O poveste. Eu i-aș zice, o situație cu c(a)rul în sus

LINA MĂRCULESCU MATIȘ


29 iulie 2021


Cătălin Fodor avea 7 ani când tatăl lui a plecat la muncă în Italia, în 1994. La fel ca mulți români din diaspora, tatăl lui Cătălin a ajuns în Italia urmând întocmai traseul unui vecin. Așa se pleca – în mare, așa se pleacă și acum: folosind un drum pe care a pășit măcar o persoană din comunitatea ta. Saltul în necunoscut e mai ușor așa. „La început, nu ne-am văzut un an și ceva, până a reușit el să-și facă documente”, își amintește fiul.


Câteva veri la rând, Cătălin și mama lui l-au vizitat pe domnul Fodor, la Roma. Încercau, de fapt, să vadă dacă se pot muta și ei acolo. Băiatul n-a vrut. Îi plăcea mai mult viața din Târnăveni, unde mama lui avea un magazin de haine, iar el era stăpân peste o lume pe care o cunoștea, a cărei limbă o înțelegea și în care ceilalți copii nu-l considerau „altfel”.


Amintiri din copilăria italiană


Pe urmă, în 1999, când avea 12 ani, Cătălin a început să vadă Italia cu alți ochi. Așa s-a stabilit toată familia Fodor la Roma


ȚARA DE AFARĂ


Dincolo de căpșunari și badante, 8 detalii neștiute despre românii din diaspora



Amintiri din copilăria italiană


Pe urmă, în 1999, când avea 12 ani, Cătălin a început să vadă Italia cu alți ochi. Așa s-a stabilit toată familia Fodor la Roma.

„Era un moment destul de dificil pentru Italia, pentru că începuseră să apară foarte mulți imigranți. Nu a fost neapărat o primire cu brațele deschise. S-a întâmplat, de exemplu, să fiu în clasă și un coleg întindea mâna să mă salute, iar altul îi trăgea mâna ca să nu dea noroc cu mine, pentru că sunt român”. Cătălin își amintește, de asemenea, cum prima profesoară de italiană pe care a avut-o îl punea să citească cu voce tare din manualul de italiană. Asta, în condițiile în care el abia începea să învețe limba. Colegii râdeau de el când se întâmpla asta.


Cătălin spune că cele mai mari tensiuni cu localnicii sau cele mai vădite gesturi de discriminare veneau din familiile sărace de italieni. Pentru că se temeau că românii care veneau în număr tot mai mare în țara lor aveau să le ia locurile de muncă.


Până la urmă, Cătălin s-a integrat foarte bine și foarte repede în Italia. L-a ajutat, desigur, și vârsta la care și-a început noua viață.

Cătălin Fodor, împreună cu părinții lui / Foto: arhivă personală


Și-au crescut copilul în Italia, copilul s-a întors în România


15 ani mai târziu, Cătălin lucra în domeniul consultanței fiscale. La acel punct, era, poate, mai italian decât era român. Acela a fost momentul în care a primit o ofertă din partea unei firme italiene de consultanță fiscală care voia să deschidă un birou la București. A aplicat pentru acel job mai mult dintr-o joacă. A venit la București la interviu tot dintr-o joacă. Aici, surpriză: i-a plăcut orașul. Ca orice ardelean, nu se aștepta să vadă cu ochi buni Capitala.


Mai mult intrigat de idee decât dornic să se întoarcă în România, a acceptat. Părinții lui n-au fost deloc încântați să-și vadă fiul plecat la muncă în altă țară, fie ea și țara natală. Ca să-i liniștească, Cătălin i-a cerut angajatorului să-i plătească un drum la Roma în fiecare lună. Cum noi mergem în provincie să ne vedem părinții, „provincia” lui Cătălin e la Roma. Și face mai puțin pe drum (cu avionul, firește) decât mulți dintre noi, când mergem la părinți.


Dintr-o joacă, deci, și cu o condiție (drumul lunar la Roma), Cătălin s-a întors în România, ca să lucreze cu companii italiene. „Le-am zis clar că nu o să fac asta (lucratul din București, n.r.) pentru o perioadă mai mare de 6 luni. Au trecut primele 6 luni, m-au întrebat dacă vreau să stau încă 6 și tot așa”. Tot așa, de 6 ani. De 6 ani, Cătălin e, de fapt, un român între țări: „De fiecare dată, la început de an, râdem, că mă întreabă dacă mai rămân în România sau nu”.


Expat în țara în care s-a născut


La fel cum mutarea la Roma l-a obligat la o perioadă dificilă de acomodare, întoarcerea în România a avut, la rândul ei, provocări.


„De multe ori, consider că vorbesc mai bine italiana decât româna. Iar la început, când am revenit în țară – colegii știu -, făceam niște greșeli de mamă-mamă!”, se amuză Cătălin acum. Se temea că va fi considerat un fel de Răducioiu la birou, pentru că era un român care vorbea prost limba maternă. Colegii l-au înțeles, însă, și l-au ajutat să scape de româna tradusă din italiană.



Familia Fodor, în haine tradiționale / sursa: arhivă personală


Naveta la sfârșit de lună la părinți, când „provincia” e la Roma


Dacă, totuși, Cătălin nu mai pleacă din România? Vor veni părinții lui după el? „Le e foarte bine acolo, momentan nu iau în calcul să se întoarcă în țară”, spune el.


Cătălin nu e deloc migrantul tipic. A plecat de mic cu părinții într-o țară care l-a educat și l-a format ca adult. Când cei mai mulți români plecați cu copiii în străinătate se întorc în România, fie de bătrânețe sau pentru că nu mai au membri de familie de întreținut, iar copiii rămân în țara care i-a adoptat, lucrurile sunt pe dos în familia Fodor. Copilul s-a întors când a devenit adult, părinții n-au vrut.


Diaspora românească nu mai încape în stereotipuri


Da, povestea acestei familii de migranți nu e tipică, dar adevărul e că foarte multe povești de români din diaspora nu se mai înscriu de mult în șabloanele cu care operăm când vorbim de exodul românilor.


Nici măcar cele din țări precum Italia și Spania, unde credem că știm exact ce fel de diasporă avem, pentru că, nu-i așa?, am auzit cu toții că în Spania sunt căpșunarii, în Italia sunt badantele și muncitorii din construcții.


E o problemă îndelung ignorată de statul român: deși un sfert din populația țării nu e aici, încă nu ne cunoaștem diaspora. Lipsa aceasta de informații nu trebuie deplânsă din rațiuni naționaliste. Mizele economice și sociale ale ignoranței statului în ceea ce privește diaspora sunt uriașe.

P.S: Tare mult mi-a plăcut povestea și m- a pus pe gânduri. Eu am numit aceste familii de tip "plasture", cu răni vindecate dar tare vizibile la vedere. Situația este pe dos decât  una obișnuită, părinții  se întorc în țara  de origine să-și caute veșnicia în pământul strămoșesc, copiii rămân  în țara  adoptivă. 

România  are o situație dramatică.  Un sfert din populație  a emigrat. Acum, guvernanții se dau de ceasul morţii ca nu le iese pasiența cu vaccinarea. Băi,  voi chiar ne luați  de proști! Ia faceți raportarea la populația  stabilă din țară! 

Susțin concluzia articolului: Ne conduc o clică de ignoranți, papagali și mincinoși.