duminică, 20 decembrie 2020

O fi de bun augur?

*Augur=În antichitatea romană augurii erau cei 16 preoți ai unui colegiu religios cărora li se atribuia facultatea de a prevesti viitorul și de a interpreta voința zeilor după zborul și cântecul păsărilor sau după măruntaiele animalelor sacrificate.


Bill Gates a pus ochii pe România. În ce investeşte miliardarul milioane de dolari

Bill Gates a investit 8,7 milioane de dolari în Fondul Proprietatea, scrie ZF. Societatea Fondul Proprietatea este listată şi la Bursa de la Londra. Bill Gates are expunere şi la eMAG, PayU, OLX, Fashion Days şi Autovit

Unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, Bill Gates, a investit aproape 9 milioane de dolari în Fondul Proprietatea. Societatea comercială, care este înfiinţată de Guvernul României în 2005, este listată şi la Bursa de la Bucureşti, dar şi la cea de la Londra.

Ce înseamnă această investiţie a miliardarului Bill Gates?

Înseamnă că miliardarul american are expunere indirectă la companii foarte importante pentru România, cum ar fi Hidroelectrica, Petrom, Nuclearelectrica. Fondul Proprietatea este acţionar direct pentru aceste companii. În funcţie de evoluţia acestor societăţi, Bill Gates poate câştiga bani, dar riscă şi pierderi.

Legăturile lui Bill Gates cu România

Miliardarul american a investit şi în compania sud-africană Naspers, companie care este acţionar majoritar pentru cel mai mare retailer online din România - eMag.

În afară de eMag, Naspers deţine în România şi OLX, Fashion Days sau Autovit.

Bill Gates are 65 de ani şi o avere de aproape 150 de miliarde de dolari.

Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

Cea mai simplă metodă prin care poţi afla dacă cineva îţi spune adevărul

Să trăieşti în epoca informaţiei înseamnă uneori şi să îţi pierzi abilitatea de a distinge adevărul de minciuni.

Procesul de identificare a adevărului nu este atât de complicat pe cât am crede, iar munţii de date din jurul nostru nu trebuie să submineze abilitatea noastră de a vedea lucrurile în mod clar.

„Cum mă simt" şi „care este părerea mea" sunt straturi care par să obtureze adevărul - trebuie să ne concentrăm pe experienţa propriu-zisă, care se regăseşte în corpurile oamenilor, reiese dintr-un articol publicat pe platforma fastcompany.com, al autorului Bianca Finkelstein, profesor doctor.

Adevărul este o experienţă senzorială: corpurile noastre sunt echipate cu capacitatea de a identifica adevărul. „Casa" detectorului nostru de minciuni se află în zone ale corpului nostru care încapsulează gâtul, inima, dar şi organele. Se activeaza înainte ca minţile şi emoţiile noastre să înceapă să îşi spună poveştile.

Chiar dacă este nevoie de antrenament pentru a acorda aceste lucruri, abilităţile acestea pot fi dezvoltate prin meditaţie şi linişte. Acordarea atenţiei asupra corpurilor noastre ajută la reducerea intensităţii emoţiilor care nu ne lasă uneori să gândim limpede.

Anumite indicii corporale ne pot spune dacă ne confruntăm cu adevărul sau cu iluzii. Adevărul se manifestă în corpul nostru prin respiraţii egale, echilibrate.

Maxilarul şi umărul ne sunt relaxaţi. Într-o stare care descrie iluzia, respiraţia este superficială şi dezordonată - maxilarele  şi umerii ne sunt tensionaţi.

Adevărul este expansiv şi uşor - aduce o senzaţie de deschidere în zona gâtului-inimii - minciunile şi iluziile generează tensiuni şi contractare.

Adevărul poate produce anumite disconforturi uneori - câteodată, acest disconfort înseamnă că cineva încearcă să ne ofere o iluzie, nu un adevăr, iar corpul nostru o respinge. În alte situaţii, disconfortul este un efect al faptului că ne minţim pe noi înşine.

Atunci când acest disconfort apare, nu ar trebui însă să tragem concluzii pripite. Atunci când sursa disconfortului nu este clară, următorul pas este să explorăm natural reacţiile noastre emoţionale şi raţionale referitoare la informaţia primită.

Semnale ale adevărului şi ale iluziilor:

- Adevărul ne eliberează.

- Adevărul este direct - se referă la poveşti succinte - nu este nevoie de foarte multe informaţii pentru a-l susţine şi nu este nevoie de eforturi pentru a-l înţelege.

- Adevărul este echilibrat - nu solicită alegerea de părţi pe care să le susţinem; nu creează gânduri polarizate şi emoţii. Ia în calcul perspective multiple şi prezintă o viziune integrată.

- Adevărul este cald - nu ne cere să reacţionăm cu emoţii intense - nu ne trece prin stări extreme, chiar dacă vorbim despre emoţii pozitive.

Prin contrast:

- Iluziile sunt restrictive. Ne fac să ne simţim încrâncenaţi şi fără opţiuni; implicit ne spun că nu putem avea tot ce contează pentru noi.

- Iluziile controlează - vor să ne conducă vieţile, ne seduc şi conving cu emoţii extreme - fie acestea pozitive sau negative.

- Iluziile ne fac să ne grăbim - creează un simţ fals al urgenţei. Ne deturnează înspre o stare de panică.

- Iluziile sunt complicate - ne oferă constant informaţie, într-o încercare disperată de a fi validate; informaţiile nenumărate ne distrag atenţia de la esenţial.

- Iluziile alienează - sunt condimentate deseori cu decepţie şi vină - ne îndeamnă să ne izolăm de oameni buni, locuri şi lucruri.

Contează şi modalitatea de a livra mesajul:

Atunci când încercăm să îi convingem pe alţii de perspectiva noastră, este un semnal că alimentăm o iluzie. Intenţiile contează de asemenea - în momentul în care avem alte motive în afară de cele legate de a spune adevărul, acestea ne vor ştirbi din credibilitate.

sâmbătă, 19 decembrie 2020

Ovidiu Bojor, 96 ani, recomandă să mestecăm zilnic câte două cuișoare. De ce?




Eugenol

compus chimic





Eugenolul este un compus organic, un derivat alilic al guaiacolului. Este un compus incolor sau slab gălbui, aromatic și uleios, și se regăsește în uleiurile volatile din anumite specii vegetale, precum: cuișoarescorțișoarănucșoarăbusuioc și dafin. Denumirea compusului provine de la denumirea științifică a plantei din care se obțin cuișoarele, Eugenia caryophyllata (care este în prezent denumită Syzygium aromaticum).

Eugenolul se utilizează in terapeutica stomatologică.

 

Este uşor antiseptic, uşor analgezic şi combate hiperamia pulpară.

Stimulează dentinogeneza şi combate inflamaţiile incipiente ale pulpei dentare.

În amestec cu oxidul de zinc se formează eugenatul de zinc care se foloseşte pentru tratamentul plăgii dentare.

Se foloseşte ca material de obturaţie provizorie, obturaţie de canal, pansament gingival, la fixarea de lucrări protetice, etc.



Ovidiu Bojor este un fitoterapeut român, doctor farmacist, membru de onoare al Academiei de Științe Medicale. Este deținător al titlului de Senior Honoris Causa, brevet acordat de către Forumul Președinților Patronatelor din România și Diploma de Merit Academic, acordată de președintele Academiei Române.

Oil of Cloves: The Benefits of Eugenol

Protect yourself from germs, fungi and infection with antibacterial and anti-inflammatory herbs.

By C. Leigh Broadhurst, Ph.D. and James A. Duke, Ph.D.
May/June 1997



A Sunday ham would be incomplete without a neat array of cloves studding its surface and giving it a spicy flavor. Years ago, however, people used cloves—the dried flower buds of the tropical tree Syzygium aromaticum—more to preserve food than to season it. Clove oil is made up of between 80 to 95 percent eugenol, which is largely responsible for cloves’ ability to keep food from spoiling. Research shows that it offers health benefits to the human body as well.

You may already be familiar with eugenol’s medicinal capacity. Oil of cloves or eugenol is commonly used by dentists because it is antiseptic and anti-inflammatory. They often apply it to the gums to kill germs and relieve the pain of dental surgery such as tooth extractions, fillings, and root canals. Moreover, clove oil, as well as cinnamon, basil, and nutmeg oils—each of which also contain eugenol—are a common ingredient in mouthwashes, toothpastes, soaps, insect repellents, ­perfumes, foods, and various veterinary medications.

Preliminary research is showing that eugenol may possess additional, more far-reaching medicinal value. For example, some studies show that eugenol fights bacteria and inhibits the growth of many fungi, including Candida albicans, the pathogen responsible for most human yeast infections. In cell cultures, eugenol has been between 1.4 and 2.3 times as effective against C. albicans and C. tropicalis, respectively, as equivalent doses of the antifungal pharmaceutical nystatin. Eugenol or oil of clove is already used to fight fungal infections of the skin, ears, and vagina in some non-Western countries, but this treatment can cause irritation and dermatitis so shouldn’t be tried without the guidance of a health-care practitioner.

Preliminary research also shows that eugenol is a very powerful fat-soluble antioxidant, inhibiting the accumulation of fat peroxide products in red blood cells and maintaining the activities of the body’s antioxidant enzymes at normal levels. Overall results of laboratory studies using animals indicate that only small amounts of eugenol are required for a significant protective effect because eugenol can be directly incorporated into cell membranes, which prevents lipid peroxidation right in place. In one study, rats were poisoned with carbon tetrachloride, which strongly damages tissues by oxidation. Rats who were given eugenol along with the carbon tetrachloride were strongly protected from its toxic effects, according to the researchers.



Finally, preliminary studies show that eugenol protects against cardiovascular disease by inhibiting the aggregation (abnormal clotting) of platelets. In rabbit tests, eugenol prevented aggregation nearly as well as the pharmaceutical indomethacin.

Although cloves are the richest plant source of eugenol, it is also found in ­significant amounts in allspice, bay rum, greater galangal, basil, nutmeg, turmeric, bay leaf, hyssop, oregano, marjoram, and many other culinary and medicinal plants. Like most essential oils and their major constituents, oil of cloves and eugenol can be toxic at relatively low concentrations when taken internally or when absorbed through the skin (never apply essential oils directly to the skin). Eugenol requires professional supervision to be used internally. Judicious use of fresh or dried herbs and spices containing eugenol is a safer way to consume eugenol, and even small amounts can provide valuable antioxidants.


James Duke, a member of the Herbs for Health Editorial Advisory Board, spent ­thirty years with the U. S. Department of Agriculture. C. Leigh Broadhurst holds a doctorate in geochemistry and is a nutrition consultant in Clovery, Maryland.

ADDITIONAL READING

Borris, R. P., and J. M. Schaeffer. “Anti­parasitic agents from plants”. Phyto­chem­ical Resources for Medicine and Agri­cult­ure New York: Plenum Press, 1992.
Kurmaravelu, P., et al. “The antioxidant effect of eugenol on CCl4-induced erythrocyte damage in rats”. Nutritional Biochemistry 1996, 7: 23–28.
Laekeman, G.M., et al. “Eugenol a valuable com­pound for in vitro experimental re­search and worthwhile for further in vivo investigations”. Phytotherapy Research 1990, 4: 91–96.
Nagababu, E., and N. Lakshmaiah. “In­hi­bi­tory effect of eugenol on non-enzymatic lipid peroxidation in rat liver mitochondria”. Biochemical Pharmacology 1992, 43: 2393–2400


PubChem CID3314
Structure
Eugenol_small.png
Eugenol_3D_Structure.png
Chemical Safety

Irritant

Molecular FormulaC10H12O2
Synonyms

eugenol

97-53-0

4-Allyl-2-methoxyphenol

4-Allylguaiacol

Eugenic acid

Molecular Weight

164.2 g/mol

Dates
  • Modify

    2020-12-19

  • Create

    2004-09-16

Eugenol, also called clove oil, is an aromatic oil extracted from cloves that is used widely

 as a flavoring for foods and teas and as an herbal oil used topically to treat toothache 

and more rarely to be taken orally to treat gastrointestinal and respiratory complaints. 

Eugenol in therapeutic doses has not been implicated in causing serum enzyme elevations

 or clinically apparent liver injury, but ingestions of high doses, as with an overdose, can cause

 severe liver injury.

Eugenol appears as clear colorless pale yellow or amber-colored liquid. Odor of cloves. 

Spicy pungent taste. (NTP, 1992)

Eugenol is a phenylpropanoid formally derived from guaiacol with an allyl chain

 substituted para to the hydroxy group. It has a role as an allergen, a plant metabolite,

 a human blood serum metabolite and a sensitiser. It is a phenylpropanoid,

 a monomethoxybenzene and a member of phenols. It derives from a guaiacol.

Aho, aho! Primiți cu Covidu'?


Casa-darapanata-a-lui-George-Enescu

S-a sucit lumea. Până mai ieri, prin urbea noastră provincială, care umblă mereu cu nasu-n vânt și cocoțată pe tocuri cui să pară mai răsărită, toată lumea căuta apartament ultracentral. Acum vrea casă mică, dărăpănată, la țară. Dacă se poate cu niscaiva straturi gata formatate. I-a apucat pe toți dragul de glie eco-bio, dorul nemărturisit de pământ sub unghii, nostalgia după mucegaiuri, noroi, baligi și fum de lemn. Agenții imobiliari sunt în ceață, nu mai pricep nimic așa că și-au cumpărat cizme de gumă și dă-i aiurea pe coclauri, cum dă hipsterimea năvală la Electric Castle.

Pandemia de Covid e o divă excesiv de fardată. Zici că are o mască mortuară lipită de față, la fel cum a venit odată abțiguit Doru F. la un Crăciun deghizat în Moș Crăciun, de s-au pus toți copiii pe urlat, ca urzicați. Ziceai că era un teatru japonez NO greșit, cu sughițuri și muci și cu accente de film romantic indian. A trebuit să-l ducem ușurel pe moș în bucătărie, să-l convingem să-și dea jos masca aia cretină cu pomeți roz-buhăiți de alcoolic anonim, având două găurele sinistre și perfect rotunde în dreptul ochilor. Să se rezume naibii la barbă, la straie și ho-ho-ho. Să împartă cadourile după cum scrie pe etichete și gata, hai la răcituri.

Pandemia se plimbă prin lume ca fotomodelele pe catwalk, cu superioritate și siguranță. A confiscat toate răcelile, virozele și gripele planetei, a pus în umbră toate bolile umanității, a sfidat precauțiile tardive. Are parte de un PR mediatic perfect. E vedeta zilei. Doar că nu prea vrei să-ți dea un autograf. Așa că încerci să o eviți cât poți, restricționat în mișcări și libertăți, bine baricadat după cazemata protectoare a unei cârpe umectate, reflectând propria respirație.

Când nu mai poți și te saturi, evadezi. Fugi. Schimbi mediul de oameni cenușii, gârboviți, umblând razant pe lângă ziduri cu grația unor crabi timizi în căutarea izbăvitoare a beznei unei gropițe în nisip. Degeaba am visat la Creta, Barcelona sau chiar la Goa. Peste tot amenințări, restricții, carantine și legături de avion imposibile. Nu e de umblat departe, ci de stat pe lângă ogradă, îmbătrânind frumos ca o găină crescută la sol, ciugulind te miri ce de prin iarbă, fără gândul terifiant al supei care va deveni.

Am declarat așadar orașul drept insuportabil, mi-am luat liber și am șters-o la loc sigur, undeva unde masca nu e decât o figură de stil pentru suflete virusate de panica indusă de tv. Satul meu de munte cel liber și neînfricat, care n-are nici felcer, nici farmacist și nici milițian figurează în statistici cu zero! cazuri Covid. Să fie gena dacică sau doar izolarea geografică?

Aici majoritatea nici măcar nu crede că parșivenia de virus există cu adevărat. Iar cei puțini, care cred totuși că ar putea exista, dar numai în televizor, sunt absolut convinși că de ei nu s-ar prinde oricum. Iar dacă cumva, prin ceva minune diavolească s-ar agăța totuși de căputul hainei cuiva, l-ar ignora ca pe un păduche ofticos, abandonat de propriii colegi în pragul iernii. Au văzut ei chestii cu adevărat nasoale mai demult, cum ar fi acele 5 „copârșauă" (sicrie) de brad cu 5 copii morți de tifos doar într-o singură familie.

În locul meu ascuns de pe munte, iarna se practică uneori ceea ce în termeni meteorologici se cheamă „inversiune termică". La 1300 e un soare sticlos, zăpadă de o palmă, 9 grade Celsius și de acolo se vede departe, printre văi, delimitarea unei dungi cenușii – tot smogul, fumul de la groapa de gunoi și ceața se lasă frumos ca o plapumă infectă peste sofisticatul oraș-hub IT, oraș-accelerator de afaceri. Orașul cu oameni mascați și speriați pare acum condamnat la negură și spaimă veșnică, culoarea la modă a anului fiind gri-șobolan.

Dar eu mă plimb senin pe aceleași dealuri și trasee bine stabilite, fără să mă plictisesc, scăldat în lumină și liniște, cu senzația că nimic, dar absolut nimic rău nu mi se poate întâmpla aici. Urmăresc și fotografiez aceleași teme de când e lumea, atent la compoziție, lumini și umbre. Cățelul cară un băț mai lung decât el, cu maximă demnitate. Uneori cere să i-l arunc, el îl aduce și atunci viața lui capătă un sens înalt.

În colibă e cald și bine, trosnesc lemnele, miroase a ceai de cimbrișor, pe laviță e un vraf de cărți și radio Cultural bagă muzică bună. E per-fect, mai ales că vecina mea coace plăcinte pe plită și acuși, acuși vine la un ceai și la povești. Vai, dar am o viață atât de mișto, încât mi-e ușor jenă de întreaga umanitate, așa că stau aici ascuns, obscur și discret, departe de isteria generală.

Astfel trec trei zile de vis, până mă dibuiesc niște prieteni atât de dragi, încât nici măcar nu e nevoie să se auto-invite, vin ca la ei acasă: „Apărem pe la 6, stăm două zile, ce să aducem?" Și așa începe. Începe lejer, cu un foc, niște ciozvârte, o brânză puturoasă de Trascău și niște vinuri, vorba lui Sadoveanu: grase și vesele. Și coliba se umple de plăcinte, de vorbe și veselie și oameni veniți în vecini însetați de socializare, fiindcă „domnii ăștia de la oraș mereu vorbesc tot felul de noutăți curioase, de nu pricepi mai nimic".

După două zile, prietenii raportează „o răceală ușoară", dar altfel cică a fost fain, fain. Apoi tăcere. O tăcere suspectă. După alte două zile cobor scurt la oraș cu niște treburi, dar și fiindcă mi-e dor de ai mei și vreau să alerg o tură clasică de Hoia – 14 km. La munte nu pot alerga, că se crucește satul. Urbea emană aceeași tristețe apăsătoare, din care vrei să evadezi. Îmi iau copilul mic, care între timp s-a făcut mare și fugim împreună să stăm în colibă, să citim ruși și să facem tocană.

A doua zi, mă trezesc ca lovit de marfar, mă dor toate, sunt amețit și am frisoane. Combat cu un ceai mare și un Coldrex. O fi ceva răceală de la alergarea de ieri, îmi zic. Era cam frig și umed în pădurea bântuită.

Împreună cu vecinul meu și un prieten ne apucăm de asanat o baltă de lângă fântână. Cărăm vreo 3 ceasuri pietriș și bolovani cu căruța la care e înhămat și tizul meu – calul Voicu. Bem bere rece în mijlocul uliței, ca niște bărbați siguri pe ei. E perfect. Doar că peste noapte, alte frisoane, cefalee și niște suspecte transpirații reci. Tocana nu prea are gust. Dar, vai – nici ghimbirul nu prea are miros. Mă îmboldește din străfunduri o tuse seacă, de cavernă. Cineva îmi reglează ceva cu o șurubelniță între omoplați. Iar ce e și mai suspect – jurnalul lui Tolstoi, savuros până mai ieri, acum nu-mi mai spune nimic. Mintea pare că a părăsit incinta.

Senzația fizică seamănă cu ziua când au năvălit rușii, în timpul războiului. Unul, mai mârlan așa, cu trei ceasuri pe mână și doar trei clase a intrat în sufrageria vieții mele cu cizmele pline de noroi, s-a trântit pe sofa și a cerut poruncitor de mâncat și de băut. Și n-a mai dat semne că ar vrea să plece. A început să se insinueze în mintea mea posibilitatea acelui virus la modă. I-am luat deci pe prieteni la întrebări: Ia descrieți voi răceala ușoară. Copy/paste dau mai departe descrierea unei prietene medic. Aflu că și ea tocmai a încasat virusul de la un pacient. Zice să stau liniștit – după descrierea simptomelor, l-am încasat și eu, adus frumos de la oraș, cu pită și vin, ca la marea împărtășanie generală a pandemiei.

E duminică dimineața, soldatul rus sforăie încălțat, întins pe spate cu gura deschisă și panica îmi umple toată mintea ca un gaz. Nu de mine și de boala asta mi-e. Sincer mi se cam rupe de ea. Ce, n-am avut tuse măgărească de era mai să-mi scuip plămânii? Gripe rele, cu injecții Efitard în buci? Ce, nu m-am făcut praf cu bicicleta de atâtea ori? Nu m-am ciocnit cu unul pe o pârtie în Austria, de era să ne zdrobim? N-am fost în destule zone de malarie și febră Dengue? N-am mâncat pe cele mai insalubre străzi ale Indiei, unde bacilii de hepatită dansau din buric pe mese?

E limpede, nu persoana mea măruntă e problema. Panica e legată de toți cei cu care am fost în contact în tot acest răstimp. Începe o anamneză de chefliu, care se trezește mahmur dimineața, cu un set standard de întrebări: Oare cât am băut? Oare ce am făcut, ce prostii am zis? La cât s-a spart cheful? De ce mă doare capul în halul ăsta? Cum fac să mă dreg?

Fac deci o listă lungă de oameni iubiți, pupați, îmbrățișați, nepermis de apropiați social, începând cu fiul mic, care uite, doarme ca un prunc la doar un metru de mine și cu care stau bot în bot de 3 zile în coliba asta minusculă. Ba chiar cred că, la un moment dat ieri, la legendara Fierărie, cum ne pritoceam noi la soare pe laviță, am încurcat berile și a băut fiecare din sticla celuilalt. Ce coșmar… Lista mea de suspecți e lungă, iar în minte încep să-mi defileze șiruri întregi de oameni iubiți, începând cu tata, cu soția mea și tot așa, în cercuri largi.

Mizeria de virus nu cred că și-a propus să ne ucidă, cât să ne zăpăcească și să se răspândească rapid și mult, de unde și mutațiile, pe care le suferă pe traseu. Cine știe cu ce altă formă de virus deghizat și reîncărcat ne putem trezi la anul pe vremea asta?

Nimic mai enervant decât îngrijorările pentru ceilalți și neputința de a derula timpul înapoi. Oricât de zen ai vrea să fii, nu merge, stresul te toacă mărunt, ca pe pătrunjel, visezi noaptea că l-ai ucis cu mâna ta ba pe unul, ba pe altul, nu te mai imaginezi pe tine ca om, acum ești contact, un posibil super-spreader, ca tipa aia care a infectat cinci mii de oameni. Ești doar ușor răcit, în schimb frisoanele adevărate te zgâlție ca pe Nicolae Moromote la serbare, fiindcă ești virusat de frica și grija pentru ceilalți, pentru care nu poți face ab-so-lut ni-mic decât să aștepți să le apară simptomele, să dea ștafeta altora și apoi să înceapă să moară sufocați, unul câte unul.

Îți amintești versuri demult uitate, încurajatoare, cum ar fi Rilke, potriveală de mănușă: „Moartea e mare, ai ei suntem, cu râsul în gură"… și alte asemenea, cum ar fi cugetarea unchieșului meu milițian și bețiv, care-mi dădea pe furiș pălincă, la patru ani:

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

„Ia, copile și gustă să te-ntărești, că ești slab ca un țâr. Să știi că totu-i scris și omul crapă când i se gată foile din caiet. Iar dacă ți-e scris acolo să mori de avion, fix așa mori și dacă nu te urci în el. Are el grijă să te găsească și să pice pe tine, hahaaa!"

Urmează cavalcada clasică – testul pozitiv, emailul de la DSP, ordinul de carantinare, cel care începe din ziua testului, nu a bolii, plus telefoane de la medicul de familie, care are în atenție nu mai puțin de 50 de pacienți, pe care-i sună zilnic. Oare când mai are timp să și consulte?

Viața se complică, devii vag important, deși nu meriți: farmacie, indicații, vitamine, pastile pentru orice, o plasă descurajant de mare. Prietenii medici întreabă obsesiv despre temperatură și saturația de oxigen din sânge. Habar n-am.

Apoi vine izolarea în camera super șic a hotelului unui prieten, de unde se văd pe geam turle de biserici și acoperișurile clădirilor din centrul vechi. Acum trebuie să faci liniște, să stai numai așa și să îngropi toate securile războiului, laolaltă cu toate îngrijorările absolut inutile. Cum n-ai poftă de mâncare e vremea să ronțăi portocale, semințe, să cugeți, să scrii, să-ți iei pastilele conform unei scheme elaborate, să bei vedre de ceai și să te bagi în seamă. Enervant. Încerci, dar nu-ți prea iese.

Trece o săptămână întreagă, vreme în care singura apăsare reală e legată de ceilalți care, în mod absolut miraculos, nu dezvoltă nici urmă de simptome, în frunte cu fiul meu care s-a testat și a ieșit negativ. După cum bine știam, nu mă plictisesc cu mine însumi în izolare, deși nu mi se leagă nimic, nici lecturile, nici scrisul, nu pot vedea nici măcar un amărât de clip video, darmite un film.

Nu contează, mă încăpățânez să plutesc în legănarea tăcută a acestui ocean fără nume, ca un naufragiat agățat de un placaj și să fac mai departe lucrurile care îmi dau sens, cu toate că la finalul zilei nu pot alege nici măcar trei paragrafe decente. Le șterg a doua zi, apoi o iau de la capăt. Gestul contează.

Rup ritmul lentorii cu o sabie de kendo cu care exersez zilnic aceleași o mie de mișcări largi de tăiere aproape identice, în serii de câte două sute. Desculț, în tricou, cu geamul larg deschis. Energie pură. Respir bine, nu cred să am ceva la plămâni. Doar că luat de val și calculând puțin greșit pașii, odată era cât pe ce să spintec plasma, pe care nici măcar de curiozitate n-am pornit-o.

Altfel, zac într-un pat mare, cu un laptop în brațe, editez fotografii din Varanasi, India. Evadez departe, visez, adulmec mirosurile de bețișoare aromate și cardamon amestecate cu fumul de la rugurile morților. Am devenit un pustnic oarecare din Patericul Egiptean. Am tras scara lumii după mine și exist neștiut, ferecat într-o capsulă a timpului, conștient însă că, odată cu scara, am tras în chilie lumea toată cu măștile, iluziile și ispitele ei.

Cuget la o vorbă a lui Siluan Athonitul găsită într-o carte de Vodolazkin: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui". Interesantă provocare: să cobori până în străfundurile întunericului, dar să nu pierzi nici o clipă din vedere lumina și nădejdea. Când mă gândesc la adevăratele descinderi în infern ale unor oameni adevărați precum Coposu, Țuțea, Wurmbrand sau Lena Constante, mi se face o rușine imensă să-mi tot bat capul cu persoana mea infestată de o gripă la modă, fie ea năbădăioasă și pe alocuri, chiar ucigașă. Întrebarea este unde e referința? Că dacă ai iluzia că lumea începe și se termină cu tine, e cam nașpa.

În rest, în casa vieții mele soldatul rus își face de cap – a băut și spirtul sanitar Mona din baie, plus un aftershave. Dă semne că ar pleca, dar înainte, imprevizibil, răstoarnă ordinea din jur, drept urmare mă trezesc cu tot felul de senzații noi, neștiute, care se mută din mușchi în oase, din tuse de poet simbolist ofticos în monumentale mahmureli și amețeli. Încet, gusturile revin, la fel cum se conturează tot mai clar și planurile de evadare.

Mă prezint frumos la 8 dimineața la spital, cu programare, la ceea ce se cheamă Evaluare Medicală, conform regulilor. Cum era de așteptat, toți sunt programați la aceeași oră, deci lume, buluceală, chehelit pe toate vocile, plus o foială continuă de medici și asistente în combinezoane și măști. Ce urmează e vag ridicol și ușor penibil. Îmi amintește de vremurile când ne dădeau injecții în picior, la școală, la catedră și trebuia să ne arătăm pe rând chiloții în fața colectivului. Noi, ăia mai șmecheri, mergeam iute primii să scăpăm și să putem râde în pace de ceilalți.

Într-o sală înghesuită de așteptare, unde ușile se deschid larg cam o dată pe minut invitând ceața și alea minus două grade de afară înăuntru, oamenii sunt luați pe rând, chestionați și puși la un aparat așezat strâmb pe un scaun: anamneză, confesional, temperatură, tensiune, totul în public, intimitate zero. Asistenta completează febril o fișă și altul la rând. Bine că nu ne dezbracă. Nu există în ditai spitalul o perdea nenorocită după care să faci chestia asta?

De acolo, după vreun ceas de jenă colectivă ne distribuie pe afară în niște containere răzlețe, unde ni se ia sânge, se face o electrocardiogramă. După altă oră: „Nu-i bine, s-a coagulat proba, tre’ să vă mai înțepăm o dată". Mai trece un ceas până o asistentă mă preia și mă conduce. O urmez ca un cățelandru cuminte prin cotloanele spitalului și mă plasează la o sală de radiologie, unde încălzesc cu pieptul un fel de ecran rece și impersonal, în timp ce trebuie să îmi țin respirația.

Sunt dus apoi și segregat într-o încăpere împreună cu alți 4 bărbați covidați vreme de încă 4 ceasuri bune de îndelungă așteptare. Degeaba deschid cartea și mă apuc de citit. Mai rău ca niște babe nevorbite, pe băieți îi apucă depănatul poveștii vieții, pe rând, atacând aceleași partituri: cum au luat virusul, de la cine, pe câți au infectat, cum le-a fost rău când le era rău, ce inhalații cu sare au făcut ca să le fie bine, ce medicamente au luat, cât au tușit și tot așa până la subiecte de mare interes, despre care ardeam de nerăbdare să aflu cât mai multe detalii: cât mai e prețul la terenuri în Feleac, cât combustibil consumă mașina pe an dacă ai casă în Florești, la 15 km de centru, cât iese acum metrul pătrat de construcție sau ce faci când mâța vecinului ți se pișă sistematic pe gazonul tău nou, nouț, cumpărat în rulouri.

Asta ultima a iscat dezbateri atât de furtunoase, cu accente de Caragiale amestecat la grămadă cu Arghezi și Labiș, încât cu greu m-am abținut să nu râd. Exasperat, proprietarul de casă nouă cu gazonul acum ștampilat cu pete rotunde, galbene, a investit într-o cușcă-capcana luată de pe OLX cu 200 de lei. Cu ea a capturat pe rând toate cele 6 pisici din vecinătate, pe care le-a invitat noaptea să cunoască și alte gazoane din diverse cartiere ale orașului, nu doar cel în care locuiau.

Începând de pe la 2, 3, când eram deja toți lihniți, în pragul hipoglicemiei, au început să apară pe rând medicii dedicați fiecăruia cu niște foi cu evaluări și rețete, plus niște verdicte turuite atât de expeditiv, că te lăsau paf. Pe la 4, colegii-covizi s-au cărat, care bine-mersi fără complicații, care cu rețete de antibiotice și amenințări de mai rău și indicația: „să sunați la 112 dacă se complică". În orașul de pe Someș, timpul de așteptare la 112 e undeva între 2 și 4 ore. Pandemia a confiscat nu doar răcelile, ci și mai toate ambulanțele.

S-a făcut ora 4 când, privind în gol pe fereastră, reflectam la soarta crudă a celor 6 mâțe nesăbuite, care au spurcat gazonul greșit îngrădit frumos de tuia, când a venit tânăra mea doctriță stagiară cu niște verdicte cam de speriat: că cică am o juma de plămân bulit de pneumonie, un ficat de gâscă îndopată, o tensiune mărită, un colesterol cât china, plus alte mărunțișuri, dar spuse așa, mai frumos, cu terminologie adecvată. M-a privit de la distanță adânc și cu oarecare compătimire de după masca de plexiglas și m-a întrebat suav:

„Oare în halul ăsta fiind, n-aș dori să mă internez?" „O, ba da, mereu mi-am dorit să locuiesc în ceva spital, dar parcă nu aș începe chiar de azi… poate altă dată", am răspuns cu ochii fixați pe ușă. Mi-am amintit de țața Tanța de la Zimnicea, care nu zicea că s-a betegit, ci că „i s-au stricat analizele", impersonal așa, de parcă una era omul și alta colesterolul. Cu analizele praf, am zbughit-o de acolo mai liber și mai entuziast decât băieții care ieșeau de la Rocky 4 dând cu pumnii prin aer și dus am fost până în spațiul securizant al camerei de hotel, cu o nouă plasă de medicamente la purtător, inclusiv antibiotice.

Am scris sec două mesaje: unul la DSP (unde nu răspunde la telefon decât o melodie în buclă) și unul medicului de familie, prin care am anunțat solemn strămutarea carantinei pentru următoarele 7 zile. Da, știu, caz penal și pușcărie, știu, dar plec, pa! Nu mai sunt contagios de 3 zile.

A doua zi mi-am luat adio de la cenușiul sinistru al orașului-șobolan și pe la prânz așa, am început adevăratul proces al revenirii la viață. Rețeta vindecării e simplă: munte, soare, zăpadă, o colibă caldă plină de cărți și un cățel credincios urmându-te fidel pe toate coclaurile posibile, cu prețul vieții. În plus, incredibil dar adevărat, toți în jur sunt bine mersi sănătoși, nevirusați. Ce poate fi mai plăcut decât să știi că ești distribuitor de viruși de doi bani?

După 3 zile de vis în care am studiat atent toate gardurile pe o rază de vreo 10 km pătrați și am bătut cărări în locuri neumblate prin păduri și pe culmi, am reluat lecturile, iar scrisul s-a mai legat. Mă sună prietenii care m-au cadorisit cu virusul. Nu le port pică, relax. Sunt vii și au mare chef de un Covid party.

Slăbiți de boală, ușor ofticoși ca mine, dar cu același binecunoscut tonus înalt de pe vremea când schiam împreună în Austria până ne cădeau genunchii, facem împreună plimbări pe păduri, râzând ca proștii de toată pățania. Cu aleasă grație, toate se reiau de unde le lăsaserăm. Împreună punem lumea la loc sprijinind-o cu mici de angus, berbecuț maturat, brânzeturi și vin Primitivo. Plus vecinii puțin credincioși, care dau năvală în colibă ca la urs și ne privesc cu neîncredere:

„Așa și voi ziceți că ați fost chiar betegi? Da’ oare virusu ăsta chiar există? Poate la voi, pe la oraș. Că de noi nu cred că s-ar prinde…"

Comuna figurează în continuare cu zero infectări. Petrecem fericiți nevoie mare fiindcă n-am fost noi cei care să le stricăm frumusețe de statistică. Să rămânem, pe cât se poate, sănătoși, oameni buni. Iar orice ar veni, cu nici un chip să nu deznădăjduim.

În fundul curții



Eseu despre veceu. Beneficii dosite în fundul curții.

„Cizma-i cizmă. Ascultă la mine. Ca cizma de gumă nu-i nimic!" asta era zisa unui vecin hâtru, de la munte. O repeta des, să ne intre la toți în cap. Iar nimeni nu-și amintea să-l fi văzut vreodată încălțat cu altceva pe lume decât cu cizme de gumă, fie noroi sau secetă, ger sau caniculă, zi de lucru sau sărbătoare cu cruce roșie.

Convins fiind de beneficiile ascunse ale acestor încălțări luate uneori în răspăr, mi-am luat și eu o pereche cu două numere mai mari, să pot sări în ele direct, cu ciorapi de lână cu tot, când ies din cabană. Mai solemn decât Motanul încălțat, am luat ieri lada să merg după ceva lemne, dar vai, în drumul meu presărat de visări și nepăsări existențiale, am călcat de-a lungul pe un perfid lemn înghețat ascuns sub zăpadă, drept urmare m-am trezit privind lumea sucită de la verticală la orizontală.

Câmpul meu vizual s-a mutat imediat de pe stiva de lemne pe noua budă a vecinilor, lucind în soarele dimineții ca o nestemată de mare preț. M-am scuturat de omăt, am constatat că, în afară de o injecție în fesa dreaptă, n-am pățit nimic, însă de imaginea idilică a veceului încă mirosind a rășină de brad, cu colac din plastic roșu, tronând peste o groapă mai neguroasă decât hăul în care s-a prăbușit lupul din Capra cu trei iezi la ospățul fatal, n-am reușit să scap. Gândul a început să mă obsedeze.

Chiar, de ce a căzut haznaua sătească în derizoriu? Merită? Așadar, m-am apucat de un nou demers absolut inutil – un eseu închinat veceului tradițional și parfumului său discret, mai ales iarna, când totul e înghețat bocnă. Consider această inițiativă cel puțin la fel de importantă pentru omenire precum ar fi o epopee, lungă cât Mahabharata, închinată beneficiilor aduse de nemuritoarea cizmă de gumă în viața trecătoare a omului.

Zic din start – nu vorbesc aici despre lucruri nepermise azi, în era inteligenței artificiale, când Europa ne potopește cu miliarde, cum ar fi blestemul celor în jur de 1500 de școli și grădinițe din țara noastră, încă posesoare de haznale, ci mă refer strict la privata particulară, cea pe nedrept situată undeva într-o dizgrație spațio-socială. Indirect, ni se sugerează că aceste simpatice spații restrânse de meditație și izolare „de nevoie"  ar fi sinonime cu ceva apucături medievale, îndepărtate de civilizație, de unde și demonizarea lor geografică, drept „în fundul curții".

Veceul nou nouț din vecini, încă mirosind a parfum de rășină de brad.

Să privim totuși puțin în istorie. Arheologii au dat peste diverse simulacre de toalete moderne, spălate prin ingenioase sisteme de ghidare a șuvoiului de apă, undeva înainte cu 3000, chiar 4000 de ani î.Hr la greci și la indieni. Ce știm mai concret din manuscrise este că doar la Roma în anul 315 d.Hr. funcționau 144 de toalete publice. Iar acestea nu erau destinate unei singure persoane, ci erau de-a dreptul publice!

Interesant e faptul că, la fel cum am văzut nu demult în India la țară grupuri de oameni stând diminețile pe vine, în cerc, fiecare cu sticla lui de apă, mersul acesta la toaletă „cu clasa", era considerat, exact ca la romani, un eveniment social. Vecinii și prietenii foloseau acest pretext pentru a schimba idei, precum și pentru a diseca noutăți legate de politică, ba chiar probabil, de timpul probabil. Chiar, ce poate fi mai nimerit decât să te gândești la politică tocmai de pe tron?

Romanii cei sofisticați, aburcați nu doar pe culmea civilizației de atunci, ci chiar cocoțați frumos câte 10-15 pe niște tronuri așezate într-un soi de agora dreptunghiulară, se ștergeau cu câte un băț în vârful căruia era prins un burete și se spălau în micul pârâiaș susurând în șanțul de piatră, ce curgea drept prin mijlocul toaletei publice.

Au trebuit să treacă multe sute de ani până când acest mers la budă în public să se elibereze de constrângeri, să cunoască rușinea și să devină asocial de-a dreptul. În Londra Evului mediu oalele de noapte se goleau drept pe uliță, uneori direct de la etaj, pe fereastră. Contaminarea apei era sursa principală pentru diverse urgii puse mereu pe seama exasperării lui Dumnezeu cu privire la păcatele oamenilor, cum ar fi holera sau febra tifoidă.

Degeaba un nepot isteț ale Reginei Elisabeta I a inventat în 1592 un sistem asemănător toaletei de azi, cu rezervor de apă coborând năvalnic pe o țeavă și declanșator cu lănțug, fiindcă omenirea nerecunoscătoare, neatentă ca un elev mereu repetent, a ignorat drăcovenia vreme de 200 de ani. Se pare că războaiele și trânta cu ciumele au întârziat puțin apetența pentru civilizație.

Așadar, omenirea și-a făcut mai departe treburile pe câmp, în olițe de porțelan cu capac, iar orășenii mergeau câte 40-50 la aceeași privată de lemn de la capătul străzii care, când se umplea, era mutată un pic mai încolo, pe o nouă gaură. Iar vidanjele cu motor erau pe atunci rupte din ceva film SF.

Pentru toaleta modernă bieții oameni au trebuit să aștepte până la mijlocul anilor 1800, epoca de mare avânt a invențiilor revoluționare. Doar că, datorită stratificării sociale, mai întâi au beneficiat de acest water closet modern (de unde și abrevierea WC, adică veceu) regii, prinții și ducesele, cu fundurile obișnuite deja cu diverse tronuri. Tot ei au trebuit să mai aștepte vreo 40 de ani pentru brevetarea hârtiei igienice în suluri (în doar un singur strat, nu trei și fără parfum de mușețel!). Oamenii de rând s-au bucurat de beneficiile veceului modern, cu apă curentă, abia hăt mai târziu, când nobilimea se plictisise deja de el.

Românii simpli, de la țară, ocupați ca de obicei cu trăitul de pe o zi pe alta într-o țară vag disfuncțională, au dat peste acest miracol civilizator abia când a început comunismul să-i strămute în masă din fundul curții drept în cartiere de blocuri, cu scopul de a construi accelerat socialismul la oraș.

Azi, românașii noștri conduc detașat în topul european nu doar la maximum de ore de chiorât la tv sau de teorii ale conspirației pe cap de locuitor dacopat, ci și la procentul de toalete în aer liber, presărate prin diverse colțuri de ogradă sau lipite de grajd, cum au vecinii mei de la munte, de obicei în vecinătatea fraternă a unui munte de baligi de cai și vaci. Cam 30% dintre concetățeni se strecoară așadar zilnic într-un spațiu intim puțin mai mare decât un dulap de haine, în vreme ce, la mare distanță, vin rivalii tradiționali, respectiv zarzavagiii de bulgari, cu doar 15 procente ridicole.

Amărâții de germani, olandezi sau suedezi și-au pierdut cu totul orice urmă de fantezie și romantism cu ale lor procente infime, tinzând spre zero absolut. Bieții de ei, nici măcar nu-și pot imagina că acest spațiu privilegiat, poate pe nedrept alungat din istoria lor, închide odată cu ușa scârțâind din balamale o sumă de surprize rezervate doar inițiaților.

Să nu uităm onomastica. Cum să dispară deodată din vocabular această legăturică de pătrunjel proaspăt de denumiri atât de simpatice precum: closet, latrină, cloacă, hazna, privată, umblătoare, budă sau veceu? Am selectat doar cinci beneficii ascunse ale veceului în aer liber, dar simt că ar putea fi mai multe.

Interior de toaletă din vecini, cu colac modern și cândva tapetat cu afișe.

1. Conștiința faptului de a fi în lume. Când te împinge din spate nevoia, iar buda e situată absurd, pe deal, vrând, nevrând trebuie să iei cunoștință de starea lucrurilor. Ferecat într-un apartament cu toaletă în casă, nu ai șansa de a da direct piept cu parfumul florilor sau stihiile vremurilor. Timpul rămâne probabil, așa cum ți-l livrează telefonul deștept, nu e concret. Inevitabil, mersul la closet vine la pachet cu un soi de trezire, de mirare. Umbli prin realitate și din mers constați lumea, iei seamă pe pielea ta de temperatură și umiditate, brusc faci parte din peisaj așa cum se livrează, nu prin ricoșeu, de pe geam sau din balcon.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

E noapte, viscolul dă să te doboare, dar tu înaintezi implacabil spre țintă, mai determinat decât Agripina din „La Vulturi" sau Ana lui Manole spre zid, bâjbâind cu o frontală pe cap și blestemând mărunțel în barbă. Dar nimic nu se compară cu recompensa izbânzii eliberatoare și cu declanșarea de dopamină la întoarcerea în coliba călduță. Parcă tocmai ai scăpat viu din ceva război. Deodată, lumea e frumoasă de mai că-ți vine s-o pupi. Iată cum un fapt banal răstoarnă lucrurile, te face să trăiești mai intens. Trăiești live o transfigurare a rutinei, lucru defel de lepădat.

2. Reflectarea, anamneza, amintirea. Cugetarea e mereu bună. Auto-reflecția. Aflat în solitudine, se cațără pe tine gânduri adânci, ca furnicile vara: Cât de nesăbuit am putut fi să-mi plasez buda pe deal, de dragul perspectivei? Uite, ăsta ar merge de proverb personal: „Să nu-ți faci veceu vara, când păsărele se înfoaie și ciripesc a împerechere".

Uneori mă vizitează amintirea unor latrine memorabile: a noastră din Mănăștur, cea tapetată cu diplomele de box ale tatălui meu, cu scopul de a învăța ceva despre sic transit gloria mundi. Cea auster-protestantă a bunicului, unde nu era loc de frivolități, care avea mereu alături un teanc de cărți sobre, însă ale căror pagini rupte treceau de la răsfoire direct în neant. Mai era cel tapetat cu poze cu gagici din calendare descoperit undeva în Maramureș. Sau cel al unui vecin pasionat de „almanahe" de anii ’80, cu o selecție savuroasă de caricaturi și glume comuniste de pe șantiere sau intreprinderi.

Buda mea e un deliciu. A fost cumpărată acum mulți ani de la un vecin pasionat de artă naivă și decorațiuni interioare. El și-a făcut una nouă, ca o cazemată sufocantă din bolțari. A mea e de lemn și respiră vast printre scânduri. Iarna când viscolește, ajungi la colac doar folosind o lopată. Această muncă provoacă un atașament emoțional aparte.

Nu uit cum am adus-o patru oameni pe uliță, ca pe o lectică purtată pe umeri pe doi pari lungi, în hohotele de râs ale gurii satului. Are ușă cu geam, prin care văd, pe muntele vecin, cârciuma unde opresc de obicei la o bere mică și un pufuleț după urcarea lungă, pe bicicletă, de pe Drumul mareșalului. Are și două gemulețe mobile pe lateral, pentru aer condiționat, eventual pentru câteva mușcate. În interior am creat un mic muzeu kitsch, cu diverse obiecte și bibelouri clasice. N-ai cum să te plictisești. Acolo pe deal este și 3G, deci poți citi dimineața newsletterul PressOne.

Micul muzeu kitsch din vârful dealului, de unde poți vedea până departe.

3. Declanșator al mecanismelor de adaptare. Premiza e simplă – disconfortul e sănătos. Alternativa, o șansă. Mă amuză cei care vor să schimbe mediul, dar să găsească în cabana de la țară sau la munte exact aceleași condiții ca la oraș. La fel cum nu-i înțeleg pe domnii cu vile de pe maluri de lac, care au fose septice cu găuri date anume, ca să facă economii la vidanjare. Supraevaluarea confortului merge mână-n mână cu consumismul. Iar uneori, cu nesimțirea.

Provocarea este ca, pentru un anumit interval de timp, schimbând contextul, să fii tu însuți deschis spre schimbare. Ți se oferă pe tavă o ocazie de a practica o stranie gimnastică uitată – a modestiei și minimalismului. E păcat să o ratezi. Acum nu mai învârți doar un robinet, ci sari în cizme, apuci găleata și ieși după apă, la fântână sau cișmea. E o mică aventură – pe traseu te poți împiedica sau îți poți turna apă în cizmă dacă ai găleata prea plină. Sus pe deal, nu mai tragi apa apăsând o clapetă, acum trăiești altfel, devii vulnerabil la o experiență nouă, te mulezi pe situație, nu tot încerci să adaptezi mediul la pretențiile tale de om sofisticat, cum faci la oraș.

Undeva la 3400 de metri, lângă un lac glaciar din Munții Altai, am trăit 5 zile într-o iurtă. Făceam seara foc cu baligi uscate, iar noaptea șoriceii se plimbau peste tot, pe oameni inclusiv. Veceul era departe – o coșmelie de tablă albastră. Dar dincolo de el se afla Ak Tash, un munte absolut spectaculos, răsărit dintr-o pajiște presărată cu turme de oi. Mersul la toaletă era mereu sinonim cu visarea de a urca acel munte. Priveai departe răpit de acea chemare irezistibilă. Din pricina preumblării, într-o zi am ajuns pe acel vârf.

Câteva din bibelourile care înveselesc toaleta mea.

4. Selecția naturală. Veceul din deal a contribuit activ la cernerea elegantă a prietenilor. La început erau destul de mulți care foiau în jurul colibei. Apoi, s-au tot rărit. Cu vremea, mi-am dat seama că, în ciuda vârstei lor biologice, unii dintre prietenii mei parcă nu au crescut, doar au îmbătrânit. Trec senini prin viață, ratând deliberat o grămadă de oportunități de a-și deschide mintea. În schimb, au dezvoltat certitudini, la pachet cu niște standarde de viață de neclintit. Nu fac rabat de la ele în ruptul capului. Mă îngrijorează de-a dreptul.

Unii trăiesc un soi de viață ambalată în țiplă, o viață full option, cu conturi pe diverse platforme pe social media, unde își expun nu doar meniurile, ci și părerile despre te miri ce subiect. Între timp, cumpărăturile li se aduc la ușă, la fel ca mesele de prânz, din click-uri abil plasate pe Glovo. Concediile – cam all inclusive. Hotelurile – minimum 4 stele. Vinurile – de nebăut sub 10 euro sticla.

Orice pas înapoi de la acest marș triumfalist spre progres e sinonim cu ratarea. Iar eu, cu mândria mea de budă-muzeu din deal, mă tem că reprezint pentru ei ratatul perfect, dus ușor cu sorcova. Îmi convine.

Amuzant tot acest menuet cu peruci excesiv de pudrate, acest dans de societate menit să livreze un soi de iluzie a civilizației, de situare bățoasă pe ceva fuștei de scară socială de calitate net superioară.

Contextele, e drept, s-au mai schimbat, dar mintea omului, sărmana, a rămas cam aceeași de când lumea, la fel dilemele cu care se confruntă. Acum, nu mă despart de foștii mei prieteni doar obiecte și mărci de mașini, ci ne pun în posturi antagonice viziunile diferite asupra lumii, asupra valorilor și idealurilor pe care ne-am clădit fiecare micul piedestal al vieții.

Veceul lipit strategic de grajd, lângă muntele de îngrășământ natural.

5. Expresie a libertății. Despre cotidian putem afirma două lucruri: se repetă și drept urmare, bucla asta plictisitoare ne extenuează. „Cunosc un englez – spunea Goethe – care s-a spânzurat ca să nu fie obligat să-și facă nod la cravată în fiecare zi."

Cotidianul în vremuri de pandemie complică infinit lucrurile, aducând cu sine nevroze, anxietăți și depresii. Trăim o epocă a libertăților îngrădite într-o uniformitate și o normalitate care amenință să ne îngroape într-o cantitate de blazaj echivalentă cu muntele de baligi de lângă grajdul vecinilor. Împotmolirii și gripajului în propria existență supusă mecanicii rutinei nu i se poate răspunde decât prin exercitarea apăsată a libertății, indiferent ce formă absurdă ar lua ea.

Evadarea din cotidian într-un spațiu care ne invită la ceva radical diferit, cum ar fi vizitele la veceul din deal sau din fundul curții, poate, la nevoie, deveni o adevărată expresie a libertății, nu doar a eliberării de nevoințele trupești, ca să folosim un elegant limbaj călugăresc. A venit vremea să ne revoltăm împotriva incolorului și inodorului, împotriva coroziunii lente a letargiei. Ziua în care ne vom lua atât de trist în serios, încât nu vom mai fi în stare să râdem de noi înșine, va fi o zi neagră, de doliu. De acolo începe extincția.

Final

E clar că acest text e străbătut de spiritul auto-persiflării și jocului de-a cuvintele, neavând nici o pretenție de seriozitate. Cu toate acestea, îl voi încheia într-o cheie oarecum meditativă, findcă mi-am amintit acum pe final de fericitul Nicolae Steinhardt, de botezul lui fugitiv în pușcărie sau de penibilul teribil al mersului la tinetă în public, pe care le descrie în jurnalul său emblematic.

Mă întreb cum oare, în ciuda umilințelor și terorii, acest om s-a încăpățânat să-și exercite libertatea supremă de a rămâne fericit? Prin spiritul înalt și inima sus. Și neapărat prin autoironie, umor și credință, coroborate cu luarea în răspăr al unui cotidian sumbru, privit doar ca un interval, alături de disprețul pentru propriul trup, văzut ca un simplu cort pământesc, pasibil să se desfacă oricând.

Toate acestea sunt cuprinse în minunata și surprinzătoarea lui expresie, șperaclul cu care demontează și aruncă în derizoriu tot mecanismul banalului și al răului. Este ceva cum nu se poate mai potrivit pentru un an 2020, pe care memoria va dori să-l izoleze undeva în fundul curții minții: „Curva ei de viață, curul lui de trup".





Temperaturi sub 30 °C dar tot sufocante. Bucureștiul pare un oraș asediat. Doamne ferește!

Am dat o raită prin magazine și farmacii. Mi-am umplut tolbele cu ceva pastile, dresuri si cărți, că deh încă nu pot renunța  la ele deși cu...