Noi albim. Toamnă după toamnă. Sgârciurile dintre oase scârție. Mersul piticului pe sub meri a devenit un chin. Merele s-au chircit și ele ca și fețele noastre.
Anii se simt în mersul legănat. Orice răsărit are un apus! În livada nucilor nu mai este ordinea nemțească de altădată. Ciulinii, măceșii, arboretul pădurii, salcâmii acaparează totul. Este frumos și așa!
Uneori mă uit pe Google Earth la casa bunicilor, veche de douăsute de ani. Poposesc virtual în fața porților. Pe aici fugeam la Țața Angelina și Moș Andrei când cireșul era deja în pârguit. Urcam în cireș și nu coboram până nu omorai puricii pe burtă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu