După zece ani de zgomot și betoane, m-am trezit într-o dimineață că nu mai pot respira în apartamentul de la etajul opt.
Mă numesc Ana și povestea mea începe acum douăzeci de ani, când am plecat din Mărgineni cu un geamantan și inima plină de speranțe. Bucureștiul promitea tot ce satul nu putea oferi - oportunități, carieră, viață modernă. Și pentru o vreme, am crezut că am făcut alegerea corectă. Apartamentul închiriat, apoi cumpărat cu credit pe treizeci de ani. Jobul la corporație, programul fix, colegii cu care beam cafea din pahare de carton în fiecare dimineață.
Dar într-o seară de mai, când am ajuns acasă după două ore petrecute în trafic, am deschis fereastra și m-am trezit că nu mai știu ce miros are aerul curat. Că nu-mi amintesc când am văzut ultima oară stele adevărate, nu doar reflexii palide pe cerul poluat al capitalei.
În noaptea aceea am visat casa bunicilor. Prispa unde stăteam cu picioarele atârnând deasupra straturilor de flori. Mirosul pâinii pe care bunica o scotea din cuptor, cu coaja crăpată și miezul fierbinte. Vocea bunicului care îmi spunea povești despre stele și despre cum se citesc semnele naturii.
M-am trezit cu lacrimi pe față și cu o hotărâre care părea nebunească pentru toți cei din jurul meu.
"Vrei să renunți la tot și să te muți înapoi la țară? Tu nu ești sănătoasă la cap!" mi-a spus Mirela, prietena mea cea mai bună, în timp ce stăteam la terasa unui cafenele din Centrul Vechi. "Ai treizeci și cinci de ani, ești în cea mai bună perioadă a carierei! Ce o să faci acolo, o să crești găini?"
Am zâmbit. "Poate. Sau poate o să-mi amintesc cine sunt cu adevărat."
Casa bunicilor era goală de ani buni. După ce au murit, părinții mei au încuiat-o și au lăsat-o în grija unui vecin care tundea iarba din când în când. Nimeni nu credea că vreunul dintre nepoți s-ar întoarce vreodată acolo.
În ziua când am parcat mașina în fața porții albastre, vecinii s-au adunat curioși să vadă cine a venit. Recunoșteau mașina de București, dar nu și femeia care cobora din ea, cu părul prins în coc și cu haine de oraș.
"Tu ești a lu' Vasile?" a întrebat o bătrână, uitându-se la mine cu ochii mijiți. "Fata lui cea mică?"
Am dat din cap și am simțit ceva straniu - după atâția ani de anonimat în București, aici eram încă "a lu' Vasile". Aveam o identitate care mă preceda, rădăcini care nu fuseseră niciodată tăiate cu adevărat.
Am deschis ușa casei și am fost întâmpinată de mirosul dulce-acrișor al merelor uitate în cămară și de aerul stătut. Făcusem o nebunie? Poate. Dar în timp ce deschideam ferestrele și lăsam lumina să pătrundă în camerele părăsite, simțeam că pot respira pentru prima dată după foarte mult timp.
Primele săptămâni au fost un șoc cultural invers. Corporatista obișnuită cu deadline-uri și ședințe se trezea acum în zori, cu cocoșii vecinilor. Mâinile care tastau la laptop învățau acum să sape în grădină, să repare garduri, să cureţe fântâna.
Cei care au crescut la țară și au plecat la oraș știu ce înseamnă să te împarți între două lumi care parcă vorbesc limbi diferite. Orașul te învață să alergi mereu, să măsori timpul în minute și banii în obiecte. Satul te învață răbdarea, te reconectează cu ritmurile naturii, te obligă să măsori timpul în anotimpuri și bogăția în alte unități decât cele monetare.
Într-o seară, după ce am terminat de reparat prispa casei, m-am așezat pe treptele ei cu o cană de ceai din mentă proaspăt culeasă. Cerul era de un albastru-închis perfect, iar stelele păreau atât de aproape încât aș fi putut să le ating. Undeva în depărtare, un câine lătra ritmic, iar greierii cântau în iarbă.
Pentru prima dată în zece ani, nu am simțit nevoia să verific telefonul, să răspund la mesaje, să-mi fac planuri pentru ziua următoare. Exista doar momentul prezent, perfect în simplitatea lui.
Adaptarea nu a fost ușoară. Oamenii din sat mă priveau cu suspiciune la început. Ce caută orășeanca aici? Cât va rezista până se va întoarce la confortul orașului? Dar încet, încet, lucrurile s-au schimbat.
Prima dată când am adus roșii din grădina mea la biserică, să le împart după slujbă. Apoi când am participat la claca organizată pentru a ajuta o familie rămasă fără acoperiș după o furtună. Și mai ales când am deschis în casa bunicilor un mic atelier unde lucram la calculatorul adus de la oraș, arătând că poți trăi în sat fără să renunți complet la viața modernă.
Într-o seară, Tanti Floarea, vecina mea de peste drum, a venit cu o oală de sarmale. "Pentru că știu că femeile de la oraș nu prea au timp să învețe să le facă," a spus ea cu un zâmbet șiret. Am invitat-o în casă și în timp ce mâncam împreună, am rugat-o să-mi spună povestea ei.
A râs. "Ce poveste să-ți spun, fată dragă? N-am plecat nicăieri, n-am văzut lumea. Toată viața mea e aici."
Poate că noi, cei care ne-am dus și ne-am întors, vom înțelege niciodată profunzimea acestei rădăcini neîntrerupte. Există o înțelepciune tăcută în acești oameni care au rămas, care au văzut sistemele politice schimbându-se, tehnologia avansând, dar care au continuat să trăiască în ritmul etern al anotimpurilor.
Pentru că doar cine a gustat din ambele lumi poate înțelege cu adevărat valoarea fiecăreia - strălucirea orașului și liniștea satului, oportunitățile urbane și simplitatea rurală.
După un an, prietenii din București au încetat să mai întrebe când mă întorc. Veneau în schimb în weekenduri, inițial din curiozitate, apoi din plăcere autentică. Mirela, cea mai sceptică dintre toți, a fost cea care a rămas cel mai mult. A plecat ultima oară cu o pungă de roșii din grădina mea și cu o expresie ciudată pe față.
"Ești fericită aici? Cu adevărat fericită?" m-a întrebat înainte să urce în mașină.
Am privit în jur, la casa care prindea din nou viață, la grădina unde începuseră să crească legumele, la cerul care se întindea deasupra noastră fără să fie întrerupt de blocuri.
"Nu în fiecare zi," am răspuns sincer. "Dar sunt mai aproape de mine însămi decât am fost vreodată în oraș."
Ne îndepărtăm atât de mult de origini încât uităm că progresul nu înseamnă neapărat să mergem mereu înainte, ci uneori să facem un pas înapoi, să reconsiderăm ce am lăsat în urmă, să redescoperim înțelepciunea simplă a vieții trăite aproape de pământ.
În fiecare dimineață, când ies pe prispă cu o cană de cafea în mână și privesc răsăritul peste dealurile care înconjoară satul, mă întreb câți alții ca mine simt această chemare a întoarcerii. Câți dintre noi, după ce am gustat din toate promisiunile orașului, realizăm că ceea ce căutăm de fapt a fost mereu aici, în locurile din care am plecat?
Poate că adevărata călătorie nu este cea care ne duce departe, ci cea care ne aduce înapoi, mai înțelepți, mai recunoscători, mai pregătiți să apreciem simplitatea profundă a unui apus privit de pe prispa casei părintești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu