Satul meu

Satul meu, copil orfan, cine te-o fi blestemat,

De te uită al tău neam, de atâțea au plecat?

Ce-ai făcut, prin ce-ai greșit, de ne-ai înșirat prin lume?

Prea multi pui te-au părăsit, unii nu-ți mai știu de nume,,,

Satule, de poți, ne iartă, pe copii și cei nepoți,

Ce durerea ta ți-o poartă, pe la multe străini porți.

Satule, ai mei părinți nu mai sunt în astă lume

Ptr mine,azi sunt sfinți, mult le-ai dat ,ca să îndure.

Reveni-vor toți odată, l-ale caselor vechi porți,

Unde nu-i mamă nici tată, nu mai poți să-i  mai întorci. 

Vom privi spre cer în lacrimi, Domnului rugând  iertare,

Să ne șteargă-a noastre patimi, unora cea grea trădare.

Vom ruga să fim prin stele lângă-ai  noștri scumpi părinți, 

Promițând să-ți stăm de veghe, satule, să nu mai plângi.(L.C.)

SATUL MEU DE ALTĂDATĂ

Autor: Aurelia Oancă

Cobor pe ulița pustie,
Și-n colbul amintirilor,
Revăd a mea copilărie
Și mă cuprinde iar un dor,

De satul meu și casa noastră,
De poarta scârțâind ușor,
De trandafirul pus în glastră
Și de măicuța în pridvor.

În zile grele pentru mine
Prin noroi și ude lacrimi,
În suflet frământate bine
Creșteau dureri și grele patimi.

Trudeau ai mei și zi, și noapte
Ca pâinea noastră să nu fie,
Un plâns amar spus printre șoapte,
Ci hrana în a mea pruncie.

O lacrimă ușor coboară
Peste obrazu-mbătrânit,
Când stau pe prag în ceas de seară
Văd mărul iar împodobit,

Cu mere coapte și rotunde
Și butucii plini din vie,
Râul lin cu-albastre unde
Și cu gândul dus ce-nvie,

Satul meu de altădată
Cu mici case pe străduța,
Unde mai trecea odată
Tata, boii și căruța.

Scârțâind sub grea povară
Și prin glodul până-n poale,
Sacii plini ce-s duși la moară
Pentru pâinea albă, moale.

Iar salcâmii de la poartă,
Tremurând bănuți în vânt,
Spun încet povestea toată,
În cuvânt lângă cuvânt!

Versurile subliniate aparțin scriitorului
Iacob Oniga