Rafinăria din Ploiești, actuala Petrotel-Lukoil, purta denumirea de Rafinăria Petrotel imediat înainte de achiziția de către Lukoil în 1998. Aceasta era denumirea sa post-comunistă, după 1990, când a fost inclusă pe lista de privatizare a guvernului român.
Mai devreme în istorie, a avut alte nume, precum Rafinăria Romano-Americană (între 1904 și 1948) sau Rafinăria Teleajen în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.
Am mai scris. M- am întâlnit personal cu el, în anii '80, de câteva ori. Multe afaceri ale întreprinderilor de comerț exterior au fost inițiate sau făcute cu firma Marc Rich.
N-aș mai fi dezgropat nimic dar când aud că se încearcă acapararea rafinăriei LUKOIL și tot ce ține de aceasta de catre urmașa lui Marc Rich m-a îndemnat să scriu.
N-ar trebui naționalizată, întreb și eu, cum fac bulgarii cu cea de la Burgas?
Inteligența artificială mi- a dat niște informații excelente. Au confirmat multe din datele mele.
Istoric al firmei Marc Rich din Zug, Elveția
Firma Marc Rich + Co AG a fost fondată în 1974 la Zug, Elveția, de către traderul belgiano-american Marc Rich și partenerul său Pincus Green. Inițial, compania s-a concentrat pe comerțul cu mărfuri, în special petrol, exploatând oportunități în piețe volatile, inclusiv vânzări către țări sub sancțiuni, precum Iranul sau Africa de Sud în perioada apartheidului. Aceasta a transformat-o rapid într-un imperiu valorând miliarde de dolari, cu operațiuni globale și o rețea extinsă de relații geopolitice. Marc Rich, poreclit "regele petrolului", a fost acuzat în 1983 în SUA de evaziune fiscală, spălare de bani și încălcarea embargoului asupra petrolului iranian, ceea ce l-a determinat să fugă în Elveția, unde a continuat să conducă afacerile din exil. Compania a devenit un simbol al comerțului "gri" cu resurse, generând venituri anuale de peste 10 miliarde de dolari în anii '80.
În 1994, Rich a vândut compania unui grup de angajați, inclusiv lui Ivan Glasenberg, care a redenumit-o Glencore International AG. Aceasta a marcat o tranziție de la o firmă privată, controversată, la un gigant corporativ. Glencore s-a listat la bursă în 2011, fuzionând ulterior cu Xstrata în 2013 pentru a forma Glencore Xstrata Plc, una dintre cele mai mari companii miniere și de trading cu mărfuri din lume, cu sediul în Baar (Zug). Moștenirea lui Rich include inovații în trading-ul de mărfuri, dar și controverse majore: corupție, evaziune fiscală și legături cu regimuri autoritare. Rich a primit grațiere prezidențială de la Bill Clinton în 2001, după ce a donat sume mari unor cauze democratice, și a murit în 2013 la vârsta de 78 de ani.
Evoluții majore
- **Anii '70-'80**: Expansiune rapidă prin trading de petrol în zone de criză (ex: embargourile OPEC). Compania a devenit pionieră în "securitizarea" mărfurilor, permițând finanțări rapide.
- **Anii '90**: Vânzarea către Glasenberg și rebranding-ul în Glencore; focus pe minereu, cărbune și metale.
- **Anii 2000-2010**: Glencore devine publică, achiziționează mine majore (ex: în Congo, Columbia, Australia). Controverse: acuzații de poluare, corupție și exploatare a forței de muncă.
- **Post-2013**: Fuziunea cu Xstrata consolidează poziția globală, dar atrage scrutiniu regulatoriu în Elveția și SUA pentru practici opaque.
Situația actuală
Astăzi, moștenirea directă a lui Marc Rich este Glencore Plc, cu sediul în Zug, Elveția – un "paradis fiscal" care a atras compania datorită taxelor reduse și confidențialității. Glencore este un colos cu venituri de peste 200 miliarde de dolari anual (2023), operând în 35 de țări, cu focus pe cupru, cobalt, cărbune și trading de mărfuri. Are circa 135.000 de angajați și este listată la Londra și Johannesburg. Entități reziduale precum Marc Rich + Co Investment AG există, dar sunt minore, axate pe investiții în metale semiprocesate. Compania se confruntă cu presiuni pentru tranziție verde (reducerea cărbunelui), dar rămâne critică pentru lanțurile de aprovizionare globale, inclusiv baterii electrice (cobalt din Congo).
Noile evoluții (2024-2025)
- **Procese pentru corupție în Elveția**: În decembrie 2024, procurorii elvețieni au pus pentru prima dată o firmă de trading (Trafigura, rivală a Glencore) pe judecată pentru corupție, un precedent legat de moștenirea lui Rich. Acest lucru marchează o schimbare în atitudinea Elveției față de sectorul de mărfuri din Zug, odată un "refugiu" pentru traderi controversați. Glencore a fost investigată similar în trecut pentru mită în Africa.
- **Protestații globale împotriva Glencore**: În mai-iunie 2025, au avut loc manifestații coordonate în Zug (la AGM-ul Glencore), Johannesburg și Londra, acuzând compania de "hranirea genocidului" prin exporturi de cărbune columbian către Israel (70% din importurile israeliene). Protestatarii au cerut oprirea vânzărilor de energie către Israel, legând-o de conflictul din Gaza, și au denunțat poluarea în Congo și violențe în Columbia. Acțiunile au inclus scandări violente ("Shoot the Boer" în Africa de Sud) și acuzații de antisemitism, vizând conducerea evreiască a Glencore. În Zug, activiști au blocat accesul la adunarea generală, cerând "Stop Fueling Genocide".
- **Schimbări interne**: În august 2025, Glencore a anunțat plecarea șefului diviziei de cărbune, cea mai mare restructurare a unității de trading în ani, parte dintr-o strategie de reducere a emisiilor. Compania a emis obligațiuni în martie 2025, semnalând stabilitate financiară.
Glencore rămâne un pilon al economiei elvețiene, dar presiunile etice și de mediu cresc, potențial afectând moștenirea controversată a lui Rich. Pentru detalii financiare actuale, consultă rapoartele oficiale ale Glencore.
Cartea prezentată mai jos mi-a fost oferită personal de autorul ei, în Elveția. Mulțumesc Providenței! La acea vreme nu exista Internet, nu exista AI, faxul nu apăruse, primele calculatoare IBM, 286 se vindeau cu 5- 6 000 SFR și tot așa.
România trebuie să preia controlul asupra rafinăriei Lukoil de la Ploiești, afirmă ministrul Bogdan Ivan. Rușii doreau s-o vândă unei firme din Cipru.
Ministrul Energiei, Bogdan Ivan, afirmă că, în aceea ce privește rafinăria Lukoil de la Ploiești, "România trebuie să preia controlul asupra companiei".
Bogdan Ivan face această declarație într-un mesaj postat pe Facebook, în seara de 11 octombrie, după ce în spațiul public apăruseră informații că Lukoil vrea să vândă rafinăria Petrotel, de la Ploiești, unei firme care este înregistrată în Cipru.
Decizia Lukoil de a renunța la toate operațiunile din România este o urmare a sancțiunilor impuse de SUA împotriva celor mai importante două companii petroliere rusești: Rosneft și Lukoil.
"O spun răspicat: nu voi solicita prelungirea termenului de 21 noiembrie fixat de autoritățile americane. Mai mult, voi susține replicarea şi aplicarea unitară a sancțiunilor inițiate de SUA la nivelul întregii Uniuni Europene.
România trebuie să preia controlul asupra companiei pentru a garanta implementarea completă a măsurilor internaționale, pentru a proteja locurile de muncă ale celor 5.000 de angajați și pentru a asigura stabilitatea și securitatea sistemului energetic național", susține ministrul Bogdan Ivan.
Cu două zile mai înainte, Radu Burnete, consilier al președintelui Nicușor Dan, explica faptul că statul român "are un drept de veto" în privința firmei care dorește să cumpere rafinăria de la Ploiești, de la firma Lukoil.
Rafinăria Petrotel-Lukoil, situată în Ploiești (județul Prahova), este una dintre cele mai vechi și mai importante unități de prelucrare a petrolului din România și Europa de Est. Cu o capacitate actuală de aproximativ 2,4 milioane de tone de țiței pe an, adâncime de prelucrare de 99,5% și indice Nelson de 10, produce exclusiv carburanți și produse conforme cu standardele Euro 5. Istoria sa, care depășește 120 de ani, reflectă evoluția industriei petroliere românești, marcată de investiții străine, războaie, naționalizări și modernizări recente. Mai jos este un rezumat cronologic al principalelor etape.
Perioada de înființare și dezvoltare inițială (1903–1914)
1903: Reprezentanții trustului american Standard Oil (condus de John D. Rockefeller) înființează o firmă de exploatare și comerț cu petrol în România, achiziționând concesiuni în bazinul petrolifer Prahova și Moldova. Aceasta marchează începutul implicării capitalului american în industria petrolieră românească.
1904: Se constituie Rafinăria Romano-Americană prin decizia Curții de Apel din București, la inițiativa consortiului Standard Oil of New Jersey. Este amplasată pe o suprafață de 375 de hectare, achiziționată în ianuarie 1905, în zona "aurului negru" a Ploieștilor, pe malul râului Teleajen.
1906–1907: Capacitatea de prelucrare crește rapid de la 80.000 la 447.000 tone de țiței pe an, datorită investițiilor în instalații moderne pentru distilare și rafinare.
Această perioadă plasează rafinăria ca una dintre cele mai vechi din lume, contribuind la boom-ul petrolifer românesc de la începutul secolului XX.
Perioada interbelică și impactul războaielor (1914–1945)
Primul Război Mondial (1916–1918): Distrugerile cauzate de lupte reduc drastic capacitatea la doar 57.000 tone pe an în 1920. Reconstrucția postbelică permite o relansare rapidă, ajungând la 1,1 milioane tone în 1921.
Perioada interbelică: Rafinăria devine un pilon al economiei românești, beneficiind de exporturi și tehnologii americane. Produce kerosene, lubrifianți și carburanți pentru aviație.
Al Doilea Război Mondial (1939–1945): Ploieștiul, supranumit "capitala aurului negru", devine țintă strategică. În iunie 1943 (Operațiunea Tidal Wave), aviația aliată bombardează intens rafinăria, distrugând o mare parte din instalații. Capacitatea scade dramatic, dar unitatea este reconstruită parțial sub control german și apoi românesc. Este redenumită temporar Rafinăria Teleajen după râul local.
Epoca comunistă și naționalizarea (1945–1989)
1948: Naționalizarea decretează trecerea rafinăriei în proprietatea statului român, integrată în rețeaua industrială socialistă. Este redenumită Rafinăria 1 Mai sau parte a combinatului petrochimic Ploiești.
Anii 1950–1960: Se extind instalațiile pentru producție de carburanți, uleiuri și produse petrochimice (etilenă, propilenă, polietilenă). Capacitatea crește la peste 2 milioane tone pe an.
1971: Prelucrarea atinge 2,06 milioane tone de țiței.
1978: După punerea în funcțiune a unui nou grup de instalații pentru carburanți, capacitatea urcă la 5,43 milioane tone pe an, făcând-o una dintre cele mai mari din Europa de Est.
Anii 1980: Se adaugă o centrală electrică (CET) cu 61 MW, care asigură auto-suficiența energetică. Totuși, criza economică a regimului Ceaușescu duce la învechirea echipamentelor.
Tranziția post-comunistă și privatizarea (1990–1998)
1990: Capacitatea scade la 3,89 milioane tone din cauza prăbușirii pieței și lipsei de investiții, continuând să coboare la 2,28 milioane tone în 2000.
Anii 1990: Rafinăria, redenumită Petrotel, se confruntă cu crize financiare și tehnologice. Instalatiile petrochimice rămân operaționale, dar eficiența generală este scăzută. Există temeri legate de dependența de importuri sovietice.
Era LUKOIL: Modernizare și provocări (1998–prezent)
1998: Privatizarea o plasează sub controlul companiei ruse Lukoil, care achiziționează 100% din acțiuni la 12 iunie. Denumirea devine S.C. Petrotel-Lukoil S.A.
Lukoil închide instalațiile petrochimice concentrându-se pe rafinare, și începe investiții masive (peste 570 milioane USD între 2004–2015) în modernizare, eficiență energetică și protecția mediului.
2004: Pornire oficială după reconstrucție, cu capacitate adaptată la 2,4 milioane tone/an, orientată spre piața europeană.
2013: Finalizare ecologizare a batalurilor istorice (40 milioane USD), cu un an înainte de termen.
2015: Inaugurarea unui muzeu în incinta rafinăriei, în colaborare cu Arhivele Naționale, care expune documente și artefacte din istoria sa de 120 de ani.
Dezvoltări recente (2020–2025)
În contextul geopolitic tensionat, rafinăria a fost afectată de sancțiunile internaționale împotriva Rusiei, impuse după invazia Ucrainei din 2022. Lukoil, acționar major, a decis vânzarea activelor internaționale, inclusiv în România, unde cifra de afaceri a depășit 11 miliarde lei în 2024.
2024: Discuții inițiale despre preluare de către statul român sau investitori străini (ex. SOCAR din Azerbaidjan sau Gunvor din Elveția). România exercită drept de veto asupra oricărei tranzacții.
Octombrie 2025: Rafinăria intră în revizie generală completă pentru 45 de zile (16 octombrie – circa 30 noiembrie), oprindu-se integral instalațiile tehnologice pentru mentenanță. Activitatea se reia ulterior.
Noiembrie 2025: Ministerul Energiei confirmă obligația Lukoil de a vinde rafinăria, cu posibile implicații financiare (gaură de 250 milioane euro la buget). Negocieri în curs cu potențiali cumpărători, statul român vizând controlul pentru securitate energetică.
Astăzi, Petrotel-Lukoil rămâne un actor cheie în securitatea energetică românească, cu peste 1.000 de angajați și contribuții majore la bugetul de stat (TVA, accize).
Viitorul său depinde de finalizarea vânzării, dar moștenirea sa istorică – de la investiție americană la proprietate rusească – subliniază reziliența industriei petroliere prahovene. Pentru detalii actualizate, consultați site-ul oficial sau surse guvernamentale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu