Călătorii străini care au cutreierat în secolele trecute prin ţinuturile actuale ale României au relatat cu uimire despre obiceiurile păstrate de români de Paşte. Iată câteva mărturii:

Românii descătuşaţi după postul aprig

Abatele italian Franceco Griselini a călătorit la mijlocul secolului al XVIII-lea în ţinuturile românilor şi a lăsat posterităţii unele dintre cele mai preţioase mărturii despre tradiţiile şi modul de viaţă al localnicilor. Cea mai mare plăcere a românilor, în zilele de sărbătoare, era jocul.

„Ei dansează chiar la cele mai mari sărbători, ca Bunavestirea, Naşterea şi învierea Domnului, Înălţarea Domnului şi, în Ziua morţilor. Atunci joacă pe pământ sfinţit, adică în curtea bisericii, unde mai înainte, aduce fiecare de acasă bucăţele pe care le mănâncă împreună, cu toţii. Aceste jocuri care se dansează şi de către bărbaţi şi de către femei, după fluier cimpoi, constau din anumite cercuri, în care se învartesc când mai repede, când mai încet, făcând diferite mişcări cu capul şi cu trupul; în timpul jocului, flăcăii aruncă priviri galeşe logodnicelor sau iubitelor lor",  afirma călătorul italian. Românii se descătuşau astfel, după o lungă perioadă de post, ţinut cu strănicie.

„Nu numai că se mulţumesc doar cu pâine, zarzavaturi şi legume, dar unii merg cu înfrânarea până acolo încât se depărtează în timpul postului de soţiile lor, ba chiar nici măcar nu lasă să li se sloboadă sânge oricât de grea ar fi boala care i-ar ameninţa. Ei beau totuşi vin, bere şi rachiu, uneori chiar până la exces, ceea ce are o influenţă aşa mare asupra sistemului nervos, încât le produce noaptea năduşeli, vise şi fel de fel de vedenii jalnice şi, la temperamente mai puţin rezistente, atrag după sine o slăbiciune din cele mai îngrozitoare...", relata italianul după călătoria sa din Transilvania.

Posturi repetate şi istovitoare

Ignaz von Born (1742 – 1791) a fost unul dintre faimoşii oameni de ştiinţă ai secolului al XVIII-lea. A fost consilier la Curtea Imperială din Viena, a condus o lojă masonică influentă, iar unele mărturii istorice îl indicau ca protector al lui Horea, înaintea Răscoalei conduse de acesta în toamna anului 1784. În urma călătoriei de studii din 1770, şi-a publicat epistolele în lucrarea „Travels through the Banat of Temeswar; Transylvania and Hungary in the year 1770" (Călătorii în Banatul Timişoarei, Transilvania şi Ungaria), la Londra, în 1777. Posturile erau ţinute cu stricteţe de români, în schimb religia era tratată cu superficialitate, afirma savantul.

„În ce priveşte religia, nu prea ştiu ce să va spun, totuşi ei mărturisesc că fac parte din cei pe care noi îi numim graeci Ritus non Unitorum. Dar, de fapt, ei n-au mai multă religie decât vitele lor; afară de posturile lor repetate care se întind aproape de jumătate de an şi care sunt atât de stricte că nu îndrăznesc să mănânce deloc nici came, nici ouă, nici lapte, abia dacă mai au vreo idee şi de alte îndatoriri religioase. Dar, postul acesta, ei il ţin cu atâta sfinţenie, încât nimic nu-i poate face să-l uşureze sau să-l întrerupă, chiar dacă nesocotesc toate celelalte legi divine sau umane. Un tâlhar nu-şi va îngădui să se înfrupte împotriva acestei abstinenţe şi nici nu-şi va dezmierda nevasta sau pe a altuia de teamă că Dumnezeu nu i-ar mai binecuvânta isprăvile sale. Riturile sau ceremoniile acestui popor aduc mai mult cu păgânismul decât cu religia pe care o marturisesc ei; de exemplu, niciodată o femeie la ei n-ar îndrăzni să omoare un animal de orice fel ar fi", scria Ignaz von Born.

Petrecerea din Lunea Paştilor

Joseph Adalbert Krickel, un topograf vienez născut în 1791, a călătorit în ţinunturile din Transilvania, Banat şi Ţara Românească, în 1828 şi s-a arătat impresionat de modul în care petreceau românii din Zlatna, în Lunea Paştilor.

„Penultima zi petrecută în Zlatna cea plăcută, unde există oameni atât de prietenoşi, a trecut în chip foarte agreabil pentru mine. Era Lunea Paştilor, iar în acea zi românii ţineau în fiecare an, în grădina lui Traian (o pajişte mare din faţa Zlatnei), un fel de distracţie, asemănătoare, într-o anumită privinţă, cu sărbătoarea Sfintei Brigitta din Viena. Deosebirea era, însă, că aici puteai vedea patru feluri de port popular, şi anume: unguresc, săsesc, secuiesc şi românesc. Toţi dansau dansuri diferite, care se apropiau mai mult de natură decât de artă. Dansul românesc este exuberant, îndemnând la senzualitate. Cel unguresc este artificial şi ademenitor", scria Krickel, citat de autorii volumului „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea".

Excese de mâncare şi băutură

Eric Dobel, un careraş german născut în 1805, a clătorit în 1830 – 1831 în Banat, Transilvania, Tara Romaneasca si Moldova şi a relatat despre veselia cu românii întâmpinau Paştele.

„Locuitorii din Bârlad s-au dedat bucuriei plăcerilor sărbătorii mult aşteptată. Sărbătorirea Paştilor constă, ca să-i spun pe nume, în mâncarea neîncetată şi în băutura multă, prin care locuitorii caută să se despăgubească pentru postul îndelungat de până atunci. Apoi fiecare trebuie să aibă un miel sacrificat, săracul ca şi bogatul, fiecare trebuie aibă vinul lui. Educaţia şi bunele moravuri sunt lăsate la o parte în zilele acestea şi mulţimea se impleticeşte beată în biserică. Zi şi noapte, jocul şi veselia umplu străzile şi cârciumile din oraş şi, în acestea din urmă, vinul curge în valuri. Dar după sărbători, este cu atât mai multă linişte, căci mare parte din locuitori zac bolnavi Ia pat din pricină că s-au dedat la mâncare şi băutură fără măsură", relata germanul, citat de autorii volumului „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea" (Editura Academiei Române, 2005)

De Paşte, păcatele erau iertate

Felice Caronni, arheolog şi numismat italian, a călătorit în Transilvania, la începutul anilor 1800. A descris, cu uimire, obiceiurile ciudate ale localnicilor şi modul în care unii dintre ei se raportau la religie şi la preoţi.

„Potrivit rătăcirii acelui popor nespiritualizat, dacă ai postit cu străşnicie şi ai serbat Paştele, totul s-a împlinit. Se mai găsesc încă printre români necredincioşi, care nu s-au sinchisit în viaţa lor de vreo practică religioasă sau care s-au aratăt în biserică doar de ochii lumii. Totuşi sunt unii foarte riguroşi (habotnici) care se abţin marţea şi vinerea de la came şi ţin cu o grijă fariseică orice alt post. Dar cu toţii beau vine, bere, rachiu şi câteodată cu atâta lipsă de măsura, încât merg „cu ochii deschişi" visând la năluci şi suferă de convulsiuni, care îi mână la groapă", scria Felice Caronni, potrivit autorilor volumului „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea", (Editura Academiei Române). Românii cinsteau în mode deosebit sărbătoarea Crăciunului, cu purcel cu lapte, aşa cum o cinsteau pe cea a Paştilor, cu miel.

„La zămislire, la Crăciun, la Paşte, de Ziua Tuturor sfinţilor, ei se adună pe locul din faţa bisericii lor, spre a face mai întâi un fel de agapă, cum am spune după obiceiul român, cu lucruri de mâncare la care au contribuit fiecare şi  apoi se scoală că să joace cu veselie", mai relata acesta.

210 zile de sărbătoare pe an

William Wilkinson a fost un diplomat britanic în Principatele române, la începutul secolului al XIX-lea. În scrierile sale a relatat despre numărul mare de sărbători ţinute de români şi despre cum posteau aceştia, înaintea marilor evenimente religioase.

„Ţăranii români păzesc cu atâta străşnicie postul Paştelui încât doar ameninţarea unei morţi subite ar putea îndemna pe careva să guste dintr-unul din alimentele pomenite în nesfârşitul pomelnic al bucatelor oprite. Celelalte îndatoriri creştineşti, deşi asemănătoare cu acelea ale claselor superioare ale concetăţenilor lor, sunt îndeplinite cu mai mare exagerare. Invocarea Sfintei Fecioare sau a oricărui sfânt înlocuieşte întotdeauna o rugăciune mai temeinică. Nu se îndreaptă niciodată direct către Providenţa divină", scria diplomatul.

Funcţionarii profitau din plin de zilele libere de sărbători. „Cam două sute zece zile din an sunt sărbători şi ele sunt păzite cu stricteţe de băştinaşi, cel puţin în privinţa încetării oricărui fel de muncă. Celor din slujbele publice, deşi nu fac nimic într-un atât de lung răstimp al anului, li se mai dă, pe deasupra, două săptămâni de vacanţă la Paşte, precum şi în timpul celor mai călduroase zile de vară. În aceste zile sterpe şi primejdioase de trândăvie, când îndeletnicirea de căpetenie a boierilor este de a căuta mijlocul de a-şi omorî timpul în afara caselor, cei din clasele de jos petrec cheltuindu-şi lefurile în cârciumi, unde sunt ţinute femei uşoare în scopul de a atrage un număr cât mai mare de clienţi; acestea propagă, împreună cu viciul, cea mai îngrozitoare din toate bolile care lovesc fiinţa omenească", afirma William Wilkinson.

Vă recomandăm să citiţi şi:

Cum i-au înfiorat înjurăturile românilor pe străini de-a lungul istoriei: „Vorbele lor sunt de-o obscenitate extremă“

Românii faimosului geolog Ignaz von Born, din secolul al XVIII-lea: „Mi s-a părut că mă aflu în împărăţia morţilor"