Nicolae Iorga la Sorbona, Paris, 1927

1927

1913

Nicolae Iorga (născut Nicu N. Iorga,^[1] n. 5 iunie 1871, Botoșani – d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”.

După studii elementare și gimnaziale în Botoșani, a urmat Liceul Național din Iași în 1888. A absolvit Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma magna cum laude, apoi a continuat studiile universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani.

A fost cofondator al partidului Partidul Naționalist-Democrat în 1910, membru al Parlamentului, președinte al Camerei Deputaților și al Senatului, ministru, și, pentru o scurtă perioadă, prim-ministru. Copil minune, polimat și poliglot, cu o activitate științifică prolifică, Iorga a scris 1003 volume, 12755 articole și studii și 4963 recenzii, aceasta culminând cu Istoria României, în zece volume. A predat la Universitatea din București, la cea din Paris și la alte instituții de învățământ academice și a fondat Congresul Internațional de Studii Bizantine și Institutul de Studii Sud-Est Europene (ISSEE). A transformat orașul Vălenii de Munte într-un centru academic și cultural.

În paralel cu contribuțiile sale științifice, Nicolae Iorga a fost un activist de centru-dreapta, ale cărui orientări politice au inclus elemente ale conservatorismului, naționalismului și agrarianismului. Deși în ultima parte a liceului a intrat sub influența marxismului, Nicolae Iorga a depășit acest episod în timpul universității, având să adere pentru scurt timp la grupul literar conservator Junimea. Nicolae Iorga a fost o figură centrală a Sămănătorului, revistă populistă și a fondat reviste conservatoare ca Neamul Românesc, Drum Drept, Cuget Clar și Floarea Darurilor. A militat în cadrul Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor.

A fost o figură proeminentă în tabăra pro-Antanta în timpul Primului Război Mondial, datorită susținerii cauzei românilor din Austro-Ungaria și a avut un rol politic important în România Mare în perioada interbelică. A inițiat campanii pentru a apăra cultura României. A stârnit controverse datorită retoricii antisemite. A fost adversar al Partidului Național Liberal și al Partidului Național Român.

S-a opus grupării fasciste Garda de Fier și, după o perioadă de cumpănire, s-a hotărât să îl susțină pe rivalul acesteia, Regele Carol al II-lea, intrând după dizolvarea tuturor celorlalte partide în partidul unic, de sorginte corporatistă și autoritaristă, Frontul Renașterii Naționale. Pentru că fusese implicat într-o dispută personală cu liderul Gărzii, Corneliu Zelea Codreanu, contribuind astfel fără voie la uciderea sa, Iorga și-a atras antipatia legionarilor. A rămas o voce independentă a opoziției după ce Garda a instaurat Statul Național-Legionar, fiind în cele din urmă asasinat de un comando legionar. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

Ce au citit foștii președinți. Haruki Murakami,Toni Morrison....

Fostul preşedinte american Barack Obama a dezvăluit topul său anual de cărţi pentru 2019, aşa cum şi-a obişnuit fanii, oferind un amestec de romane, colecţii de poveşti scurte şi non-ficţiune, scrie The New York Times.

Lista acoperă atât lansări noi, cât şi lucrări mai vechi ale unor autori precum Haruki Murakami. Obama a lansat cititorilor invitaţia de a lectura lucrări ale laureatei Nobel Toni Morrison, care a murit săptămâna trecută la vârsta de 88 de ani. „«Preaiubita», «Cântecul lui Solomon», The Bluest Eye, Sula şi orice altceva - sunt transcendente, toate. Vă veţi bucura că le-aţi citit”, a scris Obama, despre operele lui Morrison. Fostul preşedinte a decorat-o pe autoare cu Medalia Prezidenţială a Libertăţii în 2012.

În lista de lecturi pentru anul 2019 pe care a lansat-o, Obama a continuat să promoveze un grup divers de scriitori, mulţi dintre ei punând accentul pe probleme de rasă, imigrare şi sex. Top 10 cărţi recomandate de Barack Obama: Lista lucrărilor complete ale lui Toni Morrison - Collected works of Toni Morrison The Nickel Boys”, de Colson Whitehead Exhalation, de Ted Chiang Wolf Hall, de Hilary Mantel Men Without Women, de Haruki Murakami American Spy, de Lauren Wilkinson The Shallows, de Nicholas Carr Lab Girl, de Hope Jahren Inland, de Téa Obreht How to Read the Air, de Dinaw Mengestu Maid, de Stephanie Land Barack Obama a prezentat mereu un interes pentru lectură, interes bine documentat de-a lungul carierei sale.

Fostul critic de carte al New York Times, Michiko Kakutani, spunea la sfârşitul preşedinţiei lui Obama că acesta citeşte timp de aproximativ o oră în majoritatea nopţilor. Obama susţinea că, citind ficţiune, a devenit „mai capabil să-şi imagineze ce se întâmplă în viaţa oamenilor pe toată durata preşedinţiei”. Fostul preşedinte a împărtăşit recomandări de cărţi şi filme pe toată durata celor două mandate şi a continuat tradiţia şi după ce a părăsit funcţia. Vara trecută, a postat pe pagina sa de Facebook o listă academică ce include lucrări de non-ficţiune. La sfârşitul anului, el a lansat o listă cu lucrările sale preferate din 2018. Memorialul „Becoming” al soţiei sale Michelle Obama.

Citeste mai mult: adev.ro/pwf38g

Haruki Murakami (村上 春樹, Murakami Haruki, born January 12, 1949^[1]) is a Japanese writer. His novels, essays, and short stories have been bestsellers in Japan as well as internationally, with his work translated into 50 languages^[2] and selling millions of copies outside Japan.^[3][4] He has received numerous awards for his work, including the Gunzou Prize for New Writers, the World Fantasy Award, the Frank O'Connor International Short Story Award, the Franz Kafka Prize, and the Jerusalem Prize, whose previous recipients include J.M. Coetzee, Milan Kundera, and V.S. Naipaul.^[5][6][7]

Haruki Murakami 村上 春樹
Murakami in 2009
Born	January 12, 1949 (age 72) Fushimi-ku, Kyoto, Japan
Occupation	Novelist, short-story writer, essayist, translator
Nationality	Japanese
Alma mater	Waseda University
Genre	Fiction, surrealism, magical realism, postmodernism, Bildungsroman, picaresque, realism
Notable works	Norwegian Wood (1987) The Wind-Up Bird Chronicle (1994–95) Kafka on the Shore (2002) 1Q84 (2010)
Signature
Website
www.harukimurakami.com

Growing up in Kobe before moving to Tokyo to attend Waseda University, he published his first novel Hear the Wind Sing (1979) after working as the owner of a small jazz bar for seven years.^[8] His notable works include the novels Norwegian Wood (1987), The Wind-Up Bird Chronicle (1994–95), Kafka on the Shore (2002), and 1Q84 (2009–10), with 1Q84 ranked as the best work of Japan's Heisei era (1989-2019) by the national newspaper Asahi Shimbun's survey of literary experts.^[9] His work spans genres including science fiction, fantasy, and crime fiction, and has become known for its use of magical realist elements.^[10][11] His official website lists Raymond Chandler, Kurt Vonnegut, and Richard Brautigan as key inspirations to his work, while Murakami himself has cited Kazuo Ishiguro, Cormac McCarthy, and Dag Solstad as his favourite currently active writers.^[12][13] Murakami has also published five short story collections, including his most recently published work, First Person Singular (2020), and non-fiction works including Underground (1997), inspired by personal interviews Murakami conducted with victims of the Tokyo subway sarin attack, and What I Talk About When I Talk About Running (2007), a series of personal essays about his experience as a marathon runner.^[14]

His fiction has polarized literary critics and the reading public. He has sometimes been criticised by Japan's literary establishment as un-Japanese, leading to Murakami's recalling that he was a "black sheep in the Japanese literary world".^[15][16][17] Meanwhile, Murakami has been described by Gary Fisketjon, the editor of Murakami's collection The Elephant Vanishes (1993), as a "truly extraordinary writer", while Steven Poole of The Guardian praised Murakami as "among the world's greatest living novelists" for his oeuvre and achievements.^[18][19]

O poveste. Eu i-aș zice, o situație cu c(a)rul în sus

LINA MĂRCULESCU MATIȘ


29 iulie 2021


Cătălin Fodor avea 7 ani când tatăl lui a plecat la muncă în Italia, în 1994. La fel ca mulți români din diaspora, tatăl lui Cătălin a ajuns în Italia urmând întocmai traseul unui vecin. Așa se pleca – în mare, așa se pleacă și acum: folosind un drum pe care a pășit măcar o persoană din comunitatea ta. Saltul în necunoscut e mai ușor așa. „La început, nu ne-am văzut un an și ceva, până a reușit el să-și facă documente”, își amintește fiul.


Câteva veri la rând, Cătălin și mama lui l-au vizitat pe domnul Fodor, la Roma. Încercau, de fapt, să vadă dacă se pot muta și ei acolo. Băiatul n-a vrut. Îi plăcea mai mult viața din Târnăveni, unde mama lui avea un magazin de haine, iar el era stăpân peste o lume pe care o cunoștea, a cărei limbă o înțelegea și în care ceilalți copii nu-l considerau „altfel”.


Amintiri din copilăria italiană


Pe urmă, în 1999, când avea 12 ani, Cătălin a început să vadă Italia cu alți ochi. Așa s-a stabilit toată familia Fodor la Roma


ȚARA DE AFARĂ


Dincolo de căpșunari și badante, 8 detalii neștiute despre românii din diaspora



Amintiri din copilăria italiană


Pe urmă, în 1999, când avea 12 ani, Cătălin a început să vadă Italia cu alți ochi. Așa s-a stabilit toată familia Fodor la Roma.

„Era un moment destul de dificil pentru Italia, pentru că începuseră să apară foarte mulți imigranți. Nu a fost neapărat o primire cu brațele deschise. S-a întâmplat, de exemplu, să fiu în clasă și un coleg întindea mâna să mă salute, iar altul îi trăgea mâna ca să nu dea noroc cu mine, pentru că sunt român”. Cătălin își amintește, de asemenea, cum prima profesoară de italiană pe care a avut-o îl punea să citească cu voce tare din manualul de italiană. Asta, în condițiile în care el abia începea să învețe limba. Colegii râdeau de el când se întâmpla asta.


Cătălin spune că cele mai mari tensiuni cu localnicii sau cele mai vădite gesturi de discriminare veneau din familiile sărace de italieni. Pentru că se temeau că românii care veneau în număr tot mai mare în țara lor aveau să le ia locurile de muncă.


Până la urmă, Cătălin s-a integrat foarte bine și foarte repede în Italia. L-a ajutat, desigur, și vârsta la care și-a început noua viață.

Cătălin Fodor, împreună cu părinții lui / Foto: arhivă personală


Și-au crescut copilul în Italia, copilul s-a întors în România


15 ani mai târziu, Cătălin lucra în domeniul consultanței fiscale. La acel punct, era, poate, mai italian decât era român. Acela a fost momentul în care a primit o ofertă din partea unei firme italiene de consultanță fiscală care voia să deschidă un birou la București. A aplicat pentru acel job mai mult dintr-o joacă. A venit la București la interviu tot dintr-o joacă. Aici, surpriză: i-a plăcut orașul. Ca orice ardelean, nu se aștepta să vadă cu ochi buni Capitala.


Mai mult intrigat de idee decât dornic să se întoarcă în România, a acceptat. Părinții lui n-au fost deloc încântați să-și vadă fiul plecat la muncă în altă țară, fie ea și țara natală. Ca să-i liniștească, Cătălin i-a cerut angajatorului să-i plătească un drum la Roma în fiecare lună. Cum noi mergem în provincie să ne vedem părinții, „provincia” lui Cătălin e la Roma. Și face mai puțin pe drum (cu avionul, firește) decât mulți dintre noi, când mergem la părinți.


Dintr-o joacă, deci, și cu o condiție (drumul lunar la Roma), Cătălin s-a întors în România, ca să lucreze cu companii italiene. „Le-am zis clar că nu o să fac asta (lucratul din București, n.r.) pentru o perioadă mai mare de 6 luni. Au trecut primele 6 luni, m-au întrebat dacă vreau să stau încă 6 și tot așa”. Tot așa, de 6 ani. De 6 ani, Cătălin e, de fapt, un român între țări: „De fiecare dată, la început de an, râdem, că mă întreabă dacă mai rămân în România sau nu”.


Expat în țara în care s-a născut


La fel cum mutarea la Roma l-a obligat la o perioadă dificilă de acomodare, întoarcerea în România a avut, la rândul ei, provocări.


„De multe ori, consider că vorbesc mai bine italiana decât româna. Iar la început, când am revenit în țară – colegii știu -, făceam niște greșeli de mamă-mamă!”, se amuză Cătălin acum. Se temea că va fi considerat un fel de Răducioiu la birou, pentru că era un român care vorbea prost limba maternă. Colegii l-au înțeles, însă, și l-au ajutat să scape de româna tradusă din italiană.



Familia Fodor, în haine tradiționale / sursa: arhivă personală


Naveta la sfârșit de lună la părinți, când „provincia” e la Roma


Dacă, totuși, Cătălin nu mai pleacă din România? Vor veni părinții lui după el? „Le e foarte bine acolo, momentan nu iau în calcul să se întoarcă în țară”, spune el.


Cătălin nu e deloc migrantul tipic. A plecat de mic cu părinții într-o țară care l-a educat și l-a format ca adult. Când cei mai mulți români plecați cu copiii în străinătate se întorc în România, fie de bătrânețe sau pentru că nu mai au membri de familie de întreținut, iar copiii rămân în țara care i-a adoptat, lucrurile sunt pe dos în familia Fodor. Copilul s-a întors când a devenit adult, părinții n-au vrut.


Diaspora românească nu mai încape în stereotipuri


Da, povestea acestei familii de migranți nu e tipică, dar adevărul e că foarte multe povești de români din diaspora nu se mai înscriu de mult în șabloanele cu care operăm când vorbim de exodul românilor.


Nici măcar cele din țări precum Italia și Spania, unde credem că știm exact ce fel de diasporă avem, pentru că, nu-i așa?, am auzit cu toții că în Spania sunt căpșunarii, în Italia sunt badantele și muncitorii din construcții.


E o problemă îndelung ignorată de statul român: deși un sfert din populația țării nu e aici, încă nu ne cunoaștem diaspora. Lipsa aceasta de informații nu trebuie deplânsă din rațiuni naționaliste. Mizele economice și sociale ale ignoranței statului în ceea ce privește diaspora sunt uriașe.

P.S: Tare mult mi-a plăcut povestea și m- a pus pe gânduri. Eu am numit aceste familii de tip "plasture", cu răni vindecate dar tare vizibile la vedere. Situația este pe dos decât  una obișnuită, părinții  se întorc în țara  de origine să-și caute veșnicia în pământul strămoșesc, copiii rămân  în țara  adoptivă. 

România  are o situație dramatică.  Un sfert din populație  a emigrat. Acum, guvernanții se dau de ceasul morţii ca nu le iese pasiența cu vaccinarea. Băi,  voi chiar ne luați  de proști! Ia faceți raportarea la populația  stabilă din țară! 

Susțin concluzia articolului: Ne conduc o clică de ignoranți, papagali și mincinoși. 

A mai trecut un an, o primăvară, o toamnă....

Rugăciune