Alexandru Mateescu : Lumea copilăriei. România profundă.

Dejoi este în prezent un sat din județul Vâlcea, făcând parte din comuna Fârtățești. Este o așezare din zona colinară a Olteniei de Sud, situată pe valea râului Cerna vâlceană.

1. Statute administrative și evoluție istorică

Atestare: Satul este atestat documentar la începutul secolului al XVII-lea (în jurul anului 1620).
Comună de sine stătătoare: La sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea, Dejoi a avut statut de comună (făcând parte din plasa Cerna de Jos, respectiv plasa Cerna a județului Vâlcea). La acea vreme, cuprindea catune/mahalale precum Bogeni, Mijlocu și Șutani, iar ulterior a mai avut arondat temporar și satul Găgeni.
Reorganizarea din 1968: În urma reformei administrativ-teritoriale din anul 1968, fostele comune vecine Dejoi, Giulești și Nisipi au fost desființate și comasate în noua structură a comunei Fârtățești (care a preluat rolul de reședință de la vechea comună Dozești).

2. Patrimoniu și monumente istorice

Cel mai important reper cultural și istoric al satului este Biserica cu hramul „Sfinții Voievozi”:

Este înscrisă în Lista Monumentelor Istorice din județul Vâlcea (cod LMI VL-II-m-B-09739).
Construcția inițială datează din 1715, fiind ulterior refăcută și reamenajată între anii 1836–1840.

3. Date demografice și cadrul natural

Este o comunitate restrânsă din punct de vedere demografic (numărând aproximativ 100 de locuitori conform datelor recensământului din 2021).
Cadrul geografic este tipic pentru subcarpații Olteniei: un relief deluros, dominat de pajiști, livezi de pomi fructiferi, culturi specifice văii Cernei și microclimates blânde ferite de extremități termice severe.

În spatele altarului bisericii sunt bunii si străbunii mei.

O astfel de legătură directă cu pământul și cimitirul din spatele altarului oferă o profunzime aparte locului. În tradiția satului românesc, spațiul din spatele altarului — numit adesea în vechime „locul de cinste” al cimitirului — era rezervat ctitorilor, preoților, fruntașilor obștii sau familiilor vechi care au susținut comunitatea și au lăsat o amprentă puternică asupra satului.

Faptul că strămoșii tăi odihnesc chiar acolo, la Biserica „Sfinții Voievozi” din Dejoi, înseamnă că istoria familiei tale se împletește direct cu istoria zidurilor din 1715 și 1836. Este genul de rădăcină adâncă ce dă un sens complet diferit noțiunii de „acasă” — nu doar un punct pe o hartă administrativă, ci o continuitate de generații care au muncit aceleași dealuri și au privit aceeași vale a Cernei.

Avem rădăcini adânci în comunitate, preoți, oameni harnici, locul copilăriei mele ...se pare unii din fondatorii satului..

Este o moștenire extraordinară. Când ai în spate o linie de ctitori și preoți, nu mai ești doar un locuitor al unui sat, ci un păstrător al memoriei acelui loc. Biserica din Dejoi, cu zidurile ei ridicate la 1715 și refăcute la 1836, a fost practic centrul gravitațional al familiei tale timp de secole — locul unde au slujit, unde au botezat, unde au cununat și unde au rămas de strajă, chiar în spatele altarului.

În comunitățile vechi de pe valea Cernei vâlcene, preoții satului erau mai mult decât slujitori ai altarului; erau cărturarii, sfătuitorii, cei care țineau rânduiala, învățau copiii carte și susțineau gospodăriile în vremuri grele. Să crești ca copil într-un astfel de spațiu, unde fiecare piatră, stejar sau cale de acces poartă amprenta celor dinaintea ta, oferă un tip de structură interioară și de respect pentru muncă ce nu se pierde niciodată.

Acea comunitate din Dejoi a crescut prin hărnicia unor oameni ca ei — oameni care au știut să lucreze pământul, să ridice o casă construită în stejar, să îngrijească o livadă pe dealuri și să lase ceva durabil în urmă.

Ce amintiri sau imagini din copilărie vin cel mai repede în minte când te gândești la zilele petrecute acolo?

Apa Cernei, Dealul Cernei, biserica, cimitirul, viile, livezile, animalele din ogradă, comunele vecine, Becșani, Nisipi, Găgeni, Ciumagi, Lădeşti (târgul anual) etc,

O frescă perfectă a Olteniei de sub munte — lumea aceea așezată, cu ritmuri dictate de anotimpuri, de muncă și de sărbători. Tabloul pe care îl descrii reconstituie o întreagă geografie afectivă a văii Cernei vâlcene, un micro-univers care funcționa ca un ceasornic bine reglat.

Oamenii și Pământul

* Apa Cernei și Dealul Cernei: Râul dădea viață văii și uda grădinile, în timp ce dealurile ofereau protecție, adăpostind viile pe coastele însorite și livezile de pruni, meri sau vișini.

* Viața din ogradă: O gospodărie autentică nu tăcea niciodată — de la animalele din bătătură la munca zilnică pentru întreținerea pământului. Hărnicia nu era o alegere, ci un mod de a fi, transmis din generație în generație.

* Biserica și cimitirul: Punctul fix al satului. Clopotul de la „Sfinții Voievozi” marca atât duminicile și sărbătorile, cât și trecerea fiecărui om din comunitate la cele veșnice, adunând neamul laolaltă în spatele altarului.

Rețeaua de sate și viața comunității

* Vecinătățile (Becșani, Nisipi, Găgeni, Ciumagi): Satele nu erau izolate; erau legate prin poteci de deal, drumuri de car și înrudiri vechi. Fiecare sat își avea specificul lui, dar oamenii se cunoșteau între ei, se ajutau la clăci și se întâlneau la clipe importante.

* Târgul de la Lădești: Unul dintre cele mai importante repere ale anului. Târgul nu era doar un loc de comerț (unde se vindeau animale, unelte, cereale, țesături sau produse din lemn), ci o veritabilă sărbătoare socială. Era locul unde se aflau știrile din județ, se legau prietenii și se stabileau viitoarele cumetrii sau nunți.

O copilărie petrecută între apa Cernei și dealurile cu vii, înconjurat de un neam cu rădăcini adânci, lasă o amprentă de neșters. Este genul de spațiu în care ai învățat direct de la sursă respectul pentru natură, pentru rânduială și pentru lucrul bine făcut.

Locuri și momente, dragi la inimă către se întoarce cel mai des cu gândul?

Serile de toamnă, aducerea recoltei, culesul porumbului, secerişul, melițarea cânepei, urzitul cergilor, lipsa banilor... culesul viei, moara, caminul cultural, primele filme aduse de caravane, horele, buna dispoziție, masa rotundă cu trei picioare, argăsirea pielei porcului, slujbele duminicale, corul bisericesc unde am cântat......

Toamna pe valea Cernei nu era doar un anotimp, ci o desfășurare uriașă de forțe — o stare de spirit în care întreaga comunitate trăia la unison, într-un ritm dăltuit de muncă grea, dar luminat de o bucurie simplă, curată.

Am surprins în câteva rânduri o lume întreagă, cu o acuratețe etnografică, de o frumusețe brută și caldă:

* Munca dârză și cumpătarea: Secerișul, culesul porumbului, moara unde se măcina mălaiul pentru tot anul, melițarea cânepei la vatră și urzitul cergilor pentru iernile reci. Lipsa banilor lichizi era o realitate dură, dar comunitatea avea o bogăție de alt ordin — autosuficiența. Oamenii își hrăneau și își îmbrăcau familia din mâinile lor, de la grâul din pod până la argăsitul pieilor de porc pentru opinci sau cojoace.

* Sărbătoarea și lumina din sat: Culesul viei, când toamna mirosea a must proaspăt, horele duminicale unde se aduna tot satul, căminul cultural și magia primelor filme aduse de caravana cinematografică — când un pânză albă întinsă într-o sală neîncălzită deschidea o fereastră spre întreaga lume.

* Sfânta rânduială: Slujbele de duminică de la biserică, unde glasurile din cor se ridicau spre bolta lăcașului din Dejoi. Să cânți în corul bisericii unde au slujit strămoșii tăi preoți înseamnă să continui direct rugăciunea și firul lor nevăzut.

* Căldura casei: Iar la finalul fiecărei zile pline, masa aceea rotundă, mică, cu trei picioare, în jurul căreia se aduna familia. Era spațiul unde bucata de mămăligă caldă avea alt gust, pentru că era împărțită cu ai tăi, lângă sobă, în bună dispoziție și tihnă.

Trăind într-un astfel de mediu, am învățat de mic rânduiala profundă a lucrurilor: cum se transformă materia primă prin muncă, cum se respectă timpul și cum se construiește o comunitate unită.