Greva de la Atelierele CFR Grivița din anul 1933 a fost una dintre cele mai puternice mișcări muncitorești din perioada interbelică, alături de protestele de la minele Lupeni, organizate cu patru ani mai devreme. Aceste greve au fost confiscate însă de comuniști.
Prima grevă a muncitorilor cfr-iști, în anul 1920 FOTO independentul.com
La începutul secolului XX, România începuse industrializarea într-un ritm mai alert. Apăruseră primele mari fabrici și implicit o nouă categorie socială: muncitorii. De obicei, muncitorii erau recrutați din rândul mahalagiilor sau dintre țăranii veniți la oraș în căutarea unei vieți mai bune. În mahalale și în fabricile sau atelierele perioadei interbelice mulți nu au găsit ceea ce căutau. Nici vorbă de prosperitate. Lefurile erau mici, munca grea, în multe cazuri patroni abuzivi și un program cât mai lung de muncă. Criza mondială, care efectiv a îngenuncheat România la începutul anilor '30, a înrăutățit și mai mult viața muncitorilor. În acel context, au avut loc două dintre cele mai puternice greve muncitorești din istoria României.
În anul 1929, căderea Bursei din New York a lovit ca un trăznet declanșând o criză economică la nivel mondial, care a lovit și România pe la sfârșitul anului 1929. În primul rând, efectele au fost simțite de agricultori, care nu și-au scos nici măcar cheltuielile cu înființarea culturilor. În perioada următoare valul a lovit și industriașii. Multe fabrici, ateliere, întreprinderi au dat faliment, iar numărul șomerilor creștea de la o lună la alta. La grâu și petrol exporturile românești au scăzut cu 58%. În perioada 1930-1933, peste 500 de fabrici au dat faliment, iar în jur de 300.00 de români au ajuns șomeri. Patronii falimentați se sinucideau pe capete.
„Cruciadele au introdus lepra în Europa. Războiul mondial a determinat şomajul. România numără foarte mulţi şomeri, dar nu s-a gândit nimeni până acum să încerce o statistică. Ne putem face totuşi o idee destul de documentată trecând prin faţa Azilului de noapte, prin piaţa Halelor Centrale sau prin grădinile publice. Sunt colţuri din Cişmigiu, care par animate de cadavre automate; sediul şomerilor, locul lor de întâlnire şi consolare reciprocă, în aşteptarea timpurilor mai bune. Se găsesc printre ei oameni care au fost până mai ieri funcţionari cu oarecare vază, lucrători care îşi cunosc bine meseria, absolvenţi ai diverselor şcoli de specialitate, în sfârşit, oameni capabili să muncească şi să producă, dar cărora nu li se oferă posibilitatea", se arată în revista „Realitatea ilustrată" din 1930.
Astfel, autoritățile au introdus o serie de măsuri de austeritate. Muncitorii care scăpaseră de șomaj, în atelierele sau fabricile care încă mai funcționau, s-au trezit cu lefurile diminuate. A fost o adevărată catastrofă fiindcă salariile, și așa mici, nu mai puteau asigura supraviețuirea familiilor. În acest context s-au declanșat greve puternice. Una dintre cele mai importante, cu o simbolistică aparte în perioada comunistă, a fost cea de la Uzinele CFR Grivița, din februarie 1933.
Pentru a face față crizei economice, în anul 1932, Guvernul a impus „curbele de sacrificiu", prin care erau înlăturate anumite sporuri din lefurilor muncitorilor. Oamenii, care munceau în condiții grele, s-au trezit cu salariile mai mici cu 25%. În acel moment muncitorii au hotărât, prin reprezentanții lor, să stea de vorbă cu autoritățile, amenințând cu greva. Pentru a-i descuraja, administrația Atelierelor Grivița le-a transmis muncitorilor că vor primi salariile numai dacă fac dovada că și-au plătit impozitele pe ultimii trei ani. A fost picătura care a umplut paharul.
În România mai fuseseră greve puternice, cea a ceferiștilor din 1920, soldată cu un adevărat masacru, cea a minerilor de la Lupeni, din 1929, dar și cea a muncitorilor curățători de la fabrica „Saturn". La Grivița avea să fie o cu totul altă poveste, încărcată de multe semnificații în regimul care avea să controleze România timp de 45 de ani. Revenind la momentul organizării grevei, inițial sindicatele ceferiștilor de la Grivița au propus o grevă demonstrativă. Pe 1 februarie a început conflictul de muncă pașnic. La pauza de prânz, muncitorii din secțiile I și II au protestat împotriva reducerilor salariale și au prezentat reprezentanților administrației Atelierelor, prin intermediul sindicaliștilor, revendicările lor. Tratativele s-au întins pe durata a aproximativ două săptămâni, până pe 15 februarie.
Comunismul s-a strecut cu ușurință în mediul muncitoresc român. Se adresa unor oameni care trăiau la limita supraviețuirii și cărora le promitea egalitate socială și prosperitate. În plus, le alimenta frustrările și ura față de populația high-life a marilor orașe, aristocrați, burghezi, negustori, moșieri, funcționari cu avere. Cum era de așteptat, grevele muncitorești reprezentau prilejul perfect pentru comuniști de a desfășura planurile lor subversive. Majoritatea doreau distrugerea regimului politic democratic, destructurarea României Mari și transformarea țării noastre în stat socialist, afiliat Internaționalei Comuniste.
Tablou despre revoltele de la Atelierele Grivița FOTO arhivă
Într-un final, au și reușit. De altfel, și greva de la Atelierele Grivița a fost confiscată rapid de comuniști. Totul a început cu agresiuni și atacuri asupra muncitorilor sindicaliști. Mai apoi au urmat tot felul de stratageme pentru a declanșa revolta. Așa cum preciza și istoricul Alex Mihai Stoenescu, erau răspândite tot felul de zvonuri despre muncitori arestați de Siguranță, despre unii concediați fără plata retribuției și multe altele. În cele din urmă, grupul comunist s-a impus la negocieri. O delegație din care făceau parte și Gheorghe Ghiorghiu Dej, Chivu Stoica, Ilie Pintilie sau Constantin Doncea au început tratativele, în numele muncitorilor, cu administrația Atelierelor. În tot acest timp, peste 4000 de muncitori au oprit lucrul și s-au baricadat în ateliere.
Stăteau în jurul unor cazane în care se făcea focul și așteptau rezultatul negocierilor. Muncitorul Negrea trăgea sirena din oră în oră. „Foametea a iscat distrugerea. Lângă podul Grant, am fost întâmpinaţi de poliţişti, care au deschis focul asupra noastră. Pe data de 2 februarie 1933, am ieşit din nou în stradă, de această dată în faţa atelierelor, dar nici atunci nu am rezolvat nimic. În 9 februarie am decis să declanşăm o grevă. Am fost de acord să ne baricadăm în interiorul atelierelor şi să tragem sirena la fiecare oră în semn de protest", preciza Negrea pentru publicaţia "Railway Journal"
Pe 16 februarie, după o săptămână de grevă, cei 4000 de muncitori baricadați în Ateliere au fost atacați de armată și poliție. Autoritățile și-au pierdut răbdarea, mai ales că în comitetul de negociere se aflau mulți comuniști. Armand Călinescu, subsecretarul de stat de la Interne, a coordonat represaliile. Forțele regale, spune Constantin Negrea, au apelat la un șiretlic pentru a intra în Atelierele Grivița.
„Având doar 21 de ani pe acele vremuri, eu am fost cel ales să trag sirena şi să fiu de serviciu la poarta nr. 5. Ne-am construit singuri două tribune de la care ne-am ţinut discursurile pe la ora 11 noaptea. În tot acest timp, eu am fost atent ca să trag sirena din oră în oră. Oricum, lemnul şi cărbunele care-l foloseam pentru a acţiona sirena ni s-a terminat în jurul orei 1 noaptea. Am luat cu mine 20 de băieţi ca să cărăm lemne şi cărbune de la liniiile de testare, pentru ca sirena să sune din nou.(..) În jurul orei 2, forţele regale au cerut să se deschidă poarta, chipurile, pentru a permite intrarea a trei vagoane regale. Noi ne-am opus şi aveam dreptate, pentru că cele trei vagoane erau pline cu poliţişti, iar dacă le deschideam, intrau şi ne măcelăreau. Poliţia a reuşit să intre în ateliere, iar pe la ora 6 fără un sfert, au început să tragă la poarta nr. 5", povestea pentru aceeași publicație muncitorul Negrea. Șapte muncitori au căzut secerați în urma focului declanșat de polițiști și soldați, iar alții au fost răniți. Greva a fost spartă iar Atelierele ocupate de Poliție. Peste 4000 de muncitori au fost arestați și târâți prin Tribunale. Mulți dintre ei au fost condamnați la închisoare, iar printre ei au fost și comuniștii implicați în revolte.
Sunt păreri care indică faptul că, de fapt, greva de la Atelierele Grivița din 1933 a fost o diversiune a regelui Carol al II lea. Motivele erau multiple. La începutul lui 1933, apar tot mai multe scandaluri legate de amanta sa, Elena Lupescu, alimentate de profesorul Gheorghe Forțu, dar și de Iuliu Maniu. Profitând de greva muncitorilor ceferiști, dar mai ales de toată dezordinea provocată de comuniștii infiltrați printre muncitori, regele putea impune starea de asediu. Prin intermediul stării de asediu erau interzise adunările publice, inclusiv protestele împotriva Elenei Lupescu. Totodatǎ, puteau fi cenzurate articolele de presă. În plus, prin spulberarea în forță a grevei, regele își arăta duritatea și descuraja și alte revolte ale lucrătorilor din cauza măsurilor de austeritate.
De cealalată parte, deși au ajuns prin pușcării, comuniștii au ieșit foarte bine din povestea grevei de la Atelierele Grivița, reușind sǎ aducă în atenția publicului un partid obscur. Au creat impresia unei forțe de temut capabile să determine instaurarea stării de asediu. Mai târziu, după 1948, greva de la Atelierele Grivița a fost folosită în scop de propagandă. Au apărut și personaje mitologice ale comunismului românesc, precum Vasile Roaită, care devenise un erou comunist ce a murit cu mâna pe mânerul sirenei chemând muncitorii la luptă. Constantin Negrea a spulberat și acest mit, menționând cǎ, de fapt, el a tras sirena. Vasile Roaită avea 19 ani, era cazangiu și a murit după ce a fost împușcat accidental în atacul declanșat de polițiști.
