Peliniță

Este mijlocul nopții. După o seară petrecută în familie când am sărbătorit pe draga noastră nepoată, Carissa, mi-au răsărit în minte, acum când discuțiile din cursul serii mi s-au sedimentat, amintiri din tumultoasa viață a tatălui meu. Tare îi mai plăcea să-și prepare singur vinul Pelin! 

De multe ori m-am întrebat care-i diferența între  pelin și peliniță. Oltenii mei, mari iubitori de licoarea lui BACHUS, vinul, aveau butoaie în pivniță cu acest soi. Cum îl preparau? Existau diverse procedee.

Mă voi axa pe o specie a pelinului, pelinița, pe care tatăl meu, un fost meseriaș de excepție, tâmplar, o folosea pentru a pregăti un soi de vin numit PELIN.

Cândva, acest vin îl vedeam în magazinele alimentare comuniste. Era o formă mult apreciată de degustătorii băuturilor lui BACHUS.

Atrag atenția asupra unor cuvinte, racem și panicul care apar în descrierea de mai jos, preluată din Wikipedia. Panicle=panicul.

Vinul pelin, cunoscut de sute de ani în România, este şi astăzi apreciat de consumatori, însă nu toţi ştiu care este tehnica obţinerii lui.

 Românii încă obişnuiesc să-şi prepare singuri vinul, iar printre opţiuni se află, încă, şi vinul pelin, folosit ca vin aperitiv.

Iată cum se prepară acesta, conform sfaturilor date de specialişti într-un adevărat ghid intitulat „Vinul casei“, publicat în 1975 la editura CERES.

Vin pelin sec – se pregăteşte un săculeţ din tifon, bine spălat, de formă cilindrică, care să intre uşor pe gâtul damigenei. În acest săculeţ se pun florile de pelin uscate. În general, pentru 10 litru de vin se folosesc 25-30 grame de floare de pelin. Se gustă vinul între timp şi se scoate săculeţul după 4-6 zile, când se consideră că este suficient de amărui, bun pentru vin aperitiv.

La pelinul roşu sec floarea de pelin se introduce între bobiţele zdrobite, se fermentează şi se presează, cantitatea de floare pentru 10 litru fiind de circa 20 grame.

Pelinul dulceag se face din struguri negri, cei mai bine copţi. Se pune în fundul unei putine floare de pelin (20-25 grame/10 litri) şi câteva felii de gutui, apoi se aşează boabele zdrobite în putină, iar pe deasupra se toarnă must dulce. Fermentează cu boasca înecată. Gutuia şi dulceaţa vinului conferă o aroma plăcută, fină, pentru acest tip de vin dulceag.

Pelinul de 1 Mai – este un pelin traditional românesc preparat din mai multe plante. În prealabil se face o macerare a plantelor şi seminţelor în alcool, iar maceratul obţinut se toarnă peste vin. Iată cantităţile necesare obţinerii maceratului, pentru 10 litri vin:

- floare de pelin – 20-25 grame;

- peliniţă – 5 grame;

- sămânţă de coriandru – 2-3 grame;

- cuişoare – 2 grame;

- scorţişoară – 3-4 grame; coji de gutui – 2-3 grame.

Ingredientele de mai sus se acoperă cu spirt îndoit cu vin şi după 6-0 zile maceratul se scurge şi se introduce peste un vin alb, uşor dulceag.

Artemisia vulgaris este o specie perenă și ierboasă, puternic aromatică, a cărei parte aeriană atinge 50 până la 150 cm.

Prezintă rădăcini lignificate, cea principală fiind mai groasă, și diverse rădăcini laterale fibroase. Tulpina erectă este roșie-purpurie la vârf, maronie la bază, uneori acoperită de peri, și devine lignificată. Frunzele tulpinale, de 5-10 cm lungime, sunt divizate, penate, sunt colorate verde închis (fața dorsală) sau albicioase, tomentoase, având perișori albi (fața ventrală). Inflorescențele sunt mici, în raceme paniculate, gălbui-maronii-roșcate, cu mici bractei lanceolate. Înflorirea are loc în perioada iulie-septembrie în Europa. Fructele sunt achene maronii, uscate, indehiscente, conținând o singură sămânță. Reproducerea are loc prin intremediul acestor achene.

Datorită răspândirii geografice, caracteristicile morfologice ale speciei sunt variabile, în special în ceea ce privește prezența și caracteristicile ramurilor, forma frunzei și diametrul rădăcinii. Frunzele și rădăcinile prezintă proprietăți de alelopatie, și se crede că acest efect este datorat de mai mulți metaboliți secundari de tipul monoterpenoidelor.

Specia Artemisia vulgaris conține o mare varietate de compuși fitochimici metaboliți secundari, aparținând mai multor clase structurale. Dintre acestea, se numără lactonele sescviterpenice, flavonoidele, coumarinele, acizii fenolici, sterolii, poliacetilenele, carotenoidele, cât și glicozidele cianogenetice. Deoarece specia prezintă variabilitate în compoziția chimică de-a lungul globului, decelarea unor metaboliți specifici este complicată; totuși, câțiva compuși au fost identificați ca fiind caracteristici: psilostachina, psilostachina C, vulgarina, și lactonele sescviterpenice (inclusiv artemisinina). În plus, specia conține derivați caracteristici pentru genul Artemisia, precum cumarinele (esculină, umbeliferonă, scopoletină) și flavonoide (derivați de kaempferol, luteolină și quercetină).

O fracțiune importantă a plantei este reprezentată de uleiul volatil, care conține compuși precum 1,8-cineol, sabinen, camfor, camfen, oxid de cariofilenă, α-tuionă, și borneol. Acest ulei volatil, regăsit majoritar în părțile aeriene ale speciei (reprezentând între 0.1 și 1.4% din plantă), este alcătuit din monoterpenoide (72%) și sescviterpenoide (26%). Uleiul conținut în rădăcini este diferit compozițional, și alți metaboliți au fost identificați: sescviterpene triciclice (α-izocomen), neril 2-metilbutanoat, β-eudesmol și bornil 3-metilbutanoat.[6]

Istoric

Datorită răspândirii geografice, specia a fost cunoscută încă din vremuri antice, în Egipt, Grecia și ulterior în Roma. Inclusiv numele genului, Artemisia, face referire la Artemis, zeița nașterii copiilor și fertilității, datorită efectelor benefice în timpul menstruației și gravidității. Specia a fost menționată în lucrările medicale cele mai timpurii: “Materia medica” (Dioscoride), “Naturalis Historia” (Plinius cel Bătrân) “De simplicium medicamentorum facultatibus” (Galen).[6] Soldații romani adăugau planta în sandalele lor pentru a preveni mâncărimile și infecțiile fungice. Popularitatea plantei în Evul Mediu pentru tratamentul extern al rănilor și gutei, și respectiv al febrei, i-a adus titlul de “mater herbarum” (mama plantelor). În Anglia, planta era un substituent pentru ceaiul scump la clasa muncitoare (secolul al XIX-lea), iar inflorescențele uscate erau utilizate pentru obținerea unui decoct împreună cu lichiorul de malț, acesta fiind introdus în bere în perioada precedentă utilizării hameiului (secolul al XV-lea). În România, în unele zone din Oltenia, planta era utilizată în trecut pentru obținerea măturilor. Se obișnuia ca acestea să se dea de pomană. În medicina tradițională chineză, moxibustia a fost aplicată prin aplicarea și arderea unei cantități de Artemisia vulgaris sau A. argyi pe piele, fiind similară cu practica acupuncturii.

Utilizări medicinale

Produsul vegetal medicinal provenit de la pelinariță este denumit Artemisiae vulgaris herba (părțile aeriene, mai frecvent utilizate) și respectiv Artemisiae vulgaris radix (rădăcinile, prelevate în timpul iernii). Aplicabilitatea terapeutică a speciei se bazează pe similitudinea cu pelinul (Artemisia absinthium), fiind utilizată în medicina tradițională românească în afecțiunile stomacului, împotriva durerilor de cap și pentru a diminua reumatismul, în general sub formă de infuzie. În plus, efectul antihelmintic (de eliminare a viermilor intestinali) era cunoscut pentru un preparat obținut din planta uscată, pisată și plămădită cu miere. De-a lungul secolelor, specia a fost majoritar utilizată pentru tratamentul afecțiunilor din sfera ginecologică (precum lecuoree) și gastro-intestinală. Studiile cele mai recente au stabilit și efecte specifice ale plantei, precum efectul antioxidant, hipolipemiant, hepatoprotector, analgezic, antimicrobian, citotoxic, antihelmintic, bronholitic și hipotensiv.

Gastronomie

Datorită caracterului său aromatizant, pelinul negru este utilizat în diverse alimente, și este recunoscut în gastronomia tradițională a unor state (în special din zona europeană). De exemplu, în Germania specia a fost utilizată în diverse preparate tradiționale, pentru gustul său similar cu cel al mentei și amărui caracteristic, potrivit pentru preparatele pe bază de carne bogate în grăsimi (gâscă, miel, oaie). În acest scop sunt utilizate frunzele și mugurii florali. Este de obicei utilizată în timpul gătirii, sau poate fi adăugată și în salate. De asemenea, au fost dezvoltate și rețete bazate pe această plantă, precum jeleul, supa, sau băuturi (smoothie, gin). Mai recent, s-a observat că suplimentarea dietei cu Artemisia vulgaris aduce beneficii asupra microbiotei intestinale și imunității la animale.

Alte utilizări

Pe lângă aplicabilitatea terapeutică și gastronomică, pelinariță se regăsește și în unele formulări cosmetice din Europa, Asia și America de Nord.

Specia este considerată a fi și un substituent pentru cannabis și este administrată prin fumat; în acest caz, prezintă efecte toxice ușoare și un efect de relaxare puternică. În mod analog, în medicina tradițională chineză se recomanda inhalarea fumului produs în urma arderii plantei uscate de pelinariță. Specia poate produce alergii la nivelul aparatului respirator.

Racem

Un racem (sau racemă) este un tip de inflorescență simplă, nedeterminată, caracterizată prin următoarele trăsături:

Axă principală alungită: Florile sunt dispuse de-a lungul unei tulpini centrale (numită rahis) care continuă să crească pe măsură ce apar noi flori.

Flori pedicelate: Fiecare floare individuală are un peduncul propriu, scurt, numit pedicel.

Ordine de înflorire: Florile se deschid succesiv, de la bază către vârf (creștere acropetală). Astfel, florile mature se găsesc la baza inflorescenței, iar bobocii tineri sunt în partea superioară.

Un racem compus, care are o axă principală ramificată, poartă denumirea de panicul.

Exemple de plante care prezintă inflorescențe raceme:

Muștar (genul Brassica)

Ridiche (Raphanus sativus)

Lăcrămioară (Convallaria majalis)

Glicină (Wisteria)

Coacăz (Ribes)

Ieri noapte am dormit unsprezece ore. Noaptea asta sunt Huhurez. Las Se-pen-ul deoparte. Poate mai adorm. Se apropie zorii zilei. Minte-i încețoșată. Nici cuvintele nu se adună pe hârtia virtuală, cursiv.

O zi frumoasă!