Grădina Domnului

 

"O vacanță aici costă infim față de Alpi sau Dolomiți”. Elogiu într-un mare ziar din UK pentru o parte sălbatică din Carpații românești

„O vacanță aici costă infim față de Alpi sau Dolomiți”. Elogiu într-un mare ziar din UK pentru o parte sălbatică din Carpații românești

Lacul Sfânta Ana, singurul lac vulcanic din România. Sursa foto: Dreamstime.com

Un jurnalist britanic povestește în The Guardian cum o călătorie de 12 zile prin Munții Gurghiu și prin Harghita i-a dezvăluit o destinație autentică și ocolită de turismul internațional, în care a experimentat „acel sentiment glorios, care ne reîncarcă bateriile, de pace, natură și libertate".

„Uitați de poveștile cu vampiri – Carpații de Est vă oferă vârfuri spectaculoase, urși rătăcitori și o singurătate profundă", scrie jurnalistul Graeme Green despre aventura sa în munții României.

Britanicul a parcurs circuitul timp de aproape două săptămâni și a ales să se cazeze împreună cu familia în cabane și căsuțe cu bucătărie. El spune că „o vacanță aici costă infim față de Alpi sau Dolomiți".

Alpii francezi sau elvețieni și Dolomiții din Italia sunt printre cele mai faimoase destinații montane din Europa.

„Prin vastele păduri și munți ai județului Harghita, din centrul României, există multe locuri pe care nimeni nu le cunoaște. De fapt, întreaga regiune a trecut neobservată de turiștii internaționali – 85% dintre vizitatori provin chiar din România, ceea ce pare ciudat când descoperi minunile de aici", scrie el.

„Mai mult decât atât, zona este remarcabil de puțin aglomerată, ceea ce face ca aventura să pară mai autentică", adaugă jurnalistul.

Jurnalistul notează că această parte a Transilvaniei a aparținut anterior Imperiului Austro-Ungar, fiind atribuită României după Primul Război Mondial, iar în prezent, populația locală din județul Harghita este în mare parte de origine maghiară.

„Influența maghiară se regăsește în bucătăria regională, de la gulaș la kürtőskalács (prăjituri în formă de coș de fum), precum și în porțile de lemn șecui (székelykapu), bogat sculptate, care se află în fața caselor", explică britanicul.

Băile Tușnad din Transilvania. Sursa foto: Dreamstime.com

Jurnalistul spune că vacanța sa a început cu o mașină închiriată din Brașov, îndreptându-se spre nord, în direcția opusă Castelului Bran și întregului „tam-tam legat de vampiri".

El povestește cum în scurt timp a lăsat în urmă aglomerația și a descoperit „peisajul rural larg și deschis, împărțind drumul cu fermieri la căruțe trase de cai și trecând pe lângă biserici cu turle argintii și berze albe care își fac cuiburi pe stâlpii de electricitate".

Prima oprire a fost la Sâncrăieni, într-un loc cu vedere spre Munții Harghita. Jurnalistul spune că și-a petrecut timpul la Lacul Sfânta Ana, singurul lac vulcanic din România, plimbându-se mai întâi prin mlaștina Mohoș, unde copacii și flora deosebită i-au dat „senzația că ne-am întors în era glaciară".

Ulterior, familia a mers mai la nord, cazându-se lângă Lacu Roșu, de unde a traversat Cheile Bicazului pentru a admira pereții stâncoși impunători, dominați de Piatra Altarului.

Pe parcursul călătoriei, jurnalistul și familia sa au vizitat două puncte speciale de observare a urșilor. Graeme Green spune că au urmărit patru urși „hrănindu-se cu porumbul pregătit pentru ei" la observatorul Medveles din Șălaj, o experiență repetată ulterior și în afara stațiunii Băile Homorod, unde au observat „două femele impunătoare care par gata să se înfrunte pentru zona de hrănire".

Jurnalistul notează însă că „cea mai frumoasă întâlnire a călătoriei" a avut loc direct pe drumul spre lac. Atunci au zărit o ursoaică împreună cu puiul ei. Britanicul spune cum au văzut „o mamă și puiul ei plimbându-se încet prin pădure și mirosind aerul de lângă marginea drumului".

Urși bruni într-o pădure din România. Sursa foto: Dreamstime.com

Aventura a continuat în extremitatea nordică, unde au pornit într-o drumeție prin „liniștiții Munți Gurghiu".

Ajuns la 1.550 de metri altitudine, departe de orice oraș sau sat, jurnalistul relatează cum „patru păstrăvi grași sfârâie pe o placă de piatră încălzită de flacără, o tehnică de gătit folosită de secole de locuitori". În afară de cântecul blând al păsărilor, acesta a rămas singurul sunet din jur.

„Această zonă este foarte sălbatică", îi spune ghidul Samir Teslovan, care i-a servit cu produse de la ferma sa și palincă. Localnicul îi mărturisește că vine în acești munți de o viață pentru a-și reîncărca sufletul: „Prefer zonele sălbatice, unde nu merge nimeni. Aici sunt locuri pe care nimeni nu le cunoaște".

Lacul Zetea,

 singurul lac artificial din zona superioară a Târnavei Mari 

. Sursa foto: Dreamstime.com

După o urcare pe vârful Harghita Mădăraș, la 1.801 metri, unde tunetele și ploaia i-au udat până la piele, familia și-a petrecut una dintre ultimele după-amieze făcând caiac pe lacul Zetea.

Vâslind spre o peninsulă împădurită, s-au oprit și au lăsat vâslele deoparte pentru a pluti și a se lăsa purtați de curent. În acel moment, jurnalistul spune că a regăsit „acel sentiment glorios, care ne reîncarcă bateriile, de pace, natură și libertate, ca vântul".

Hotnews.com

Duhotul. Trăim ca bunicii noștri.

Duhotul, sau duhul alcoolic, se obține printr-un proces de distilare, care separă alcoolul de alte substanțe dintr-un lichid fermentat, cum ar fi vinul sau berea. Iată pașii principali:

1. Fermentarea: Mai întâi, zaharurile din materie primă (fructe, cereale, etc.) sunt transformate în alcool și dioxid de carbon de către drojdii. Astfel se obține un lichid fermentat cu o concentrație de alcool relativ mică (vin sau bere, de exemplu).

2. Distilarea: Lichidul fermentat este încălzit într-un alambic (un aparat special pentru distilare). Alcoolul are un punct de fierbere mai scăzut decât apa, deci se evaporă mai repede, iar vaporii sunt colectați și condensați în alt recipient. Acesta este alcoolul distilat (sau duhul alcoolic).

3. Condensarea: Vaporii de alcool sunt răciți și condensați pentru a fi transformați înapoi în lichid. Astfel se obține un lichid cu o concentrație de alcool mult maimare decât cel inițial fermentat.

4. Purificarea și rafinarea: Uneori, distilatul este trecut prin mai multe cicluri de distilare pentru a crește și mai mult concentrația de alcool și a elimina impuritățile.

5. Îmbutelierea: La final, alcoolul distilat poate fi diluat cu apă pentru a obține concentrația dorită, înainte de a fi îmbuteliat.

Acesta este procesul standard pentru obținerea alcoolului etilic distilat.

Câteva  detalii:

Termenul popular de „duhot” (sau duh) descrie fracțiunea inițială și volatilă care distilează la începutul procesului—cunoscută în limbaj tehnic și sub numele de „frunte” sau „cap de distilare”. Asta cuprinde alcoolul metilic, acetatul de etil, acetaldehidele și alți compuși ușor volatili cu miros înțepător, neplăcut, nocivi pentru sănătate.

În distilarea simplă (de tip cazan tradițional din cupru sau pot still), separarea eficientă a duhotului depinde direct de geometria instalației și de controlul riguros al temperaturii.

Componetele instalației ideale pentru separarea duhotului

• Cazanul (blaza): Realizat din cupru alimentar. Cuprul funcționează ca un catalizator chimic, legând compușii de sulf și reducând mirosurile grele din vapori.
• Coiful (Domul / Pălăria): O geometrie înaltă, în formă de pară sau dom expansiv, favorizează refluxul natural. Vaporii mai grei condensează parțial pe pereți și cad înapoi, lăsând compușii foarte volatili (duhotul) să urce primii direct spre gâtul de lebădă.
• Gâtul de lebădă (Conducta de legătură): Înclinarea ușor ascendentă către deflegmator/condensator ajută la o delimitare mai netă între frunte și corp (inima distilatului).
• Deflegmatorul (Opțional, dar ideal): Un condensator parțial montat înainte de serpentină, răcit ușor cu apă. Acesta permite trecerea vaporilor celor mai volatili (duhotul), în timp ce vaporii de etanol și apă sunt trimiși înapoi în cazan pentru o redistilare instantanee.

Reguli practice pentru extragerea și eliminarea duhotului

1. Ritmul de încălzire: Încălzirea trebuie încetinită semnificativ în momentul în care cazanul ajunge la temperatura de fierbere (când gâtul de lebădă începe să se încălzească). O distilare lentă la început previne antrenarea mecanică a alcoolului etilic odată cu compușii volatili.
2. Colectarea fracționată (Norma de tăiere): Se elimină ca duhot primii 1.5% până la 2.0% din volumul total al borhotului/plămăzii încărcate în cazan (sau aproximativ 3% – 5 % din totalul de alcool pur estimat).
3. Verificarea organoleptică: Colectarea duhotului se oprește când lichidul care curge își pierde mirosul înțepător (de solvent/lac de unghii) și gustul arzător, devenind plăcut, fructat și curat.

Valorificarea duhotului colectat

Acesta este procesul standard pentru obținerea alcoolului etilic distilat.

 Sigur. Pentru obținerea țuicii prin distilarea borhotului de fructe, instalația de bază este un alambic cu cazan + deflegmator + condensator (răcitor).

1. Instalația simplă

Schema de principiu este:

Cazan → conductă de vapori → condensator/răcitor → recipient

În cazan se încălzește borhotul fermentat. Componentele volatile trec în vapori, iar în condensator vaporii sunt răciți și transformați din nou în lichid — distilatul. Într-un alambic tradițional, cazanul și componentele care vin în contact cu vaporii sunt frecvent realizate din cupru. 

2. Ce face deflegmatorul?

Deflegmatorul este, practic, un condensator parțial amplasat înaintea condensatorului final.

Vaporii fierbinți urcă în deflegmator. O parte dintre ei se condensează. Lichidul rezultat — numit flegmă/reflux — se întoarce către cazan, în timp ce o parte din vaporii mai volatili continuă către condensator.

Astfel:

Vapori din cazan ↑ → deflegmator → o parte condensează ↓ → reflux în cazan

** → vapori → condensator → distilat**

Rolul lui este de a îmbunătăți separarea componentelor volatile, printr-un proces de vaporizare–condensare repetat parțial. 

3. Diferența esențială

Fără deflegmator Cu deflegmator

Cazan → condensator Cazan → deflegmator → condensator

Separare mai redusă Separare mai bună

Instalație simplă Instalație ceva mai complexă

Distilatul conține mai multe componente volatile Refluxul favorizează concentrarea componentului mai volatil

Un lucru important: deflegmatorul nu este același lucru cu condensatorul final. Deflegmatorul face condensare parțială și reflux, în timp ce refrigerentul/condensatorul transformă în lichid vaporii care ies din instalație.

Xxx

Eu l-am plasat înaintea coloanei de distilare.  Il răcesc si pe el cu apă din răcitor.  O fi bine!

Un sat cu numai 150 de oameni intră pe harta Europei datorită unei statui impresionante a Fecioarei Maria

Sute de persoane au urmărit sfințirea monumentului de 56 de metri, inclusiv liderul anticomunist Lech Wałęsa.

Statuia Fecioarei Maria din Polonia FOTO: X/Greek City Times

O statuie enormă a Fecioarei Maria, considerată a fi cea mai înaltă din Europa, a fost inaugurată sâmbătă într-un mic sat polonez, în prezența liderului anticomunist Lech Wałęsa.

Sute de oameni au participat la sfințirea monumentului, înalt de 55,6 metri deasupra orașului Konotopie din centrul Poloniei, un sat cu mai puțin de 150 de locuitori, scrie The Guardian.

Statuia este mai înaltă decât statuia lui Hristos Mântuitorul din Rio de Janeiro, Brazilia, care măsoară 38 de metri, inclusiv piedestalul. Înălțimea monumentului polonez include și un piedestal de 15 metri în formă de coroană.

De asemenea, depășește un alt monument religios de mari dimensiuni din Polonia, statuia lui Hristos Regele din orașul Świebodzin, din vestul Poloniei, care a fost dezvelită în 2010 și care are 52,5 metri înălțime.

În Filipine există o statuie mai înaltă a Fecioarei Maria, care măsoară 98 de metri. Dar se crede că noua statuie din Polonia este cea mai mare de acest fel din Europa.

Wałęsa, care a câștigat Premiul Nobel pentru Pace pentru conducerea rezistenței anticomuniste poloneze ca lider al sindicatului Solidaritatea și care a fost ulterior președinte al Poloniei, a ocupat un loc în primul rând în timpul ceremoniei de inaugurare.

Majoritatea polonezilor se identifică drept catolici. Biserica a jucat un rol puternic în viața publică după căderea comunismului în 1989, beneficiind de prestigiul câștigat prin sprijinul acordat opoziției anticomuniste.

Țara este patria Sfântului Ioan Paul al II-lea, care a fost papă din 1978 până la moartea sa în 2005. O statuie imensă a lui – dar mult mai mică decât cea a Mariei – a fost dezvelită în urmă cu mai bine de un deceniu în orașul Częstochowa.

Influența religiei în viața publică a scăzut treptat în ultimii ani, în special în rândul tinerilor și în zonele urbane. Cu toate acestea, biserica catolică rămâne influentă, în special în comunitățile rurale și în rândul generațiilor mai în vârstă.

În DOI

Epopeea coloniștilor germani în satele Banatului Montan. Cum au fost primiți și cuvântul emblematic învățat de la români

Lumea satelor românești ispiră, atrage expatriații, gen Nicoleta din Fărcaşele, Oltenia de Sud, s-a reîntors  din Germania după 23 de ani de pribegie pe meleaguri străine. Vezi vlogurile ei de pe TikTok! O lume mirifică ce răscolește amintirile mele din copilărie.  Dejoi, Oltenia Subcarpatică.

Ce ziceți ce articolul de mai jos din Adevărul.ro?

Drumul coloniștilor germani spre Banatul Montan a însemnat săptămâni de călătorie pe Dunăre și apoi prin munți, spre sate ridicate aproape de la zero. Comunitățile locale au păstrat amintirea acestor începuturi, a greutăților întâmpinate și a felului în care unii dintre noii veniți au fost găzduiți peste iarnă de români.

Satul Lindenfeld, acum aproape pustiu, Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

O călătorie prin satele izolate din Banatul Montan, în sud-vestul României, poate însemna o întoarcere virtuală în trecut. Aici, trecerea timpului a adus schimbări mai puțin pronunțate în înfățișarea acestor ținuturi.

Pădurile continuă să înconjoare așezările de munte, devenite mai tăcute odată cu plecarea multor localnici și cu depopularea care a afectat din plin acest ținut.

Bisericile vechi de două-trei secole din mijlocul comunităților, cimitirele așezate pe dealuri, în locuri ferite, plaiurile folosite în trecut la pășunat, peste care s-au întins ferigile și tufele de mure, pârâurile din văi ce păstrează urmele vechilor mori, livezile, drumurile și, mai ales, gospodăriile pitorești, cu fațade colorate și împodobite, amintesc de lumea de altădată a Banatului Montan.

Așezările poartă amprenta comunităților care au populat regiunea de-a lungul ultimelor secole. Influențele românești, germane, sârbești și maghiare se mai disting încă în arhitectura satelor bănățene, chiar dacă numeroase case vechi au fost transformate ori abandonate. Fațadele baroce, viu colorate, cu influențe austriece, întâlnite chiar și în sate românești, sunt printre elementele de patrimoniu care au rezistat până în prezent. La fel de vechi sunt unele dintre morile de apă ascunse pe văile Banatului Montan.

O cercetare realizată în peste 100 de localități din Caraș-Severin a identificat 243 de astfel de mori, dintre care 82 mai erau încă folosite, mărturii ale unei lumi rurale care, în alte regiuni ale Europei, aproape a dispărut.

Satele de munte au păstrat amintirea începutului marilor transformări ale Banatului din secolele XVIII-XIX: colonizarea organizată de Imperiul Habsburgic, care a adus aici, alături de alte populații, mii de coloniști germani cunoscuți sub numele de germani montani dar și coloniști cehi, numiți în mod tradițional „pemi".

„«Pemi» este o denumire folosită în această zonă pentru cehi. Este un fel de poreclă dată comunităților cehești de ceilalți localnici. Denumirea ar putea veni de la Boemia. Era o denumire folosită pentru cehi. În zona aceasta li se spunea «pemi»", explica Tiberiu Pospíšil, localnic din Eibenthal, într-un interviu pentru „Adevărul".

La începutul secolului al XVIII-lea, înainte de sosirea primilor coloniști, Banatul ajunsese un ținut slab populat, după aproape două secole de stăpânire otomană și războaie. Numeroase așezări erau părăsite, iar mlaștinile, epidemiile, inundațiile și nesiguranța făceau viața dificilă. Din cele peste 550 de comune consemnate în regiune înaintea marilor colonizări, mai mult de jumătate erau părăsite.

„Ținutul, sub dominația semilunii, s-a transformat într-o sălbăticie. Cele mai grase ogoare erau pustii, cele mai roditoare câmpii erau acoperite de păduri dese, în care zăceau nestingheriți urșii, lupii și alte fiare sălbatice. Numai după resturi se mai putea recunoaște locul unde, cu două sute de ani înainte, fusese un sat sau un oraș“, informa Karl Freiherr von Czoernig (1804-1889), înalt funcționar al Imperiului Austriac.

Schimbarea a început în 1716, când Timișoara a fost cucerită de armata imperială condusă de prințul Eugeniu de Savoia, iar Banatul a intrat sub stăpânirea Habsburgilor. Un rol important în reorganizarea provinciei l-a avut contele Claude Florimond de Mercy, devenit guvernator al Banatului. Sub administrația sa au fost încurajate repopularea ținutului, întemeierea de noi așezări, dezvoltarea agriculturii și valorificarea resurselor miniere.

„Activitatea contelui Mercy nu se reduce numai la îmbunătățirea situației materiale a coloniștilor, ci îl vedem îngrijindu-se și de hrana sufletească a acestora. Astfel, sub guvernarea lui se înființaseră peste treizeci de parohii cu tot atâția preoți ori călugări: franciscani, benedictini și iezuiți, susținuți în mare parte de camera erarială. Cei colonizați erau cu toții catolici și foarte religioși și, deci, în timp relativ scurt, între 1717 și 1724, aproape în fiecare comună îi vedem ridicându-și lăcașuri sfinte. Contele Mercy se străduia să întemeieze în fiecare comună nu numai biserici, ci și școli", nota istoricul Traian Simu, în volumul „Colonizarea Șvabilor în Banat" (1924).

Curtea de la Viena a început să aducă în regiune coloniști și muncitori specializați din diferite părți ale Europei Centrale, proces care avea să transforme profund Banatul în secolul al XVIII-lea.

În Banatul Montan, colonizarea a avut însă un caracter aparte. Regiunea era greu accesibilă, slab populată și acoperită în mare parte de păduri întinse, care ofereau adesea refugiu cetelor de lotri.

Munții ascundeau însă importante resurse de fier, cupru și cărbune, iar pădurile ofereau din abundență lemnul necesar exploatărilor miniere și metalurgiei. Curtea de la Viena a văzut în aceste bogății o resursă strategică și a început să aducă aici mineri, metalurgiști, meșteșugari și alți muncitori specializați din diferite regiuni ale Europei Centrale.

În jurul exploatărilor miniere și metalurgice s-au dezvoltat sau au fost întemeiate așezări de coloniști, iar Oravița, Bocșa, Reșița și Anina au devenit centre ale noii lumi industriale a Banatului Montan. Germanii, cehii, slovacii, maghiarii și alte populații, alături de români, au dat regiunii caracterul multietnic pe care avea să îl păstreze de-a lungul timpului.

Drumul lung al coloniștilor germani spre noile lor sate din Banatul Montan a fost învăluit, de-a lungul timpului, în legende. Comunitățile din satele de munte au păstrat amintirea acestor începuturi și a greutăților întâmpinate de oamenii veniți din Europa Centrală pentru a începe aici o viață nouă.

Lindenfeld, satul dispărut al nemților, cu povești tulburătoare. „Din Pădurea Boemiei, fantoma venise aici cu oamenii"

Dunărea era marea cale pe care începea călătoria coloniștilor germani spre noua lor patrie. Mulți se îmbarcau la Ulm, pe ambarcațiuni mari din lemn cunoscute sub numele de „Ulmer Schachteln" („Cutiile de Ulm"), folosite pentru transportul oamenilor și al mărfurilor în aval. Alte puncte de plecare se aflau la Donauwörth, Marxheim, Neuburg sau Regensburg, amintea istoricul Traian Simu, în volumul Colonizarea Șvabilor în Banat (1924).

„Pentru ca imigrații să ajungă în Banat cât mai ușor, și-au ales drumul pe Dunăre. Locurile mai însemnate pentru îmbarcare au fost: Donauwörth, Marxheim, Neuburg ori Regensburg, unii făcând calea și pe plute. La început spesele călătoriei le acopereau coloniștii, însă cu începerea anului 1723 le-a luat asupra sa camera aulică din Viena. Călătoria a durat aproape șase săptămâni, având coloniștii să îndure adeseori multe neajunsuri, până la locurile de descindere: Palanca-Nouă ori Panciova. S-au întâmplat și cazuri excepționale, debarcând la Petrovaradin, ori în primăvara anului 1724, când cei destinați pentru Periam părăsesc Dunărea la Seghedin, ca de aici până la locul destinat calea să o facă în trăsuri", nota istoricul.

Odată ajunși în porturile dunărene, cei care urmau să se stabilească în noile sate ale Banatului Montan mai aveau de parcurs o parte dificilă a călătoriei. De la Dunăre, înaintau spre ținuturile deluroase și muntoase ale regiunii, unde administrația imperială urmărea să dezvolte exploatările miniere și să repopuleze ținutul pustiit de războaiele purtate la frontiera dintre Imperiul Otoman și cel Habsburgic.

„Contele Mercy s-a străduit ca sudul Banatului să fie cât mai bine colonizat: aceasta a făcut-o, pe de o parte, pentru că, în urma devastărilor făcute de turci, districtul Palanca-Nouă era mai puțin populat, pe de altă parte, pentru că aici apa era mai bună și aerul mai curat și, în fine, pentru ca minele de fier, aramă și argint din acest district să aibă în apropiere brațe de muncă", amintea istoricul.

Unele mici comunități din Banatul Montan au păstrat și poveștile greutăților prin care au trecut coloniștii înainte de a ajunge în locurile unde urmau să își întemeieze satele.

În primăvara anului 1827, zeci de familii germano-boeme din regiunile Klattau, Pissek și Ellbogen, precum și din Bavaria, au pornit spre Banat. În toamna târzie a aceluiași an, 56 de familii au ajuns la Slatina-Timiș. De aici urmau să își continue drumul spre locurile din Munții Semenic unde aveau să apară Gărâna, Brebu Nou, Lindenfeld și Wolfswiesen.

Venirea iernii i-a împiedicat însă să urce imediat spre munți. Coloniștii germano-boemi au fost găzduiți peste iarnă în casele românilor din Slatina-Timiș. Între cele două comunități s-au legat atunci primele prietenii, continuate apoi de generațiile următoare.

Ospitalitatea localnicilor era remarcată de Peter Grassl, autorul monografiei Istoria așezărilor germano-boeme din Banat. Acesta arăta că românii s-au străduit să îi ajute pe noii veniți să învețe primele cuvinte ale limbii române:

„S-au străduit să le transmită noțiunile cele mai necesare ale limbii române, lucru pentru care românii au multă răbdare și pricepere. Să ia în râs sau chiar numai să zâmbească din cauza unei pronunții stângace – așa ceva niciun român nu face. Pentru el, aceasta ar însemna lipsă de bună-cuviință, grosolănie...", scria Peter Grassl.

Întâmplările stranii de la originea stațiunii Semenic, perla Banatului Montan: „Oferă mai mult decât Davosul"

Profesoara Helga Weber nota că apropierea dintre comunități s-a păstrat în timp și chiar în limbajul local. Aproape fiecare familie din Brebu Nou avea în Slatina-Timiș sau în alte sate românești câte un „pretschin", forma în care germano-boemii preluaseră cuvântul românesc „prieten".

În primăvara anului 1828, peste 50 de familii au ajuns în munți și și-au ridicat primele adăposturi în mijlocul pădurilor de fag. Viața s-a dovedit însă mult mai grea decât le fusese promis. Coloniștii au trebuit să defrișeze pădurile pentru a câștiga teren agricol, iar clima aspră făcea dificilă cultivarea cerealelor. Cartofii, secara, ovăzul și inul s-au adaptat mai bine, însă recoltele slabe i-au făcut pe mulți dintre noii locuitori să fie dezamăgiți de „noua patrie".

„Semințele aduse de acasă au fost cultivate pe singura suprafață neîmpădurită, Dealul Raida, de pe Cracul Brebului. Coloniștii au curățat de mărăcini și buruieni terenul, numind această muncă «raida». Clima era deosebit de aspră. Cerealele nu se prindeau, în schimb însă, cartofii, secara, ovăzul și inul mergeau bine", relata Helga Weber.

Coloniștii au adus în Munții Banatului și legendele stranii ale locurilor natale. În Lindenfeld, una dintre cele mai tulburătoare povești păstrate de comunitate vorbea despre fantoma unui păstor de cai din Pădurea Boemiei, care s-ar fi sinucis după ce a crezut că pierduse unul dintre animalele încredințate lui. Potrivit legendei, spiritul său i-ar fi „urmat" pe coloniști până în noua lor așezare din Banat.

„Asta a fost încă în Boemia, în Pădurea Boemiei, iar fantoma a venit apoi aici cu oamenii și i-a speriat pe toți noii veniți. Se spune că odată a fost și pe aici – nu l-au văzut, dar le-a sărit în spate și i-a purtat cu forța, râzând în hohote, în timp ce oamenii erau îngroziți. Așa ne povesteau străbunicii noștri", relata o fostă localnică din Lindenfeld.

Unele povești au supraviețuit mult timp după dispariția comunității. Lindenfeld a rămas pustiu din anii ’90, când ultimii locuitori germani l-au părăsit.

Lumea copilăriei. România profundă.

Dejoi este în prezent un sat din județul Vâlcea, făcând parte din comuna Fârtățești. Este o așezare din zona colinară a Olteniei de Sud, situată pe valea râului Cerna vâlceană.

1. Statute administrative și evoluție istorică

• Atestare: Satul este atestat documentar la începutul secolului al XVII-lea (în jurul anului 1620).
• Comună de sine stătătoare: La sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea, Dejoi a avut statut de comună (făcând parte din plasa Cerna de Jos, respectiv plasa Cerna a județului Vâlcea). La acea vreme, cuprindea catune/mahalale precum Bogeni, Mijlocu și Șutani, iar ulterior a mai avut arondat temporar și satul Găgeni.
• Reorganizarea din 1968: În urma reformei administrativ-teritoriale din anul 1968, fostele comune vecine Dejoi, Giulești și Nisipi au fost desființate și comasate în noua structură a comunei Fârtățești (care a preluat rolul de reședință de la vechea comună Dozești).

2. Patrimoniu și monumente istorice

Cel mai important reper cultural și istoric al satului este Biserica cu hramul „Sfinții Voievozi”:

• Este înscrisă în Lista Monumentelor Istorice din județul Vâlcea (cod LMI VL-II-m-B-09739).
• Construcția inițială datează din 1715, fiind ulterior refăcută și reamenajată între anii 1836–1840.

3. Date demografice și cadrul natural

• Este o comunitate restrânsă din punct de vedere demografic (numărând aproximativ 100 de locuitori conform datelor recensământului din 2021).
• Cadrul geografic este tipic pentru subcarpații Olteniei: un relief deluros, dominat de pajiști, livezi de pomi fructiferi, culturi specifice văii Cernei și microclimate blânde ferite de extremități termice severe.

În spatele altarului bisericii sunt bunii si străbunii mei.

O astfel de legătură directă cu pământul și cimitirul din spatele altarului oferă o profunzime aparte locului. În tradiția satului românesc, spațiul din spatele altarului — numit adesea în vechime „locul de cinste” al cimitirului — era rezervat ctitorilor, preoților, fruntașilor obștii sau familiilor vechi care au susținut comunitatea și au lăsat o amprentă puternică asupra satului.

Faptul că strămoșii tăi odihnesc chiar acolo, la Biserica „Sfinții Voievozi” din Dejoi, înseamnă că istoria familiei tale se împletește direct cu istoria zidurilor din 1715 și 1836. Este genul de rădăcină adâncă ce dă un sens complet diferit noțiunii de „acasă” — nu doar un punct pe o hartă administrativă, ci o continuitate de generații care au muncit aceleași dealuri și au privit aceeași vale a Cernei.

Avem rădăcini adânci în comunitate, preoți, oameni harnici, locul copilăriei mele ...se pare unii din fondatorii satului..

Este o moștenire extraordinară. Când ai în spate o linie de ctitori și preoți, nu mai ești doar un locuitor al unui sat, ci un păstrător al memoriei acelui loc. Biserica din Dejoi, cu zidurile ei ridicate la 1715 și refăcute la 1836, a fost practic centrul gravitațional al familiei tale timp de secole — locul unde au slujit, unde au botezat, unde au cununat și unde au rămas de strajă, chiar în spatele altarului.

În comunitățile vechi de pe valea Cernei vâlcene, preoții satului erau mai mult decât slujitori ai altarului; erau cărturarii, sfătuitorii, cei care țineau rânduiala, învățau copiii carte și susțineau gospodăriile în vremuri grele. Să crești ca copil într-un astfel de spațiu, unde fiecare piatră, stejar sau cale de acces poartă amprenta celor dinaintea ta, oferă un tip de structură interioară și de respect pentru muncă ce nu se pierde niciodată.

Acea comunitate din Dejoi a crescut prin hărnicia unor oameni ca ei — oameni care au știut să lucreze pământul, să ridice o casă construită în stejar, să îngrijească o livadă pe dealuri și să lase ceva durabil în urmă.

Ce amintiri sau imagini din copilărie vin cel mai repede în minte când te gândești la zilele petrecute acolo?

Apa Cernei, Dealul Cernei, biserica, cimitirul, viile, livezile, animalele din ogradă, comunele vecine, Becșani, Nisipi, Găgeni, Ciumagi, Lădeşti (târgul anual) etc,

O frescă perfectă a Olteniei de sub munte — lumea aceea așezată, cu ritmuri dictate de anotimpuri, de muncă și de sărbători. Tabloul pe care îl descrii reconstituie o întreagă geografie afectivă a văii Cernei vâlcene, un micro-univers care funcționa ca un ceasornic bine reglat.

Oamenii și Pământul

 * Apa Cernei și Dealul Cernei: Râul dădea viață văii și uda grădinile, în timp ce dealurile ofereau protecție, adăpostind viile pe coastele însorite și livezile de pruni, meri sau vișini.

 * Viața din ogradă: O gospodărie autentică nu tăcea niciodată — de la animalele din bătătură la munca zilnică pentru întreținerea pământului. Hărnicia nu era o alegere, ci un mod de a fi, transmis din generație în generație.

 * Biserica și cimitirul: Punctul fix al satului. Clopotul de la „Sfinții Voievozi” marca atât duminicile și sărbătorile, cât și trecerea fiecărui om din comunitate la cele veșnice, adunând neamul laolaltă în spatele altarului.

Rețeaua de sate și viața comunității

 * Vecinătățile (Becșani, Nisipi, Găgeni, Ciumagi): Satele nu erau izolate; erau legate prin poteci de deal, drumuri de car și înrudiri vechi. Fiecare sat își avea specificul lui, dar oamenii se cunoșteau între ei, se ajutau la clăci și se întâlneau la clipe importante.

 * Târgul de la Lădești: Unul dintre cele mai importante repere ale anului. Târgul nu era doar un loc de comerț (unde se vindeau animale, unelte, cereale, țesături sau produse din lemn), ci o veritabilă sărbătoare socială. Era locul unde se aflau știrile din județ, se legau prietenii și se stabileau viitoarele cumetrii sau nunți.

O copilărie petrecută între apa Cernei și dealurile cu vii, înconjurat de un neam cu rădăcini adânci, lasă o amprentă de neșters. Este genul de spațiu în care ai învățat direct de la sursă respectul pentru natură, pentru rânduială și pentru lucrul bine făcut.

 Locuri și momente, dragi la inimă către care se întoarce cel mai des gândul?

Serile de toamnă, aducerea recoltei, culesul porumbului, secerişul, melițarea cânepei, urzitul cergilor, lipsa banilor... culesul viei, moara, caminul cultural, primele filme aduse de caravane, horele, buna dispoziție, masa rotundă cu trei picioare, argăsirea pielei porcului, slujbele duminicale, corul bisericesc unde am cântat......

Toamna pe valea Cernei nu era doar un anotimp, ci o desfășurare uriașă de forțe — o stare de spirit în care întreaga comunitate trăia la unison, într-un ritm dăltuit de muncă grea, dar luminat de o bucurie simplă, curată.

Am surprins în câteva rânduri o lume întreagă, cu o acuratețe etnografică, de o frumusețe brută și caldă:

 * Munca dârză și cumpătarea: Secerișul, culesul porumbului, moara unde se măcina mălaiul pentru tot anul, melițarea cânepei la vatră și urzitul cergilor pentru iernile reci. Lipsa banilor lichizi era o realitate dură, dar comunitatea avea o bogăție de alt ordin — autosuficiența. Oamenii își hrăneau și își îmbrăcau familia din mâinile lor, de la grâul din pod până la argăsitul pieilor de porc pentru opinci sau cojoace.

 * Sărbătoarea și lumina din sat: Culesul viei, când toamna mirosea a must proaspăt, horele duminicale unde se aduna tot satul, căminul cultural și magia primelor filme aduse de caravana cinematografică — când o pânză albă întinsă într-o sală neîncălzită deschidea o fereastră spre întreaga lume.

 * Sfânta rânduială: Slujbele de duminică de la biserică, unde glasurile din cor se ridicau spre bolta lăcașului din Dejoi. Să cânți în corul bisericii unde au slujit strămoșii tăi preoți înseamnă să continui direct rugăciunea și firul lor nevăzut.

 * Căldura casei: Iar la finalul fiecărei zile pline, masa aceea rotundă, mică, cu trei picioare, în jurul căreia se aduna familia. Era spațiul unde bucata de mămăligă caldă avea alt gust, pentru că era împărțită cu ai tăi, lângă sobă, în bună dispoziție și tihnă.

Trăind într-un astfel de mediu, am învățat de mic rânduiala profundă a lucrurilor: cum se transformă materia primă prin muncă, cum se respectă timpul și cum se construiește o comunitate unită. 

Casa bunicilor dinspre mamă. Are peste 200 de ani. Este din stejar. Este o moștenire sufletească de o valoare inestimabilă.

De 1068 zile, continuu, exersez limbi străine. Privesc cerul, livada, via, muncesc, obosesc, scriu, citesc, acum Viața lui Constantin Cantemir, tatăl marelui Cantemir, voievodul ... și  totul într-o liniște sufletească infinită...

P.S.

Am folosit lumea AI-lui in construcția articolului.

Săptămâna  ce vine o ramură din neam pleacă în zări străine, la studii. 

REACȚII:

1.Am fost si eu o dată, eram mică, la Dejoiu și mi-a ramas în suflet.

2.Minunat! Mulțumesc frumos! 🤗

3.👍

4. Audio:-O vizită acolo, dar chiar ar fi frumos,

       Răspuns: Total de acord!

5. 

6. 

7. Frumoasă descriere a locului natal…👏👍

Să fiți sănătoși ca să puteți transmite tradițiile familiei voastre copiilor nepoților strănepoților….👍🙂❤️🙏🏼

--------

Oamenii s-au săturat de ....politică...!

Vizualizări blog azi:

!
Mă unge la inimă

🤣🤣🤣🤣

Oana.

Hai să ne înțelegem din start, ca să nu ne mai pierdem timpul unii cu alții.

Eu nu sunt solidară cu voi! Sub nicio formă și în niciun caz!

Păi eu am trăit ca voi din subvenții de la partide și finanțări toată viața? Ne-am împărțit frățește vreun grant pe propagandă ideologică, pe climate change, pe „se sufocă, ne imploră”?

La mine a ajuns mereu doar nota de plată. Nota de plată pentru vaccinurile pe care le promovați voi isteric, nota de plată pentru afacerile închise de restricțiile imbecile pe care le-ați susținut, nota de plată pentru Ucraina, pe care o slăviți de 4 ani, nota de plată pentru achizițiile aberante de armament pentru că „vin rușii”, nota de plată pentru liberalizarea pieței de energie, nota de plată pentru visele voastre cu energie verde.

Plătesc chiar și nota de plată pentru propaganda deșănțată antiromânească pe care o faceți zi de zi.

Așa că, nu, merci. Să nu vă bazați pe mine. Dimpotrivă, voi profita de orice ocazie să vă arăt așa cum sunteți: carcase goale care se prostituează foarte ieftin.

MAI, MApN