România bucolică

Mă amuz copios.

Temperaturile sunt aproape ecuatoriale. Mirosul fânului proaspăt tăiat pătrunde prin geamurile casei.  Motanul nostru își face prezența printr-un mieunat specific. Parcă ar spune: - Sunt și eu aici. Fă-mi o fotografie!

Ies în stradă. Asfaltul s-a încins. Un câine se îndreaptă spre râu. Se duce la scăldat. Pe vremuri auzeam glasurile cristaline ale copiilor. Se duceau sau veneau de la scăldat. Trenul șerpuiește leneș. Câteva autoturisme trec pe lângă mine ca stafiile. O căruță plină ochi cu fân, bine îndesat pe o înălțime de peste doi metri, exact ca pe vremea copilăriei mele, vine din zona râului. Căruțasul aproape nu se vedea din fân. Doar hățurile se mișcau alene. Cei doi cai înhămați la căruță trăgeau din greu. La iarnă or să aibe ce mânca. 

M-am retras la umbră. Citesc diverse mesaje. Mă amuz. Sunt semnate: Gl. Bg., Gl. Corp de armată, pensionați cu gradul de colonel dar azi s-au ajuns. Au făcut pe dracul în patru să-și umple umărul cu steluțe pe timpul pensionării. 

Eu, țăranul din mine nu a putut lasa corcodușele să fiarbă la soare. Am cules câteva găleți. E buna țuiculița pe vreme răcoroasă, lângă o slană bine făcută, tipic ardelenească și o ceapă spartă cu pumnul și bine sărată. Darurile Domnului nu trebuie refuzate!

Culegeam cu acribie corcodușele. O mașină s-a oprit lângă mine. Era preotul. M-a salutat. Ii face plăcere să conversăm. Un preot cu har și omenie, parca ar veni din altă lume. Ce făcea? Se plimba prin sat, sa-și vadă enoriașii din parohia sa. 

Ce-am constatat : toți consătenii care au trecut pe lângă mine mi-au dat binețe. E de bine! Satul românesc nu moare, moravurile bune se perpetuează.