Lumina merilor.Doi pe aceeași bancă.

Miezul nopții imi ațâtă simțurile. Mintea o ia razna pe câmpurile copilăriei. Privesc casa bunicilor, bunicii, nucul de pe vâlcea, undeva în spatele grădinii țaței Lenuța, ruda dragii mele bunici, Maria, care m-a crescut cu drag, mi-a pus primul creion în mână și de atunci nu-l las deloc să se odihnească.

Multe vâlcele în satul copilărie, chiar și numele județului. Peste vâlcea sălășuiau bunicii dinspre tată, tot o Marie și un Vasile ca ceilalți doi, toți truditori ai țarinei românești, strămoșești.

Noi, strănepoții lor am plecat în lume, ba chiar în lumea largă.

Dealurile, vâlcelele nu se mai vedeau. Am trudit pentru noi, pentru țară. Ne-am făcut un nume. Am cunoscut miliardari ai lumii, generali, politicieni, oameni de afaceri, români, mulți dintre ei plecați din România după cel de-al doilea Război Mondial, miniștrii, consilieri, colonei, soldați și  mulți, mulți alții.

Acum e rândul copiilor și  nepoților să lupte pentru România. Și  o fac cu cinste!

Vin alegerile prezidențiale! De vreo doi-trei ani mai scriam câteva gânduri unui actual prezidențiabil. Acum aleargă și el prin lume. Promite multe. Poate va fi chiar președintele țării. Poate! Un sfat pot să-i dau: Ai grjă, fii același cum te-am cunoscut pe rețelele sociale! Succes!

Noi doi pe o bancă într-o curte țărănească, a noastră de câteva zeci de ani. Merii sunt plini de flori. Parfumul mahoniei ne gâdilă simțul olfactiv. Curtea îi plină de ierburi și flori. Puterile noastre sunt din ce în ce mai slabe. 

Privesc merii infloriți. O mare albă! Rai, Doamne!

Nu-mi mai vine somnul! Se apropi zorile. Și mintea îmi  fuge la mama, nonagenară cu multe probleme.

Scriu, descriu, unele gânduri stau pitite după dealurile conștiinței mele. Nu se lasă  devoalate.

Să  așteptăm alte vremuri!