Furate, furate, furate......
SUA restituie Irakului 17.000 de artefacte furate în anii de război
Cele 17.000 de antichități vor călători cu premierul irakian Moustafa al Kazimi, care se întoarce joi în țara sa după o vizită la Washington
Statele Unite ale Americii vor restitui Irakului 17.000 de artefacte arheologice, vechi de aproape 4.000 de ani şi furate de-a lungul ultimelor decenii, o restituire „fără precedent", a spus miercuri Ministerul irakian al Culturii, anunță Le Figaro.
„Este vorba despre cea mai importantă restituire de antichităţi Irakului", a declarat ministrul irakian al Culturii, Hassan Nazim, într-un comunicat, adăugând că este vorba de „rezultatul mai multor luni de eforturi ale autorităţilor irakiene care au lucrat cu ambasada lor la Washington".
Piesele arheologice au ajuns în SUA după invadarea Irakului de către armata americană în 2003.
Majoritatea pieselor documentează „schimburile comerciale în perioada sumeriană", una dintre cele mai vechi civilizaţii din Mesopotamia, potrivit comunicatului Ministerului irakian al Culturii.
Printre piesele restituite ar putea figura o tăbliță de argilă cuneiformă veche de 3.500 de ani, catalogată drept „un bun cultural furat" introdus fraudulos pe piaţa de artă americană, şi pe care SUA speră să o redea Irakului, potrivit Ministerului american al Justiţiei, care nu a precizat totuşi când acest artefact se va întoarce în ţară.
Tăblița de argilă conţine fragmente din „Epopeea lui Ghilgameş", considerată drept una dintre cele mai vechi opere literare ale umanităţii şi care narează aventurile unui rege puternic al Mesopotamiei în căutarea nemuririi.
Antichitățile irakiene au fost furate din țară vreme de zeci de ani, ca efect al multiplelor conflicte pe care le-a cunoscut țara și, în special, invaziei americane din 2003.
„Este imposibil să se cuantifice numărul de piese furate din siturile arheologice", a explicat pentru AFP Qahtan al-Obaid, director de Antichități și patrimoniu al muzeului din Basra. Furtul antichităților este, de regulă, operat de rețele de crimă organizată, dar uneori este și actul populațiilor locale, care prin vânzarea de artefacte încearcă să își asigure supraviețuirea, a mai spus Qahtan al-Obaid.
Siturile arheologice din Irak au fost grav avariate și neglijate, iar muzeele au fost jefuite după căderea dictatorului Saddam Hussein în 2003. Aproximativ 15.000 de piese au fost furate numai din Muzeu Național al Irakului din Bagdad.
“Sper că în viitorul apropiat vom putea recupera și restul proprietăților noastre, în special din Europa", a declarat ministrul irakian al Culturii în comunicatul său de presă.
Știre din cursdeguvernare.com
Am mai comentat:
"Două decenii de la debutul "Furtunii în Deşert"
Cu exact 20 de ani în urmă a izbucnit cel de-al doilea război din Golful Persic. Pentru SUA, "Furtună în Deşert", a fost un război împotriva unui aliat regional - Irakul condus de Saddam Hussein.
Tanc irakian distrus în nordul Kuweitului, în 1991
Pe 17 ianuarie 1991 a debutat în forţă operaţiunea Furtună în Deşert - primul război transmis în direct la televizor. Exploziile şi fulgerele de lumină pe fondul verde al ecrandelor tv s-au întimpărit în memoria colectivă a americanilor şi nu numai. Imagini cu instalaţii petroliere irakiene în flăcări, incendiate de trupele lui Saddam Hussein aflate în retragere. Memorabilă a rămas şi fraza propagandistică a liderului irakian, care a vorbit despre o "mamă a tuturor bătăliilor".
Războiul din Golf este clipa cea mare pentru reporterul CNN Peter Arnett, care, în ianuarie 1991, era singurul corespondent occidental în măsură să relateze în direct despre bombardamentul american de pe acoperişul hotelului Al Rashid din centrul Bagdadului. "Să lăsăm omenirea să audă cum sună războiul" - acesta a fost sloganul lui Arnett. După o asurzitoare explozie, care a făcut să se cutremure întreg hotelul, Arnett a spus neînfricat: "Mă duc din nou la fereastră."
Reporterul a reuşit să capteze atenţia publicului american şi s-o îndrepte spre cele ce se întâmplau în Golful Persic. Asta fiindcă pe 2 august 1990 când, la ordinul lui Saddam Hussein, 100.000 de soldaţi au năvălit în învecinatul Kuweit ocupând fulgerător bogatul emirat, opinia publică din SUA abia dacă băgase de seamă. Saddam Hussein şi generalii săi s-au aşteptat ca administraţia de la Washington şi întreg occidentul să accepte tacit anexarea Kuweitului de către un aliat al SUA. La urma-urmei, administraţia de la Washington îl sprijinise masiv pe dictatorul din Bagdad, prin livrări de arme şi informaţii secrete, în primul război din Golf, cel irakiano-iranian. Potrivit unui inspector al Naţiunilor Unite, SUA ar fi livrat Irakului inclusiv arme chimice. Deviza americanilor părea să fie la acea vreme: "Saddam este un criminal, dar este criminalul nostru."
Când trupele irakiene au invadat Kuweitul, Washingtonul a reacţionat cu indiferenţă. La întrebarea cum ar reacţiona America la o posibilă invadare a emiratului, Departamentul de Stat de la Washington a comunicat: SUA nu au încheiat un acord de alianţă cu Kuweitul. Iar ambasadoarea SUA în Irak, April Glaspie, i-a declarat lui Saddam Hussein că America nu se bagă în conflicte inter-arabe, cum ar fi cel dintre Irak şi Kuweit, ţări cu litigii de frontieră.
La o săptămână după primirea acestor asigurări, trupele lui Saddam Hussein au invadat Kuweitul. Emiratul a devenit rapid cea de-a 19-a provincie irakiană. Vreme de cinci luni, Irakul a ignorat toate rezoluţiile ONU şi masivele presiuni venite din toată lumea. Apoi, surprinzător, pe 17 ianuarie 1991, preşedintele SUA, George Bush senior a apărut în faţa camerelor de luat vederi, declarând: "Cu cinci luni în urmă, Saddam Hussein a început un sângeros război împotriva Kuweitului. Din această noapte, alianţa contraatacă."
Această alianţă era compusă din SUA şi alte 34 de ţări, inclusiv Siria, Arabia Saudită, Egipt şi Franţa. Pentru a-i mobiliza pe americani în favoarea operaţiunii "Furtună în Deşert", administraţia de la Washington a comandat agenţiei de publicitate Hill and Knowlton din New York o minciună propagandistică: "Irakienii au luat nou-născuţi din incubatoare şi i-au lăsat să moară pe duşumeaua rece din beton." Afirmaţia a fost făcută în faţa Comisiei pentru Drepturile Omului a Congresului american de o aşa-zisă soră de caritate care a reuşit să se refugieze din Kuweit. În realitate însă, acest martor mincinos era fiica ambasadorului kuweitian la Washington. Vădind un mare talent actoricesc, tânăra în vârstă de 15 ani, a interpretat foarte convingător textul pregătit de agenţia de publicitate, adăugând cu lacrimi în ochi: "Am văzut eu însămi cum soldaţii irakieni au pătruns în spital." În urma acelei emisiuni, publicul american a sprijinit fără rezerve războiul început de George Bush senior.
În bombardamentele permanente care au durat cinci săptămâni şi-au pierdut viaţa estimativ 135 000 de irakieni. Aviaţia americană şi aliată a executat 116.000 de raiduri de bombardament înainte ca, pe 24 februarie 1991, să fie lansată ofensiva terestră. O sută de ore mai târziu trupele americane se aflau la porţile Bagdadului. Războiul luase sfârşit.
Totuşi, America nu avea legitimitate pentru a ocupa Irakul şi pentru a-l alunga de la putere pe Saddam Hussein. Dick Cheney, ministru american al Apărării în acea epocă sublinia: "Cine îl alungă de la putere pe Saddam Hussein şi regimul său riscă o divizare a Irakului şi întărirea Iranului. Apoi, câte vieţi de soldaţi americani valorează Saddam Hussein? Considerăm că nu prea multe."
Cheney avea să dea un răspuns mai complet la această întrebare mult mai târziu, în calitate de vicepreşedinte american: Mai bine de 4.200 de militari americani au murit în războaiele împotriva lui Saddam Hussein.
Autor: Ralph Sina / Ioachim Alexandru
Redactor: Vlad Drăghicescu"
În 1994 am fost invitatul armatei irakiene. Am mai scris articole privind această vizită de afaceri în Irak. Nu o să-mi scoată nimeni din minte imaginile din Bagdad, nici cu forcepsul, despre tragismul populației irakiene ca urmare a intervenției militare americane. Am fost cazat în același hotel, cel menționat în articol, Al Rashid. O singură idee: intervenție clară pentru acapararea bogățiilor Irakului, ceea ce s-a și întâmplat.
Nu o să uit nici statuile lui Saddam Hussein, oligofrenul, criza alimentară și de medicamente, căldura, ospitalitatea omului de rând, sărăcia extremă, cisternele de benzina, sute, ce se deplasau zilnic pe autostrada catre Iodania, singura legătură cu lumea, mâncarea congelată, reincalzită și servită clintilor hotelului, cutia de pantofi plină cu dinari irakieni, unii cu figura lui Saddam, primită la schimbul a 100 dolari americani, irakianul care ma aștepta zilnic cu o cafea ca să-i intru în magazin, benzina la pompe la un preț de nimic, salariu de general al armatei irakiene, echivalentul a câțiva dolari, foamea copiilor, produsele alimentare toate pe tichete și care nu acopereau necesitățile familiale de niciun fel, și multe, multe altele. Sunt imagini care mă vor urmări toată viața.
În rest istorie sângeroasă, ce a urmat în Irak. Oligofrenul a fost prins după un alt război. Democrația sub tutelă americană, vai de capul ei. Lipsuri materiale drastice. A dispărut benzina de la pompe.
Acum un fost coleg de la Interne este ambasador în Irak.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu