea să se cutremure, ori şi ce scârţâietură îl scotea din sărite”, povesteşte Slavici despre studentul Eminescu. 

  ”E multă răutate în lume şi stricăciunea se întinde mereu”, îi spunea în studenţie Eminescu lui Slavici, scârbit de ceea ce vedea în jurul său. Tânărul poet era un naţionalist ”până în cel mai aspru înţeles al cuvântului” şi foarte pornit spre intoleranţă când venea vorba de naţia română şi România. 

 Uniţi de literatură În ”Amintiri”, Ioan Slavici a lăsat posterităţii date importante despre felul de a fi al marelui Eminescu. Scriitorul era fascinat de felul în care citea prietenul său. Eminescu citea cu o repeziciune uimitoare, nu cuvânt cu cuvânt, ci cuprinzând cu privirea fraze întregi deodată. Nu îi plăcea să frecventeze bibiliotecile publice, ci să citească în tihna locuinţei sale studenţeşti. ”Îndată ce primea banii de acasă îşi cumpăra cărţi şi timp de câteva zile nu îl mai vedea nimeni. O ducea-n cafele gătite de dânsul la maşina de spirt şi în mezeluri cumprate în pripă. Deşi ţinea foarte mult la biblioteca lui, nevoia-l silea să înceapă a vinde dintre cărţile citite la anticari şi ajungea în cele din urmă a nu mai avea nici cafea, petrecea zile întregi fără să mănânce şi cerea câte o piţulă mai de la unul, mai de la altul. Niciodată nu lua notiţe, dar când primea banii de acasă primul gând era să-şi achite datoriile şi era peste putinţă să uite pe cineva”, mai povesteşte Slavici.  

 Eminescu, care la vremea respectivă traducea din Kant, a fost cel care l-a ghidat pe Slavici în lecturarea marilor filosofi.   ”Tu, - îmi spuse el într-una din zile - să nu-ti pierzi timpul cu aceştia. Să începi cu Schopenhauer, să treci la Confuciu si la Buddha, să mai citesti în urma şi ceva din dialoagele lui Platon şi ştii destul”, mărturisea Slavici.  

 În anul 1834, Eminescu, student la Viena, visa să unească cele doua societati studentesti romanesti  de aici într-una singura. Ajutat de Slavici înfiinţează în anul 1871, Romania Juna. Slavici a fost ales presedintele noii societati. Cei doi au contribuit la organizarea  Serbării de la Putna din 15 august 1871 a studenţimii romane din Austro-Ungaria.  

  Eminescu, omul de care cineva trebuia să aibă grijă.

  Ajuns în Bucureşti, după perioada studenţiei, Eminescu a fost găzduit de  Titu Maiorescu care i-a oferit o cameră cu chirie chiar în casa lui. Mâinile de ajutor întinse nu îi făceau plăcere omului Eminescu care se considera nevrednic, asa că poetul a plecat  din locuinţa pusă la dispoziţie de Maiorescu. O vreme, la Bucureşti, Eminescu a locuit sub acelaşi acoperiş cu Slavici. ”Om de o rară disciplină intelectuală el ţinea să fie disciplinat şi în practica vieţii lui, se ferea de excese şi mă fericea pentru destoinicia mea de a face, de regulă, numai ceea ce eu însumi voiesc.

 Boala îi era însă, pesemne, legată de o anumită vârstă şi nu i-a venit de-o dată şi încetul şi astfel îi era din ce în ce mai greu să se stăpânească. El fuma puţin şi bea multe cafele. Ştia că nu îi fac bine, dar le lua de cele mai multe ori fără să-şi dea seama de ceea ce face”, spune Slavici despre poet   

Lipsa de rânduială în traiul zilnic era cel mai mare defect al lui Eminescu. Când se aşeza la masa de lucru, fie că scria sau citea, nu mânca zile întregi şi nu dorma nopţile. Nu suferea de insomnie şi nici de lipsă de poftă de mâncare”. Era apoi în stare să doarmă 24 de ceasuri şi să mănânce o dată cât pentru trei inşi”, spune Slavici. Eminescu citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, mai ales poeziile. Când scria, se plimba prin cameră, declama, bătea cu pumnul în masă, făcea gălăgie şi se lua la harţă cu toată lumea care îl întrerupea. ”Îi băteam în perete, el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca. Aprindea din nou lampa şi începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi îl rugam să mă lase să dorm. Eu eram din ce în ce mai stăruitor şi el se făcea tot mai îndărătnic şi zicea că abuzez de afecţiunile lui şi-l terorizez”, mai povesteşte Slavici despre prietenul său din perioada în care convieţuiau. 

  În opinia celui care i-a fost coleg de locuinţă, îndărătniciile lui Eminescu au fost primul semn al bolii de nervi care avea să-l distrugă.   Fără confidenţe amoroase În ciuda prieteniei strânse dintre cei doi şi a legendelor născute pe seama amantului Eminescu, poetul nu i-a făcut niciodată confidenţe lui Slavici despre amorurile lui. ”El nu vorbea niciodată despre femei decât având în vedere partea ideală a fiinţei lor”, spune Slavici.   ”Slăbiciunile lui Eminescu erau cu desăvârşire platonice, lucruri despre care se vorbeşte cu un fel de religiozitate şi numai ademenit şi răpus putea el să aibă şi legături care nu sunt curate, cum erau în cele din urmă cele cu Veronica Micle, despre care mi-a vorbit numai în ziua în care a putut să-mi zică: În sfârşit, am scăpat”.

 Lângă Eminescu bolnav

Un om complet schimbat faţă de prietenul din tinereţe a găsit Slavici în Eminescu după primele episoade de boală. La Sanatoriul Şuţu, acolo unde Eminescu era internat, Slavici s-a dus să-şi viziteze amicul din studenţie şi colegul cu care împărţise ani buni locuinţa din Bucureşti. ”Părea că mă recunoaşte, dar de vorbit nu am putut să vorbim. Se plimba în sus şi-n jos prin grădini recitând cu mult avânt fel de fel de poezii, mai ales părţi din Iliada”, evocă scriitorul. În amintirile lui Slavici, Eminescu a rămas cel care a fost sufleteşte mai presus decât alţii, un geniu scârbit de lume, pentru care viaţa nu e vrednică să fie trăită.

Citeste mai mult: adev.ro/pbcxz3