Acum când lumina apusului este vizibilă încep să deslușesc diferențele dintre maghiari și secui. Am învățat milioane de formule chimice, fizice și matematice dar la capitolul minorități naționale stau prost.
Pentru cei ca mine am făcut o compilație de articole de pe net.
Lacul Zetea, Subcetate, județul Harghita
Autor: Turist prin Romani
La 11 kilometri de Odorheiu Secuiesc și la 52 kilometri de Miercurea Ciuc se află comuna Zetea. Figurează în registrele dijmelor papale din 1332. Cândva a fost un centru al exploatării şi prelucrării lemnului, de aici provenind una dintre zicalele secuiești din zonă: „Suntem făcuți din praf, dar trăim din lemn”. În prezent, comuna Zetea cuprinde centrul comunal Zetea și satele Subcetate, Şicasău, Izvoarele, Deşag, Poiana Târnavei.
Lacul Zetea, Subcetate, județul Harghita
Tot drumul către Zetea (drumul judetean 138) ești însoțit de culorile și umbrele pădurilor de foioase care se întrepătrund cu cele de conifere. Verdele Munților Gurghiului este dat de brazi și molizi, ici colo întâlnindu-se fagul, stejarul și alunul. Zona este de o frumusețe de nedescris prin cuvinte. Însă, într-adevăr, fără cuvinte rămăi în fața luciului Lacului Zetea, unde parcă albastrul cerului reflectat în întinderea apei este mai albastru decât în oricare alt loc.
Lacul Zetea, Subcetate, județul Harghita
Lacul Zetea este un lac de acumulare, pe Târnava Mare, format de barajul Sub Cetate. Se află la 636 metri deasupra nivelului mării, are o lăţime de 400 – 800 metri și o lungime de 2.600 metri. Lacul Zetea asigură un debit permanent de 1,2 metri cubi pe secundă, alimentând cu apă localitățile de pe Valea Târnavei Mari.
Lacul Zetea, Subcetate, județul Harghita
Lacul a devenit realitate ca urmare a potopului din anul 1970. Astfel, barajul de la Subcetate a fost construit între anii 1976 – 1993, realizând cea mai mare acumulare a cursului superior al Târnavei Mari. Se situează amonte de localitatea Subcetate și a fost proiectat pentru reținerea undelor de viitură, asigurarea alimentării cu apă a localităților din aval și producerea energiei electrice.
Lacul Zetea, Subcetate, județul Harghita
Barajul de la Subcetate are miez de argilă și o înălțime de 48 metri. Digul are lungimea de 520 metri şi se întinde pe o suprafaţă de 140 de ha cu înălţimea de 50 de metri. Pe lungimea coronamentului este asfalt și este deschis circulației. Lacul se întinde pe Văile Târnava Mare și Șicasău acumulând până la 44 milioane de mc de apă, realizând un lac cu o suprafață de 234 ha. Deversarea este liberă, asigurând debitul normal al râului și în caz de secetă.
Lacul Zetea, Subcetate, județul Harghita
Lacul Zetea are apa foarte curată. Se găsesc din belșug păstrăvi, lipan și marnă. Înotul în lac este recomandat doar celor cu experienţă deoarece malurile sunt abrupte iar apa este foarte adâncă chiar de la mal. În pădurile din împrejurimi se pot face excursii pe care cu greu le vei uita.
Zona pe care se întind satele Zetea, Subcetate, Şicasău, Izvoarele, Deşag și Poiana Târnavei este de o frumusețe rară iar un plus vine de la ospitalitatea pensiunilor din zonă.
Articol scris de Adriana Roman
Fotografie Adrian Satmaru
Completări :
Centrul de comună Zetea (magh.: Zetelaka) se află în zona centrală a României, în judeţul Harghita, fostul scaun Odorhei, pe cursul superior, montan, al văii râului Târnava Mare.
Localitatea, care are sub administraţia sa şi satele Sub Cetate, Deşag, Izvoarele, Poiana Târnavei şi Şicasău, face parte din Regiunea de Dezvoltare „Centru”. Este situată pe DJ 138, la 6 km de Brădeşti, 12 km de Odorheiu Secuiesc şi 52 km de Gheorgheni.
Comuna este înconjurată la est de dealurile platoului vulcanic Laz (817 m) şi Somos (871 m), la vest de colinele de cumpăna apelor dintre Târnava Mare şi pârâul Bosnyak: Sâncrai (789 m) Hosszúmező (751 m), Padsarok şi Aklosdomb.
Altitudinea medie peste nivelul mării este de 550 m, suprafaţa comunei fiind de 19.255 hectare. Din teritoriul administrativ 36,06% sunt terenuri arabile şi fâneţe, 37,67% terenuri împădurite, iar 18,04% păşuni.
Potrivit datelor ultimului recensământ, din 2011, populaţia comunei numără 5.643 suflete.
Din totalul populaţiei 96,72% s-au declarat de naţionalitate maghiară. Localnicii au un puternic sentiment de localitate: păstrează şi cultivă cu fidelitate tradiţia lor secuiască. Profilul şi atmosfera localităţii sunt definite accentuat de aceste tradiţii culturale şi religioase. De-a lungul secolelor prelucrarea lemnului a asigurat traiul populaţiei, iar în zilele noastre şi turismul rural reprezintă o parte importantă a economiei. Lemnul nu numai că a asigurat subzistenţa localnicilor, dar a contribuit şi la faptul că oamenii din Zetea se pot mândri cu un patrimoniu arhitectural secuiesc deosebit de bogat: cei care sosesc aici pot admira o mulţime de case construite în stil local şi şiruri de porţi secuieşti sculptate cu măiestrie.
Comuna Zetea a devenit în ultima perioadă un centru turistic foarte atractiv din Secuime. Pe lângă patrimoniul de construcţii populare şi apropierea munţilor Harghita, frumuseţile naturii şi posibilităţile de agrement din zona lacului de acumulare au mărit puterea de atracţie a comunei.
Scurt istoric
Registrul dijmelor papale din 1332 conţine prima atestare documentară a satului pe numele de Zathalaka. Potrivit tradiţiei orale satul străvechi se afla la o distanţă de un sfert de oră de mers de la vatra actuală, pe dealul Csele, având numele Cseleháza. Invazia tătarilor (1241) a distrus satul, fiind reconstruit în locul de azi. Între 1590–1612 a fost sediul protopopului romano-catolic, iar în 1622 principele Gabriel Bethlen i-a acordat privilegii. Localnicii au fost scutiţi de servicii militare şi de plata impozitelor, pentru care au plătit cu şindrile transportate la construcţiile principelui. Anual au transportat 100.000 de şindrile la Alba Iulia. Privilegiile au fost confirmate şi de principele Mihai Apafy (sfârşitul sec. 17) şi de regele-împărat Leopold I de Austria (înc. sec. 18), acestea fiind respectate până la mijlocul secolului 18.
Despre statutul satului de centru de confecţionare a şindrilei savantul polihistor Orbán Balázs (1830–1890) scrie următoarele: „acolo se află grânarul zonei alpine, de aici soseşte scândura şi şindrila care satisface jumătate din necesarului Ardealului; secuii din Zetea, Vlăhiţa şi Ciuc duce produsele sale din lemn pe căruţe neunse până în judeţul Hunedoara, unde le preschimbă pentru cereale de care duce lipsă; pe de altă parte cei din Gheorgheni cu buştenii transportaţi pe plute aprovizionează jumătate din Ţara Ungurească şi Principatele Dunărene. Primăvara la topirea zăpezii şi pe Târnava Mare se poate naviga cu plute, care coboară cu miile pe valurile învolburate ale râului.” Multe documente menţionează că cei din Zetea au folosit în cursul secolelor cursurile Târnavei Mari şi a pârâului Sikaszó pentru plutărit, până în 1920. După această dată buştenii tăiaţi din păduri au fost transportaţi la destinaţie numai prin forţa cailor.
Localnicii ştiau foarte bine că trebuie să aibă o grijă deosebită de valorile naturale, resursele nefiind asigurate fără sfârşit şi având foarte puţin teren potrivit pentru culturi vegetale. Au adoptat nişte legi săteşti care chiar şi astăzi ar putea fi exemple de urmat în privinţa ocrotirii mediului. Protecţia pădurilor valoroase, a stejarului şi fagului a fost reglementată cu stricteţe, legea a prescris şi modalitatea culesului de fructe, şi ce produs din fiecare specie de lemn poate fi prelucrat. Oamenii locului au fost extrem de conştienţi de faptul că: „Câştigul vine nu din cantitatea lemnului ci numai din prelucrarea lui.” Probabil şi aceste măsuri au contribuit la situaţia de azi, când fondul silvic moştenit din trecut, lemnul ca materie primă asigură şi astăzi locuri de muncă şi existenţă pentru mulţi săteni, mai ales prin exploatare şi prelucrare pe scară industrială. Importanţa acestui sector economic este exprimat şi de stema comunei concepută în 1990, un detaliu central fiind bradul, ca simbol al comunităţii.
Conştiinţa locuitorilor păstrează ca amintiri ale trecutului istoric legendele legate de ruinele cetăţii Zete (sau Zeta). Aceste vestigii se află în dealul Várdomb, unde se poate ajunge dinspre valea pârâului Deşag. Din consemnările lui Orbán Balázs ştim că pe vremea lui (anii 1860) fundaţiile cetăţii se mai vedeau, dar nici el nu a mai găsit ziduri. În opera sa „Descrierea Ţării Secuilor” cel mai mare savant secui numeşte cetatea Zete drept un „mic cuib de vulturi”.
Primele săpături arheologice au fost efectuate de Zoltán Székely (Muzeul din Sfântu Gheorghe) în 1946, apoi continuate de Géza Ferenczi (Muzeul din Odorheiu Secuiesc) în 1956. Vestigii referitoare la o populaţia care ar fi trăit aici în evul mediu, nu s-au găsit.
Arheologii au descoperit în primul rând fragmente de ceramică ale unor obiecte de uz casnic:
oale, căni, cratiţe etc. După ipotezele lor, zidurile au fost construite din blocuri de piatră brută, fiind humuite cu lut. La faţa locului s-au găsit şi morminte cu urne de incinerare.
Atracţii turistice locale
Porţi secuieşti
În ţinutul Odorhei şi comuna Zetea sunt recunoscute pe drept cuvânt porţile secuieşti, patrimoniu pe care îl datorează meşteşugului tradiţional de cioplire în lemn, menţionat şi anterior. Cea mai veche poartă secuiască a localităţii datează din 1807. Aceste porţi fac parte din capodoperele muncii creatoare a poporului, vizualizând sistemele de simboluri ale poporului secui. Datele statistice din 1977 ne spun că în acel an au existat la Zetea 430 de porţi secuieşti, dar până în 2008 nu au mai rămas decât 130 dintre aceste porţi vechi. În decurs de 30 de ani 75% din vechile porţi au dispărut. La Zetea, în prezent, 151 de familii au poartă secuiască.
Harghita-Mădăraş
În timpul verii la Harghita-Mădăraş vin iubitorii de drumeţii şi excursii, iar în sezonul rece oferă servicii de calitate tot mai bună pentru amatorii sporturilor de iarnă. Astăzi este centrul de schi cel mai popular din Secuime, care poate fi accesat dinspre Vlăhiţa, respectiv Izvoarele.
Din această localitate din urmă, începând din anul 2014 un drum asfaltat conduce până la vârf, astfel atât automobilele cât şi grupurile care merg cu autobuzul pot ajunge mai uşor din această direcţie. Trecutul, prezentul şi viitorul turistic al localităţii Izvoarele este determinat fără dubiu de apropierea sa de Harghita-Mădăraş
Casa de week-end a scriitorului Sütő András (1927–2006)
Scriitorul s-a născut la Cămăraşu din Câmpia Transilvaniei, şi a intrat în linia de elită a literaturii maghiare din Ardeal cu romanul-eseu intitulat „Mama promite un somn uşor” (1970), o confesiune despre pământul natal, maghiarii ardeleni şi conservarea culturii maghiare ardelene. Scrierile sale au însemnat o încurajare pentru maghiarii ardeleni care au încercat să ţină piept asupririi naţionale a dictaturii lui Ceauşescu. Datorită angajamentului său public, prin care a militat pentru învăţământul în limba maternă, a devenit ţinta atacurilor regimului comunist şi drept consecinţă, în cursul violenţelor interetnice din „martie neagră” (1990) a fost bătut cu bestialitate, pierzându-şi un ochi. Activitatea sa literară şi politică este de o importanţă istorică, maghiarii din Ardeal îi păstrează cu respect memoria. Renumitul scriitor obişnuia să vină pentru recreere la Şicasău, unde după spusele lui, „pe genunchii Harghitei” a primit inspiraţii noi pentru scrierile sale. Casa de week-end din Şicasău, în curs de renovare, este marcată cu o placă memorială şi poate fi vizitată la exterior.
Orbán Balázs
s-a născut în satul Poloniţa din apropierea oraşului Odorheiu Secuiesc, într-o familie secuiască cu tradiţie veche pe aceste meleaguri. A studiat la Odorheiu Secuiesc, însă în primăvara anului 1846 a părăsit meleagurile natale, pentru ca să revină abia în 1859. În anii absolutismului şi în perioada de relativă relaxare imediat următoare, el a cutreierat Ţinutul Secuiesc. A ajuns în fiecare localitate, a vizitat toate ruinele şi atracţiile naturale, luând notiţe şi imortalizând cele văzute cu aparatul de fotografiat. Între 1868 şi 1873, Orbán Balázs a publicat cele şase volume ale operei sale de marcă “Descrierea istorică, arheologică, geografică şi etnografică a Ţinutului Secuiesc”.
A murit fără urmaşi, lăsând totul moştenire neamului secuiesc din care s-a tras. Respectându-i-se ultima dorinţă, Orbán Balázs a fost înmormântat la Seiche. În faţa mormântului său a fost aşezat un şir de porţi secuieşti.
Opera principală a lui Orbán Balázs este Descrierea Ţinutului Secuiesc (în maghiară A Székelyföld leírása), o lucrare cu caracter enciclopedic, ultima realizare grandioasă de factură romantică a cunoaşterii populare, publicată în limbă maghiară. Idealul ştiinţific de factură romantică reprezentat în lucrare era deja depăşit în anul apariţiei, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Anterior apariţiei s-au dezbătut deja marile teme care au încheiat epoca romantică şi au condus, în final, la consolidarea idealului ştiinţific pozitivist (polemica dintre Ipolyi Arnold şi Csengery Antal în problema religiei arhaice maghiare, aşa-numitul „proces Vadrózsa", poziţia lui Arany János în dezbaterea despre „epopeea naivă" etc.). Astfel, lucrarea nu reprezenta o realizare ştiinţifică inedită a epocii. Descrierea Ţinutului Secuiesc a rămas totuşi o sursă de referinţă a etnografiei şi istoriei datorită bogăţiei de date incluse. Opera monumentală a lui Orbán Balázs se constituie şi în zilele noastre într-un factor determinant al cunoaşterii de sine a secuilor, consolidează conştiinţa istorică a comunităţii şi totodată defineşte în mare măsură imaginea despre secui.
Date biografice
Orbán Balázs provine dintr-o veche familie de secui din Scaunul Odorhei. Tatăl lui, Orbán János, baron din Poloniţa şi căpitan la husari, rănit în războaiele napoleoniene, s-a întors acasă, unde s-a căsătorit cu Knechtel Eugenia, o femeie cu o viaţă zbuciumată, provenită dintr-o familie germano-italiano-greacă. Au avut cinci copii, al doilea dintre ei fiind Orbán Balázs, născut pe 3 februarie 1829. Şi-a început studiile la gimnaziul romano-catolic din Odorheiu Secuiesc şi le-a continuat la colegiul reformat. Însă nu le-a terminat pentru că la vârsta de 17 ani, în anul 1846, a plecat cu familia la Istambul pentru a prelua o moştenire lăsată de familia mamei. Pentru obţinerea moştenirii expropriate de Biserica mohamedană familia s-a angajat într-un proces care a durat 17 ani. Până la urmă nu au avut sorţi de izbândă.În perioada petrecută în Orientul apropiat a călătorit în Palestina, Siria, Asia Mică, Egipt. În Grecia a studiat memoriile culturii Greciei antice şi istoria luptătorilor greci pentru libertate. Era în Atena când a aflat de izbucnirea luptei maghiare pentru libertate. Iată cum a descris momentul în care a plecat din oraş: „Am urcat din nou în Acropole să mă închin spiritelor creatoare ale secolelor trecute, să-ţi jur credinţă eternă aici în biserica gloriei neamului, în faţa altarului luminos al libertăţii şi dragostei de ţară şi văzând atâtea exemple glorioase să învăţ să te ador, draga mea patrie." La revenirea în Istambul a organizat o unitate de luptători liberi formată din 150 de membri. Însă nu a ajuns decât până la Vidinig pentru că nu-şi primise paşaportul. Aici a aflat de la refugiaţi despre capitularea de la Şiria. În perioada 1849-1852 a sprijinit emigranţii maghiari aflaţi în Turcia, după care a luat legătura cu Kossuth Lajos, care trăia atunci în exil. L-a căutat pe Kossuth în Kiutahia şi cu ajutorul consulului englez a neutralizat asasinii plătiţi pentru a-l lichida pe politicianul maghiar. A călătorit cu vaporul în Anglia când autorităţile externe ale Austriei au cerut Turciei extrădarea lui pe motivul satisfacerii serviciului militar obligatoriu. Aici s-a împrietenit cu Teleki Sándor, prietenul lui Petőfi Sándor, şi i-a cunoscut pe Giuseppe Mazzini şi Louis Blanc. De la acesta din urmă a învăţat metoda cercetării ştiinţifice. În perioada cât a studiat la British Musem a lucrat aproape doi ani la pregătirea, documentarea în bibliotecă a jurnalului de călătorie în Orientul apropiat. Din Londra s-a mutat în Jersey, apoi pe insula Guernesey. A petrecut patru ani în compania lui Victor Hugo şi a familiei sale, care era de părere că două sute de inşi ca Orbán Balázs ar putea răsturna Imperiul francez. În 1855 s-a întors în Istambul pentru problemele legate de moştenirea familială, iar după cinci ani, în toamna anului 1959, a revenit în Transilvania.
Acasă şi-a asumat funcţii publice în administraţia judeţului, iar mai apoi funcţii politice. Între 1861-1867 a fost temporar secretar al Scaunului Odorheiului. La scurtă vreme după întoarcerea acasă a scris, mai apoi a publicat în şase caiete lucrarea Utazás Keleten (1961) (Călătorie în Orient). Între 1862-1867, în cinci ani a cutreierat - în bună parte pe jos, dar ocazional cu căruţa sau călare - toate localităţile din Secuime, după care între 1868-1873 a publicat în şase volume masive lucrarea sa principală, Descrierea Ţinutului Secuiesc din punct de vedere istoric, arheologic, natural şi al cunoştinţelor populare (I. Scaunul Odorheiului. 1868; II. Scaunul Ciucului 1869; III. Trei Scaune 1869; IV. Scaunul Mureş 1870; V. Scaunul Arieşului 1871; VI. Ţara Bârsei 1873) (în maghiară A Székelyföld leírása történelmi, régészeti, természetrajzi s népismei szempontból.) (I. Udvarhelyszék. 1868.; II. Csíkszék. 1869.; III. Háromszék. 1869.; IV. Marosszék. 1870.; V. Aranyosszék. 1871.; VI. Barcaság. 1873.). Oraşul Turda şi împrejurimile (în maghiară Torda város és környéke), parte integrantă a operei monumentale, a apărut mai târziu, în 1889.
Din 1867 devine secretarul primăriei oraşului Cluj, iar din 1868 trăieşte la Pesta. În 1870 a fost ales deputat de Târgu Mureş din partea partidului de independenţă (Függetlenségi Párt), partid de opoziţie. Rămâne membru al parlamentului până la sfârşitul vieţii. Din 1872 devine deputat de Cristuru Secuiesc, dar aici, la alegerile din 1881, pierde în favoarea reprezentantului puterii. După eşecul din alegeri, până la moartea sa din 1890, a reprezentat oraşul Berettyóújfalu din judeţul Bihor. Între timp a lucrat la Băile Seiche, amenajate şi dezvoltate de către el; a scris studii istorice, a publicat numeroase articole în ziarele opoziţiei. Şi-a publicat discursurile parlamentare în şase volume în perioada 1871-1887.
Opoziţia şi democratismul caracterizează gândirea lui politică. Orientarea lui politică s-a manifestat şi în modul de viaţă asumat. A dus o viaţă simplă, a mâncat şi s-a îmbrăcat fără fast. Nu a folosit niciodată titlul de baron, chiar mai mult decât atât, i-a plăcut întotdeauna să ia în derâdere titlul acordat strămoşilor lui „cu siguranţă nu pentru vreo faptă de mare patriotism". (De exemplu, şi-a vândut titlul de baron lui Vámbéry Ármin pentru cinci kreuzer - krajcár - într-una dintre călătoriile sale din Orient.) Sloganul lui, „Cu poporul şi pentru popor!", redă precis miezul gândirii lui democratice şi credinţa sa sinceră în ideea libertăţii civice. Convingerile sale liberale l-au îndemnat să se convertească la religia unitariană, în rândurile căreia a fost primit de episcopul Ferencz József în 1865. S-a convertit după ce familia sa a practicat religia romano-catolică încă de la primirea titlului nobiliar, din secolul al XVIII-lea.
În 1887 devine - chiar dacă tardiv - membru corespondent al Academiei. În discursul lui inaugural (Despre originea şi instituţiile secuilor, în maghiară A székelyek származásáról és intézményeiről) a susţinut teza înrudirii dintre huni, secui şi maghiari contrar teoriei propuse de Hunfalvy Pál şi de alţi adepţi care susţin originea fino-ugrică a maghiarilor. A încercat să aducă argumente în favoarea ideilor sale romantice pornind de la structura instituţională arhaică a societăţii secuieşti şi de la interpretarea materialelor lingvistice şi toponimice. Prelegerea a fost ascultată cu respectul cuvenit unei opere ce exprimă o întreagă viaţă de cercetări, însă a fost primit cu indiferenţă de comunitatea ştiinţifică pentru că mitul originii privind înrudirea dintre huni şi secui fusese deja înfrânt în dezbaterea lingvistică numită „războiul turco-ugric".
Decesul lui din 19 aprilie 1890 a survenit neaşteptat, la câteva zile după un discurs înflăcărat rostit în parlamentul de la Budapesta. A avut cancer stomacal. Neavând familie, mare parte a averii lui a fost destinată încă înainte de deces unor scopuri publice în Teiuş, Sâmbăteni şi Băile Seiche. A fost înmormântat, după dorinţa sa, lângă Poloniţa în Băile Seiche. După ce în 1908 cripta familiei a fost distrusă, a fost înmormântat tot acolo, în aşa-numitul deal „Borvízoldal", însă în scurt timp o alunecare de teren a distrus şi noua criptă. De aceea, pe 19 iunie 1921, a fost înmormântat a treia oară, de data aceasta sicriul a fost îngropat în pământ. Mormântul nu a avut niciun semn până în 1932, când după un plan schiţat de Haáz Rezső, un profesor de desen din Odorheiu Secuiesc, i s-a ridicat un nou monument funerar care a început să se degradeze rapid după cel de-al Doilea Război Mondial, dar la iniţiativa profesorilor din localitate au reuşit să-l salveze în 1969. Atunci a fost terminat şi monumentul poate fi văzut şi în prezent. În faţa lui se află zece porţi secuieşti. Ultima dintre acestea, cea mai apropiată de monumentul funerar, a fost la origine poarta propriei sale locuinţe de vară din Băile Seichen. De aceea este numită şi poarta lui Orbán Balázs.
Semnificaţia etnografică
Orbán Balázs s-a considerat în primul rând istoric. Şi contemporanii lui l-au privit la fel, în ciuda faptului că nu a scris decât puţine lucrări de istorie propriu-zisă. Ca istoric a creat mituri despre originea hună a secuilor, şi-a susţinut argumentele prin dezvoltări romantice, nu a exersat niciun fel de critică asupra surselor cu care a lucrat. Perspectiva istoriografică adoptată, metodele lui erau învechite, depăşite chiar şi în epoca lui. Cu toate că opera lui de căpătâi, Descrierea Ţinutului Secuiesc, este în întregime o lucrarea romantică până la cel mai mic amănunt, atât ca perspectivă adoptată, cât şi ca limbaj, ea este cu totul excepţională, fiind o lucrare de referinţă care tinde spre precizie filologică, de care ţin cont istoriografia, geografia, ştiinţele naturii, istoria economiei, dar în primul rând istoria culturii şi etnografia. Cea mai mare valoare a lucrării este bogăţia de date. Culegător conştiincios şi zelos, Orbán Balázs a adunat - atât pe teren, cât şi în cursul cercetărilor desfăşurate în arhive şi biblioteci - un material documentar extraordinar de bogat despre universul obiceiurilor din Secuime.
Genul acestei lucrări enciclopedice este greu de definit. De fapt, poate fi situat la intersecţia jurnalului de călătorie (voyage pittoresque) cu istoriografia locală. Este o lucrare a cărei valoare ridicată este dată şi de faptul că mare parte din obiectele culturii materiale şi creaţiile de istorie a artei (biserici, capele, cruci, clopote, altare cu aripi, picturi murale, inscripţii, broderii etc.) cuprinse în volum au dispărut între timp.
Observaţiile, datele cu caracter etnografic (cunoaşterea populară) au o prezenţă accentuată în Descrierea Ţinutului Secuiesc. Orbán Balázs, considerat deschizător de drumuri în fotografia etnografică maghiară, a imortalizat în primul rând portul popular, scene din târguri, locuinţe, porţi secuieşti, obiecte cioplite, dar nu a considerat importantă fotografierea obiectelor cotidiene (de ex. unelte de lucru, mobilier, textile etc.).
Conformându-se spiritului vremii, a considerat că este de datoria lui să adune, să imortalizeze cât mai precis domeniul spiritual al tradiţiilor populare şi date lingvistice. S-a străduit să noteze miturile religioase, legendele populare referitoare la fenomene naturale, clădiri şi alte memorii legate de anumite obiecte. Cercetările lui cuprind şi multe descrieri ale obiceiurilor populare (de ex. botez, nuntă, înmormântare cu stâlp funerar sculptat, slujbă funerară etc.). Pe alocuri, aceste descrieri se dezvoltă în veritabile studii de etnografie. Urmând romantismul eclectic al epocii, tratează datele etnografice şi lingvistice într-un tot unitar sincretic şi este convins de valoarea lor ca surse istorice. Notează proverbele, regionalismele auzite şi în anumite ocazii încearcă explicaţii etimologice originale şi ingenioase. Explicaţiile sale sunt uneori nimerite, dar adesea nu sunt plauzibile. Munca lui folcloristică conştiincioasă şi tenace a dus la publicarea a 11 povestiri şi legende în volumul III al Colecţiei de versuri populare maghiare, Culegere despre Secuime (în maghiară Magyar Népköltési Gyűjtemény, Székelyföldi gyűjtés. Budapesta, 1882.)
Opere:
Utazás Keleten. I-VI. Kolozsvár, 1861.
A Székelyföld leírása történelmi, régészeti, természetrajzi s népismei szempontból. Pest, 1868-1873. (ediţie reprint: I-III. Budapesta, 1982.; ediţia prescurtată: Budapest, 1982.; ediţie reprint: I-II. Szekszárd, Babits Kiadó, 1991/2002.)
A székelyek származásáról és intézményeiről. Budapest, 1888.
Torda város és környéke. Budapest, 1889. (reprint kiadás: Budapest, Helikon Kiadó, 1984.)
Székelyföld képekben. Introducere de ERDÉLYI Lajos. Cuvânt înainte SÜTŐ András. Bukarest, 1971.
Sztambultól Szejkéig. Scrieri alese. Editor, introducere, note de BALÁZS Ádám. Debrecen, 1990.
Orbán Balázs összes fényképe. Coord. KOLTA Magdolna. Budapest, 1993.
Törökországról s különösen a nőkről. Budapest, 1999.
Orbán Balázs: Székelyföld és Erdély, CR-ROM, Arcanum, Budapest, 2001,
Bibliografie selectivă
Ki volt Orbán Balázs? Kiadja a Székelykeresztúri Kaszinó, Székelykeresztúr, 1929. (studii de SZENTMÁRTONI Kálmán, KELEMEN Lajos, VÁRADI Aurél, K. SEBESTYÉN József, BÁNYAI János, Dr. LÉVAI Lajos)
TAVASZY Sándor: Erdélyi csillagok. II. Kolozsvár, f. a.
KÓS Károly: Orbán Balázs, a néprajzkutató. Emlékkönyv Kelemen Lajos születésének 80. évfordulójára. Kolozsvár, 1957.
ORTUTAY Gyula: Orbán Balázs. In: Írók, népek, századok. Budapest, 1960.
KÓSA László: Orbán Balázs könyvének évfordulójára. Valóság XI. (1968) 10. 88-94.
KÓSA László: Orbán Balázs élete és munkássága. In: ORBÁN Balázs: A Székelyföld. Válogatás. Európa Könyvkiadó, Budapest, 1982. 477-499. (postfaţă)
Maghiarii și secuii, apropieri și diferențe
Articol din Adevărul.ro :
Problema posibilei origini comune a maghiarilor şi secuilor din România reprezintă o permanentă sursă de controverse între istorici. Specialiştii au formulat de-a lungul anilor mai multe teorii.
Istoricii preocupaţi de problema diferenţelor şi asemănărilor dintre maghiari şi secui au conturat mai multe teorii, de-a lungul anilor. Cea mai veche teorie este cea potrivit căreia secuii au şi ei, la fel ca maghiarii, origini hunice. „Cercetările istorice au confirmat faptul că acest popor (n.r. - secuii) se trage din Imperiul Hun condus de Attila, care se întindea, în secolul V d.Hr., în spaţiul politico-geografic al Imperiului Roman de Răsărit şi al Imperiului Roman de Apus. După moartea lui Attila, în anul 453, se iscă lupte interne ce duc la destrămarea imperiului. În aceste condiţii, o parte din huni se retrag în zona Transilvaniei, organizându-se în scaune şi autodenumindu-se secui, «szekely» în limba maghiară, în traducere «cei ce trăiesc în scaune (n.r. - o formă de organizare statală)»“, susţine profesorul de istorie drd. Vasile Benedek, din Sălaj. Există, însă, şi teoria potrivit căreia secuii ar fi de origine turcică, rezultând dintr-o populaţie înrudită cu hunii. Potrivit istoricului Elena Musca, din Sălaj, această teorie este susţinută şi de tratatul „Istoria Medie a Românilor“ – partea I, apărut la Bucureşti în 1966, în care se precizează că „unii istorici au susţinut originea hunică, alţii au susţinut originea avară, iar alţii i-au socotit chiar fiind de origine maghiară. Cercetările istorice mai noi au arătat că secuii sunt o populaţie rezultată din contopirea prin asimilare, în urma convieţuirii, a unor triburi de origine turcică“. Potrivit istoricului, numele de secui ar veni din termenul „sikil“, însemnând, în limbile turcice, „de neam ales“. Scrierea, argument al originii turcice Originea turcică a secuilor ar fi susţinută şi de scrierea runică, specifică secuilor, şi care se mai foloseşte şi astăzi. Cunoscută şi ca „scriere pe răboj“, scrierea runică reprezintă un alfabet mai special utilizat în Transilvania şi Ungaria până în secolul al X-lea, când a fost introdus şi aici alfabetul latin. În secolele ce au urmat, runele au fost utilizate ca alternativă la scrierea latină, profesorul Benedek precizând că erau folosite mai ales pentru a scrie mesaje codificate, care să nu poate fi descifrate de duşmanii secuilor. În ultimii ani, scrierea runică a fost readusă în actualitate, mai cu seamă după Consiliul Naţional Secuiesc din 2008, când acest alfabet a fost folosit la inscripţia oficială a lucrărilor. De-a lungul timpului au fost enunţate şi teorii care vorbeau despre originea bulgară, pecenegă, cumană, gepidă, cavară, avară şi românească a secuilor, existând voci care duc această origine chiar dincolo de Oceanul Atlantic, pe continentul american. ADVERTISING Cum au ajuns în Transilvania Expansiunea ungurilor din Panonia către est a început înainte de anul 900 şi avut loc, potrivit Elenei Musca, „pas cu pas“. Până în jurul anului 900 cuceriseră teritoriile de până la Someşul Mic, în jurul anului 1000 ajunseseră până la Mureş, pentru ca, la sfârşitul secolului al XII-lea, cuceritorii să ajungă până la cursul Oltului (din Transilvania). În campaniile lor de cucerire a Transilvaniei, ungurii îi aduc aici şi pe secui, pe care îi folosesc, mai întâi, pe post de grăniceri. „Secuii au fost aduşi de unguri şi aşezaţi ca străjeri la graniţa dinspre răsărit a Transilvaniei, pentru a o apăra de năvălirile tătăreşti. Aici se găsesc şi astăzi, formând adevărate insule în mijlocul populaţiei româneşti. Ei se găsesc în număr mare mai ales în judeţele Trei Scaune, Odorhei, Ciuc şi Mureş“, se arăta într-un manual de istorie din perioada interbelică. Cu acelaşi scop, secuii sunt colonizaţi şi pe Târnave, de unde, la începutul secolului al XIII-lea, sunt deplasaţi în teritoriile locuite de ei şi astăzi.
Ceangăii, secuii de dincolo de Carpaţi
O parte dintre secuii aşezaţi pe frontiera răsăriteană a Transilvaniei au trecut Carpaţii şi s-au aşezat în Moldova, formând grupul etnic numit astăzi ceangăi. Potrivit profesorului Benedek, cei mai mulţi ceangăi au ajuns în Moldova fugind de armata austriacă, cea care încerca să constituie – la mijlocul secolului al XVIII-lea – regimente grănicereşti secuieşti. Pentru că o parte din secui s-au împotrivit, în 1764 a avut loc o execuţie în masă în care aproximativ 400 de secui, bărbaţi, femei şi copii, au fost ucişi de soldaţii austrieci la Siculeni, în judeţul Harghita. A fost momentul de maximă migraţie a secuilor peste Carpaţi.
Caracter războinic
Istoria le atribuie secuilor excelente abilităţi militare, motiv pentru care, dincolo de rolul lor de apărători ai graniţelor, ei participau, contracost, la diverse campanii militare şi războaie.
Potrivit istoricului Elena Musca, despre rolul de războinici al secuilor aminteşte şi cronicarul Anonymus, în „Faptele Ungurilor“ („Gesta Hungarorum“), unde afirmă că „secuii au luat parte la cucerirea Panoniei, au convieţuit mai multă vreme cu ungurii şi au participat – luptând întotdeauna în avangardă, după obiceiul populaţiilor ataşate altora – la diferitele expediţii şi războaie purtate de unguri în secolele X – XII“. Au luptat împotriva ungurilor Interesant este că, de-a lungul istoriei, militarii secui au luptat şi împotriva ungurilor. S-a întâmplat, de exemplu, la Guruslău, în Sălaj, unde, la 3 august 1601, Mihai Viteazu obţinea ultima sa victorie în luptă, cu numai câteva zile înainte de a fi ucis mişeleşte lângă Turda. Armata coordonată de Mihai Viteazu, în alianţă cu generalul Giorgio Basta, compusă în mare parte din secui, s-a întâlnit cu oastea lui Sigismund Báthory, cu scopul de a-l învinge pe acesta din urmă şi a-l înlătura, astfel, de pe tronul Transilvaniei, în ideea de a reintegra principatul în frontul antiotoman iniţiat de împăratul german Rudolf al II-lea. Potrivit istoricului Elena Musca, secuii au luptat de partea lui Mihai Viteazu nu doar pentru banii cuveniţi în schimbul serviciului lor militar, dar şi pentru recâştigarea unor privilegii (spre exemplu, erau scutiţi de taxe şi impozite) desfiinţate de cardinalul Andrei Báthory, vărul principelui combatant.
De altfel, resentimentele faţă de familia Báthory pare că sunt transmise în conştiinţa secuilor chiar şi până în zilele noastre, deşi de atunci au trecut cinci secole. Tot până astăzi se păstrează şi caracterul mai coleric al secuilor. „Secuii au fost dintotdeauna de temut din cauza caracterului lor războinic. După cel de-Al Doilea Război Mondial chiar exista o vorbă că secuii au în permanenţă la cizmă o listă neagră şi un cuţit“, spune istoricul Elena Musca.
Maghiarii şi secuii vorbesc aceeaşi limbă
Chiar dacă este posibil ca, iniţial, limbile vorbite de maghiari şi de secui să fi diferit într-o oarecare măsură, acum diferenţele s-au aplatizat, în mare parte învăţământului în limba maghiară din Transilvania. Potrivit profesorului Vasile Benedek, diferenţele care mai există sunt doar cele date de accent, care diferă întocmai cum diferă, spre exemplu, accentul românilor din Ardeal de cel al moldovenilor.
De cealaltă parte, limba ceangăilor resimte influenţele limbii române, profesorul spunând că secuii de dincolo de Carpaţi adoptând parţial, în special la unele ceremonii, limba populaţiei majoritare. Asimilaţi religios de maghiari
Din punct de vedere religios, istoricii spun că secuii au fost la început romano-catolici. În timp, ei au adoptat cultul reformat, specific populaţiei maghiare. Aproape jumătate din populaţia secuiască din Transilvania este, în prezent, reformată.
Ceangăii au rămas, însă, romano-catolici în mare parte.
Secuii au steag şi imn.
Uniţi de o istorie comună, secuii se diferenţiază de maghiari printr-o serie de elemente de identitate culturală. „Diferenţele culturale dintre secui şi maghiari se materializează, în primul rând, prin utilizarea scrierii runice, specifică doar secuilor. În al doilea rând, secuii sunt renumiţi din cele mai vechi timpuri pentru aptitudinile lor de cioplitori, realizând porţi înalte, specifice numai lor, porţi pe care se regăsesc motive ornamentale cu rădăcini în cultura soarelui, întâlnită şi la incaşi“, precizează Benedek. Legat, oarecum, de aceste aptitudini de cioplitori, la secui se remarcă şi stâlpii de hotar, obiecte cu rol simbolic comemorativ şi cultural. Nu în ultimul rând, secuii au propriul steag şi propriul imn, despre care profesorul Benedek spune că evocă istoria poporului secuiesc, fiind, în acelaşi timp, şi o rugăciune: „Un pumn de secui se macină ca stânca/ În marea luptelor dintre popoare/ Valurile ei ne acoperă de o sută de ori/ Nu lăsa Transilvania să piară, Doamne!“, sună prima strofă a imnului, potrivit profesorului de istorie citat.
Diferenţe de port Potrivit istoricului, diferenţele dintre portul tradiţional secuiesc şi cel maghiar se pot vedea cel mai bine din analiza hainelor purtate în zilele de sărbătoare de membrii comunităţii de secui din localitatea clujeană Sic, unde există o „enclavă“ secuiască în inima Transilvaniei. „Sicanii sunt un exemplu între diferenţele culturale dintre maghiari şi secui. Bărbaţii umblă cu un clop de paie nu foarte înalt, făcut de meşteşugari locali, şi poartă o cămaşă albă şi o vestă de un albastru foarte deschis, pe care nu îl prea întâlnim la maghiari. Femeile folosesc numai alb, roşu şi negru: fuste scurte, până la genunchi, şi creţe, negre cu picăţele roşii, cămaşă albă şi un cojocel negru. Obligatorii sunt mărgelele, negre pentru femeile mai în vârstă şi roşii pentru cele mai tinere, dar şi baticul. Ca diferenţă, maghiarii nu folosesc acela foarte deschis; folosesc, în schimb, verdele“, explică Elena Musca.
La ultimul recensământ, cel din 2011, numărul maghiarilor declaraţi în România a fost de 1.227.623. Nu se cunoaşte însă cifra exactă, oficială, a secuilor.
Citeste mai mult: adev.ro/pbbij6
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu