Foto: A. Mateescu, La lumina lămpii în iatacul meu.Două amintiri din BABILON, 1994. Dacă ar putea să vorbească ?
Două articole care pun în lumină Irakul. Ce amintiri am din aceasta zonă !Premisele intervenţiei militare a S.U.A. în regiunea Golfului Persic (1990)
Ocuparea Kuweitului de către unităţile armatei irakiene, la 2 august 1990, a fost o operaţiune violentă, de mare amploare, desfăşurată în Orientul Mijlociu după căderea Zidului Berlinului (eveniment care a permis crearea premiselor necesare reunificării Germaniei şi încheierii Războiului Rece). Conflictul declanşat de dictatorul Saddam Hussein a produs stupoare în întreaga lume. Organizaţia Naţiunilor Unite a fost surprinsă de rapiditatea operaţiunii irakiene, iar ştirile despre invazie au amplificat temerile în rândul statelor din vecinătate – în mod deosebit, în Arabia Saudită şi Israel.
Cu excepţia ministrului de externe Tarik Aziz şi a încă unui diplomat irakian, nici o altă persoană oficială din cercul intim al lui Saddam Hussein nu a prezentat, în acel moment, reprezentanţilor străini şi organizaţiilor internaţionale motivul care a stat la baza deciziei de ocupare a Kuweitului.
Complexitatea problemei a generat numeroase controverse, care nu s-au încheiat după încheierea războiului din Golf (1991). Tarik Aziz a acordat câteva interviuri, în care a expus punctele de vedere ale autorităţilor de la Bagdad, însă acestea trebuie analizate cu foarte multe rezerve din cauza subiectivităţii ministrului irakian.
Primul semnal major de ameninţare, lansat de Saddam Hussein la adresa conducătorilor kuweitieni, a apărut la sfârşitul lunii mai 1990, când s-a desfăşurat la Bagdad o întâlnire a reprezentanţilor statelor arabe. Aceasta a fost organizată pentru a analiza pe larg situaţia creată în Israel de afluxul emigranţilor evrei proveniţi din Uniunea Sovietică şi estul Europei. În timpul discuţiilor, preşedintele irakian a criticat statele arabe care menţineau la un nivel scăzut preţul petrolului – fiind vizate, îndeosebi, Arabia Saudită şi Kuweitul.
Pentru rezolvarea problemei, miniştrii Petrolului din Arabia Saudită, Kuweit, Irak, Emiratele Arabe Unite şi Qatar s-au întâlnit la Jidda, la 10 iulie 1990, şi au hotărât să limiteze producţia de ţiţei a ţărilor lor, cu scopul de a se obţine un preţ de 18 dolari/barilul de petrol. Ministrul kuweitian a precizat în ziua următoare faptul că urma să îşi reconsidere poziţia, în cazul în care celelalte state încălcau limitele de producţie existente înainte de începerea reuniunii.
Câteva zile mai târziu, reprezentanţii Kuweitului au exprimat, la o şedinţă a O.P.E.C., intenţia de a menţine cota de producţie a ţării lor la nivelul stabilit la Jidda doar până în toamna anului 1990. Această măsură putea produce, în luna octombrie 1990, o nouă scădere a preţului petrolului pe piaţa mondială, care afecta veniturile regimului de la Bagdad.
Ca urmare a eşecului înregistrat la negocieri, ministrul de Externe irakian a trimis, la 16 iulie 1990, omologului său kuweitian un memorandum prin care solicita să se returneze autorităţilor de la Bagdad 2,4 miliarde de dolari pentru petrolul extras de Kuweit, în timpul războiului dintre Iran şi Irak (1980-1988), din regiunea Rumalia (teritoriu revendicat de mai multă vreme de irakieni). Tarik Aziz a mai solicitat o compensaţie de 12 miliarde de dolari pentru pagubele create economiei irakiene de supraproducţia de petrol kuweitian, care generase o scădere a preţului petrolului pe piaţa mondială. În acelaşi memorandum, s-a cerut anularea datoriei de război pe care regimul de la Bagdad o avea faţă de Kuweit (10 miliarde de dolari) şi cedarea, în favoarea Irakului, a insulelor kuweitiene Warba şi Babiyan – de unde se putea controla accesul către singurul port maritim irakian, Ummm Qasr.
În discursul pe care l-a rostit la 17 iulie 1990, cu prilejul Zilei Revoluţiei Irakiene, Saddam Hussein a reluat acuzaţiile din memorandumul prezentat de Tarik Aziz şi a subliniat „pericolul de otrăvire la care este supusă economia irakiană din cauza supraproducţiei kuweitiene de petrol”. Totodată, preşedintele irakian a menţionat că exista un plan „inspirat de S.U.A. pentru a submina interesele şi securitatea arabilor”, iar Emiratele Arabe Unite şi Kuweitul au luat parte la „proiectul sionist, susţinut de imperialişti împotriva naţiunii arabe”. La finalul acelui discurs, ministrul de Externe kuweitian, şeicul Sabah al-Ahmad, a fost acuzat de faptul că era un agent american. „Irakul – a spus Saddam Hussein – a devenit singurul apărător de bază al arabilor; datorită armamentului sofisticat din dotarea armatei irakiene, imperialiştii nu vor îndrăzni să atace, însă îşi vor reface planurile de război, folosindu-se de agenţii lor care conduc în Golf”.
Atitudinea dictatorului irakian faţă de statele arabe vecine nu a trecut neobservată. Ceea ce a surprins a fost ostilitatea deschisă şi vehementă pe care o exprima acesta faţă de Statele Unite ale Americii – unul dintre statele care au furnizat regimului de la Bagdad mari cantităţi de armament modern, în cursul războiului dintre Irak şi Iran (1980-1988).
Interesele economice americane şi-au pus amprenta asupra Orientului Mijlociu încă din perioada administraţiei lui Franklin Delano Roosevelt şi s-au perpetuat în timpul Războiului Rece. S.U.A. au acţionat pentru menţinerea monopolului său asupra petrolului saudit şi kuweitian, controlând sursele de aprovizionare ale Europei occidentale şi Japoniei. Totodată, conflictul ideologic cu Uniunea Sovietică a determinat administraţiile de la Casa Albă să acţioneze permanent în zona Golfului Persic împotriva tentativelor de comunizare a statelor din regiune.
În paralel, politicienii americani au încercat să atenueze conflictul politic, religios şi economic dintre principalii săi aliaţii din Orientul Mijlociu – Israelul şi Arabia Saudită. Această atitudine a fost criticată dur, de-a lungul anilor, de liderii arabi naţionalişti, care nu acceptau ideea existenţei statului israelian.
De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere faptul că au fost făcute cheltuieli imense pentru perfecţionarea mijloacelor de ducere a războiului, în perioada 1946-1990. Fiabilitatea armamentului şi a tehnicii de luptă trebuia demonstrată „la cald”, într-un conflict care să demonstreze că fondurile alocate pentru înarmare au fost cheltuite eficient, din punct de vedere militar. Scopul final al acelor arme a fost atins şi cercetarea rezultatelor obţinute pe câmpul de luptă a condus la perfecţionarea tehnicii militare, precum şi la descurajarea potenţialilor inamici ai Statelor Unite ale Americii şi ai aliaţilor săi. De exemplu, în bugetul federal al S.U.A., aprobat pentru anul financiar 1990, s-a precizat că banii stabiliţi pentru operaţiunea „Scutul Deşertului” proveneau din fondurile de urgenţă. Pentru acel an s-a alocat, suplimentar, suma de 2,1 miliarde dolari şi, apoi, au fost făcute rectificări în valoare de 800 de milioane de dolari. Pentru anul financiar 1991, bugetul necesar apărării, propus de administraţia George Bush, a fost de 295,1 miliarde de dolari. Congresul Statelor Unite a aprobat 272,95 miliarde de dolari, ceea ce a însemnat o reducere cu 7,5%. În acele condiţii, Departamentul Apărării a anunţat că fondurile alocate pentru anul 1991 nu erau suficiente din cauza cheltuielilor suplimentare făcute cu operaţinile „Scutul Deşertului” (2 august 1990 – 17 ianuarie 1991), „Furtună în Deşert” (17 ianuarie – 28 februarie 1991) şi „Oferă Confort” (aprilie-iulie 1991) – fapt ce a impus o reanalizare a situaţiei financiare de la acel departament.
Cum se poate caracteriza activitatea diplomatică a S.U.A., desfăşurată înainte de declanşarea invaziei irakiene împotriva Kuweitului la 2 august 1990? Este o întrebare cu mai multe necunoscute din cauza controverselor generate de mesajele transmise de administraţia de la Casa Albă, în acea perioadă. Disputele diplomatice, şi nu numai, dintre Bagdad şi Washington s-au acutizat atunci şi au apărut multe suspiciuni privind intenţiile presupus agresive ale partenerului de dialog. Nu este clar nici astăzi dacă a fost vorba despre o lipsă de profesionalism a diplomaţilor americani, de neglijenţă la nivelul Departamentului de Stat (care coordona conduita tuturor instituţiilor guvernamentale implicate în promovarea politicii externe a S.U.A.) sau de o atitudine intenţionat ambiguă adoptată de administraţia George Bush, cu scopul de a-l induce în eroare pe Saddam Hussein (această situaţie urmând să fie folosită de S.U.A. pentru consolidarea hegemoniei lor în zonă). Sunt multe ipoteze, însă puţine răspunsuri certe. Cum poate fi explicată declaraţia de la 24 iulie 1990 a purtătoarei de cuvânt a Departamentului de Stat al Statelor Unite, Margaret Tutwiler, care a afirmat că „S.U.A. nu au nici un tratat de apărare cu Kuweitul”? Aceasta a adăugat, apoi: „Rămânem, de asemenea, puternic implicaţi în acordarea unui sprijin pentru dreptul de apărare individuală şi colectivă a prietenilor noştri din Golf, cu care avem adânci şi îndelungate legături”. Cum putea să interpreteze corect Saddam Hussein situaţia creată, după ce ambasadorul S.U.A. în Irak, doamna April Glaspie, a fost primită personal de preşedintele irakian şi a adus la cunoştinţa acestuia mesajul din 24 iulie 1990 al doamnei Margaret Tutwiler?
Incidentele din perioada 1989-1990 au marcat relaţiile americano-irakiene şi au generat o tensiune crescândă, pe fondul încheierii războiului împotriva Iranului. La Bagdad a apărut un sentiment de frustare deoarece ţara avea o datorie de război enormă, economia irakiană trebuia reconstruită, însă nu existau resurse financiare suficiente. În schimb, statele vecine – în primul rând, Kuweitul şi Arabia Saudită – au profitat din plin de acel război şi au solicitat autorităţilor de la Bagdad să-şi achite datoriile pe care le aveau faţă de acestea, impunând totodată preţul petrolului pe piaţa mondială.
Administraţia americană dezvolta o politică de echilibru, pentru a păstra influenţa sa dominantă în Orientul Mijlociu. Sprijinul acordat Arabiei Saudite şi Kuweitului nu a trecut neobservat la Bagdad, iar asocierea dintre interesele americane din zonă şi datoriile de război ale Irakului a provocat numeroase suspiciuni referitoare la adevăratele intenţii ale Statelor Unite. La întâlnirea care a avut loc la Washington, la 6 octombrie 1989, ministrul de Externe Tarik Aziz i-a reproşat secretarului de Stat James Baker faptul că S.U.A. dădeau dovadă de ostilitate în relaţiile sale cu Irakul, declanşând o campanie de pedepsire a Bagdadului.
Analiştii politici au apreciat atunci că reacţia lui Tarik Aziz a fost generată şi de acuzaţiile care au fost publicate de experţii din Departamentul S.U.A. pentru agricultură. Aceştia susţineau că Irakul ar fi deturnat, într-un mod sistematic, fondurile alocate de administraţia de la Washington pentru aprovizionarea populaţiei irakiene cu produse alimentare şi le-ar fi folosit pentru a achiziţiona tehnologie nucleară avansată. Pe de altă parte, ministrul irakian a declarat, în cadrul întrevederii cu secretarul de Stat James Baker, faptul că guvernul său a fost informat în mod repetat, la începutul anului 1989, despre zvonurile vehiculate de C.I.A., privind înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein.
Un alt incident a avut loc la 15 februarie 1990, când, la postul de radio „Vocea Americii”, a fost prezentat un editorial în care se criticau regimurile politice totalitare. Saddam Hussein era vizat explicit din cauza represiunilor masive la care au fost supuse populaţiile şiită şi kurdă din Irak. Ambasadorul S.U.A. de la Bagdad a subliniat, într-o telegramă trimisă la Washington, că preşedintele irakian a aflat despre acel editorial şi era revoltat de conţinutul său. Deoarece la postul de radio „Vocea Americii” se afirma, permament, că sunt prezentate puncte de vedere ale administraţiei de la Casa Albă, doamna ambasador April Glaspie s-a grăbit să-l contacteze pe Tarik Aziz pentru a-i schimba impresia lăsată de editorial, referitoare la intenţia S.U.A. de a incita la revoltă. Doamna April Glaspie a declarat, în acel moment, că „în mod absolut, politica Statelor Unite nu pune sub semnul întrebării legitimitatea guvernului irakian şi nu se implică, în nici un fel, în treburile interne ale poporului şi guvernului irakian”.
Editorialul postului de radio a fost o gafă sau o provocare? Era, într-adevăr, expus punctul de vedere al administraţiei americane? Este greu de dat un răspuns tranşant la aceste întrebări, atâta timp cât nu avem în faţă documentele oficiale ale Departamentului de Stat al S.U.A. Cert este faptul că Saddam Hussein a reacţionat dur şi a solicitat explicaţii doamnei April Glaspie. La întâlnirea care a avut loc la 25 iulie 1990, preşedintele irakian a declarat: „Atunci (la 15 februarie 1990 – nota P. Opriş) a început campania mass-mediei împotriva mea din cauza poziţiei oficiale a administraţiei. S.U.A. credeau că situaţia din Irak se aseamănă cu cea din Polonia, România sau Cehoslovacia. Eram deranjaţi de această campanie. […] Campania mass-mediei continuă. Şi este plină de poveşti”.
Tot în februarie 1990, însă ulterior incidentului provocat de postul de radio american, preşedintele irakian a susţinut un discurs la Consiliul de Cooperare al Golfului, întrunit la Amman. Acolo, Saddam Hussein a afirmat că S.U.A. este o putere imperialistă şi pune în pericol bunăstarea economică a lumii arabe prin agenţii săi din statele aflate în regiunea Golfului Persic. El preciza că americanii îşi vor exercita, în continuare, hegemonia în Orientul Mijlociu, în condiţiile declinului Uniunii Sovietice, iar guvernele arabe sunt datoare să lupte pentru a-şi impune propriile aspiraţii. Saddam Hussein a subliniat că „S.U.A. vor avea cea mai mare influenţă în regiune, asupra Golfului Persic şi asupra petrolului său, şi îşi vor menţine superioritatea ca o superputere, dacă nu există o putere egală care să o concureze. Aceasta înseamnă că dacă popoarele din Golf, împreună cu toţii arabii, nu dovedesc precauţie, regiunea arabă din Golf va fi condusă conform dorinţelor S.U.A. […] Preţurile petrolului vor fi fixate de pe poziţia unor facilităţi speciale, care să favorizeze interesele americane şi să ignore interesele celorlalţi”.
Poziţia dictatorului irakian a fost dezavuată de preşedintele egiptean Hosni Mubarak. Acesta a fost foarte afectat de discursul lui Saddam Hussein la adresa S.U.A. şi, mai ales, de acuzaţiile implicite, care îi erau aduse. În semn de protest, Hosni Mubarak a părăsit imediat reuniunea de la Amman.
Ulterior, autorităţile de la Bagdad au acuzat agenţii Mossad-ului că l-au asasinat în luna martie 1990 pe Gerald Bull, un inginer care ar fi proiectat un supertun pentru armata irakiană. Saddam Hussein considera că Israelul a organizat, împreună cu S.U.A., o conspiraţie împotriva Irakului. La puţin timp după aceste evenimente, la Londra a fost interceptat un transport suspect de elemente destinate construirii supertunului, punctul terminus fiind portul irakian Ummm Qasr. În presa occidentală s-a insistat, la vremea respectivă, pe aspectul senzaţional al informaţiei, generându-se numeroase poveşti – care au rămas neconfirmate, în mare parte.
Tensiunea în relaţiile internaţionale s-a amplificat la 1 aprilie 1990. Atunci, Saddam Hussein a anunţat că armata irakiană deţine arme chimice binare şi a ameninţat: „Vom face totul pentru ca focul să înghită jumătate din Israel, dacă încearcă să întreprindă orice acţiune de forţă împotriva Irakului”. La Departamentul de Stat al S.U.A. s-a considerat că ameniţarea respectivă este „intrigantă, iresponsabilă şi jignitoare”, iar la Casa Albă s-a apreciat că declaraţia lui Saddam Hussein este „deplorabilă şi iresponsabilă”.
Pentru a detensiona situaţia, o delegaţie alcătuită din cinci senatori americani, condusă de Robert Dole, s-a deplasat la Bagdad. La întrevederea din 12 aprilie 1990 cu preşedintele irakian, liderul republican din Senat l-a asigurat pe interlocutorul său de faptul că preşedintele George H.W. Bush nu are intenţii ostile faţă de Irak. Atunci, Saddam Hussein s-a plâns din nou de faptul că S.U.A. conspirau împotriva regimului de la Bagdad.
Pe acel fond, Camera Reprezentanţilor s-a întrunit la 16 aprilie 1990 pentru a discuta despre reconsiderarea politicii externe a S.U.A. faţă de Irak. După dezbateri aprinse, a fost suspendat un credit de circa 500 de milioane de dolari, destinat agriculturii irakiene. Tarik Aziz a declarat că anularea acelui credit s-a făcut într-un moment neprielnic pentru statul său şi a subliniat: „Ca ministru de Externe, eram convins că, în aprilie (1990 – nota P. Opriş), americanii au încetat să ne mai asculte şi au formulat propriile decizii în ceea ce ne priveşte”.
La întâlnirea din 25 iulie 1990 cu ambasadorul american de la Bagdad, Saddam Hussein a rememorat, pe scurt, istoria relaţiilor dintre S.U.A. şi Irak şi a acuzat, din nou, administraţia de la Casa Albă de faptul că îi subminează autoritatea: „Nu spun că preşedintele însuşi – dar sigur partidele au legături cu C.I.A. şi cu Departamentul de Stat. […] Câteva cercuri adună informaţii despre cine ar putea fi succesorul lui Saddam Hussein”. În raportul trimis de doamna April Glaspie s-a menţionat faptul că liderul irakian a criticat acele cercuri care „lucrau pentru a se asigura că Banca de Import-Export a S.U.A. şi Agenţia de Asistenţă cu Credite nu vor acorda nici un ajutor Irakului. El s-a plâns din nou de campania dusă de C.I.A. împotriva sa şi de asaltul general al mass-mediei împotriva Irakului şi a preşedintelui său”.
În cadrul aceleeaşi întâlnirii, Saddam Hussein a menţionat episodul „Irangate”, din 1986 (vânzarea de armament regimului de la Teheran, aflat în plin război cu Irakul), care a alimentat suspiciunile Bagdadului faţă de politica dusă de S.U.A. în Golful Persic. Dictatorul irakian a spus, în acel moment: „Cel mai mare rău dintre toate a fost evenimentul din 1986, la doi ani de la stabilirea relaţiilor dintre Irak şi S.U.A. […] Dar când interesele sunt limitate şi relaţiile nu sunt aşa de vechi, atunci nici o înţelegere nu este deplină şi greşelile pot avea un efect negativ. Câteodată, efectele unei erori pot fi mai mari decât eroarea însăşi. […] Şi nu trebuie să uitam trecutul, când evenimentele recente ne amintesc de faptul că vechile greşeli n-au fost doar simple coincidenţe”.
Escaladarea crizei irakiano-kuweitiene, după 15 iulie 1990, nu a dus la o clarificare a poziţiei oficiale a Washingtonului faţă de această problemă. Atitudinea administraţiei americane a rămas contradictorie pentru autorităţile de la Bagdad. Pe de-o parte, diplomaţii S.U.A. au încercat să menţină prietenia cu Irakul şi, prin demersuri politice, să obţină o rezolvare a crizei. Pe de altă parte, s-au luat măsuri militare pentru a apăra interesele americane în zonă. Astfel, la 19 iulie 1990, secretarul de stat pentru Apărare, Richard Cheney, a reconfirmat înţelegerea dintre S.U.A. şi Kuweit pentru apărarea emiratului, încheiată în perioada războiului iraniano-irakian. Înaltul demnitar american a declarat atunci: „Aceste angajamente nu s-au schimbat”. În aceeaşi zi, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, Pete Williams, a reluat afirmaţia secretarului de stat al Apărării.
Agenţia Centrală de Informaţii a semnalat, la 21 iulie 1990, primele mişcări de trupe irakiene în apropierea graniţei comune cu Kuweitul. Din cauza agravării crizei, la 23 iulie au fost dislocate în zona Golfului Persic şase nave de război. Era vorba despre „Middle East Group al U.S. Navy”, format din nava de comandament „La Salle” şi câteva crucişătoare auxiliare, distrugătoare şi fregate. În acelaşi timp, în largul Golfului Oman naviga grupul de luptă „U.S.S. Independence”, în compunerea căruia se afla portavionul „Independence”. Concomitent, în Emiratele Arabe Unite au fost trimise un avion cargo Lockhead C-141 „Starlifter” şi două avioane cisternă Boeing KC-135 „Stratotanker”, pentru executarea unor exerciţii militare curente în zonă – în conformitate cu planurile de colaborare existente.
Secretarul de Stat al Marinei S.U.A., H. Lawrence Garnett, a declarat subcomitetului care se ocupa de problemele marinei americane că „navele noastre din Golful Persic au fost puse în alertă”, însă un ataşat de presă a afirmat că secretarul de Stat al Marinei a vorbit prostii. La rândul său, purtătorul de cuvânt al Pentagonului a declarat, la 24 iulie 1990, că „noi rămânem puternic angajaţi în susţinerea drepturilor de apărare individuală şi colectivă ale prietenilor noştri din Golf, cu care avem legături adânci şi îndelungate”. Cu toate acestea, Pete Williams a evitat atunci să răspundă dacă S.U.A. va trimite un ajutor militar Kuweitului, în cazul în care acel stat era atacat.
În aceeaşi zi, Departamentul de Stat i-a cerut ambasadorului său din Irak să-l informeze pe ministrul de Externe irakian că S.U.A. doreau să menţină prietenia cu Irakul. Concomitent, Tarik Aziz a fost avertizat că „Washingtonul s-a angajat să asigure libertatea de circulaţie a petrolului din Golf şi să menţină suveranitatea şi integritatea statelor din Golf. Vom continua să apărăm interesele noastre vitale din Golf. Suntem puternic angajaţi în menţinerea dreptului la apărarea individuală şi colectivă a prietenilor noştri din Golf”. Practic, acesta a fost cel mai concis mesaj de avertisment, adresat de administraţia americană regimului de la Bagdad, în zilele premergătoare invaziei irakiene din Kuweit.
La 25 iulie 1990, Saddam Hussein a invitat-o pe doamna ambasador April Glaspie să participe, împreună cu Tarik Aziz, la o convorbire oficială (care urma să se desfăşoare în mai puţin de o oră). Acel eveniment, cu totul neobişnuit, nu respecta uzanţele diplomatice. Reprezentantul S.U.A. dorea încă de la 17 iulie 1990 să stabilească o întrevedere cu liderii irakieni şi, la întâlnirea cu Nizar Hamdoon (reprezentantul ministrului de Externe), a cerut ca autorităţile irakiene să-şi clarifice poziţiile, în contextul ameninţărilor explicite făcute de regimul de la Bagdad la adresa Kuweitului.
Este posibil ca Saddam Hussein să fi solicitat întrevederea din cauza veştilor privind dislocarea unor nave militare şi avioane americane în zona Golfului, pentru a desfăşura exerciţii împreună cu armata Emiratelor Arabe Unite. Cert este faptul că, la întâlnirea care a avut loc la 25 iulie 1990, preşedintele irakian s-a plâns doamnei ambasador că manevrele americane, efectuate în cooperare cu unităţile Emiratelor Arabe Unite, au încurajat acea ţară şi Kuweitul să încalce drepturile Irakului. Doamna April Glaspie l-a asigurat pe Saddam Hussein că manevrele nu aveau o legătură cu problema irakiano-kuweitiană: „Ştiu că aveţi nevoie de fonduri. Dar noi nu avem nici o opinie despre conflictele dintre ţările arabe, aşa cum este neînţelegerea dumneavoastră de la graniţa cu Kuweitul. Am lucrat în ambasada americană din Kuweit, în anii ’60. Instrucţiunile pe care le-am avut, de-a lungul acestei perioade, au indicat să nu ne exprimăm nici o opinie despre această problemă, această poziţie fiind în interesul S.U.A. James Baker a impus purtătorilor noştri de cuvânt să sublinieze aceste instrucţiuni”. Apoi, doamna ambasador a solicitat preşedintelui irakian să precizeze intenţiile sale faţă de deplasarea de trupe în zona disputată. C.I.A. raportase deja, la 24 iulie 1990, faptul că două divizii irakiene se îndreptau spre Kuweit.
În răspunsul său, Saddam Hussein a menţionat că solicitase bunele oficii ale preşedintelui Egiptului, pentru a-i asigura pe kuweitieni de atitudinea sa paşnică. Totodată, liderul irakian a declarat: „Noi intenţionăm să nu facem nimic până când nu ne întâlnim cu ei. Când ne vom întâlni şi vom observa că există o speranţă, atunci nimic nu se va întâmpla. Dar dacă nu putem ajunge la o soluţionare, atunci va fi normal ca Irakul să nu accepte distrugerea sa, deşi înţelepciunea este mai presus de orice”.
Doamna April Glaspie a înţeles atunci faptul că Saddam Hussein „doreşte o înţelegere fără recurgerea la forţă, fiind cu siguranţa sincer”, iar „irakienii sunt sătui de război”.
După întâlnirea respectivă, doamna ambasador a recomandat, în telegrama trimisă Departamentului de Stat, „să ne ferim de criticarea publică a Irakului până când vom vedea cum decurg negocierile”.
În consecinţă, la 28 iulie 1990, preşedintele George H.W. Bush a trimis o telegrama lui Saddam Hussein, în care sublinia: „Noi credem că diferendele se rezolvă foarte bine prin mijloace paşnice şi nu prin ameninţări, care implică forţe militare sau conflicte”. În acel mesaj nu s-a făcut nici o referire la desfăşurarea a 100.000 de militari irakieni la graniţa comună cu Kuweitul.
În depoziţia susţinută în faţa Comitetului de relaţii externe al Senatului S.U.A., April Glaspie a afirmat că Saddam Hussein a fost avertizat solemn să nu folosească forţa militară: „I-am spus verbal că vom apăra interesele noastre vitale şi îi vom susţine pe prietenii noştri din Golf, vom apăra suveranitatea şi integritatea lor”. Doamna ambasador a recunoscut în faţa comisiei senatoriale că i-a spus preşedintelui irakian că S.U.A. nu au nici o opinie în privinţa diferendului cu Kuweitul, însă a pretins că a precedat acest comentariu de un avertisment: „Insistăm ca reglementările să fie făc67ute într-o manieră non-violentă, nu prin ameninţări, nu prin intimidare şi, cu siguranţă, nu prin agresiune”. Din păcate, în nici un document cunoscut până în prezent nu se găseşte consemnat avertismentul solemn adresat verbal preşedintelui irakian de ambasadorul S.U.A. (nici în transcrierea irakiană a convorbirii, nici în documentul-rezumat al întâlnirii trimis la Departamentul de Stat la 25 iulie 1990). Rezumatul convorbirii, transmis la Washington, s-a concentrat pe cuvintele rostite de Saddam Hussein.
Tarik Aziz, aflat la întâlnirea amintită, a afirmat că nu a fost rostit nici un mesaj de avertizare: „Fiind ministru de Externe, înţeleg munca unui ambasador şi cred că atitudinea doamnei Glaspie a fost corectă. Ea a fost convocată inopinat. Preşedintele [Saddam Hussein] dorea să o informeze că situaţia s-a înrăutăţit. […] Ştim că ea s-a conformat instrucţiunilor existente. Ea a vorbit în limbaj diplomatic vag şi noi cunoaştem poziţia în care se afla. Comportarea ei nu a constituit un răspuns diplomatic clasic şi noi am fost influenţaţi de acesta”.
Doamna ambasador a susţinut în depoziţia sa că avertismentele nu au fost luate în seamă de preşedintele irakian deoarece acesta „a fost prost – el nu a crezut avertismentele noastre clare şi repetate în privinţa susţinerii intereselor noastre vitale. Ca orice alt guvern, noi nu am înţeles că el ar fi insensibil la logică şi diplomaţie”. Dovezile care puteau demonstra această teorie lipsesc.
Deşi a fost înştiinţat cu 48 de ore înainte de declanşarea invaziei irakiene, Washingtonul nu a adoptat o poziţie mai intransigentă faţă de situaţia creată, pentru a determina autorităţile de la Bagdad să renunţe la acţiunea sa militară împotriva Kuweitului. Doar în momentul în care C.I.A. a avertizat că Irakul va ataca în mai puţin de 24 de ore, asistentul Secretariatului de Stat, Kelly, l-a convocat pe ambasadorul Irakului de la Washington, pentru a-l avertiza că situaţia este „extrem de serioasă”.
Ambiguitatea liniei politice a administraţiei Bush a fost evidentă. Cu câteva zile înainte de declanşarea invaziei, membri Consiliului de Planificare Politică din cadrul Departamentului de Stat erau divizaţi în ceea ce priveşte formularea unui răspuns care să reflecte poziţia S.U.A. faţă de disputa irakiano-kuweitiană.
În cursul unei şedinte a Camerei Reprezentanţilor, la care au participat şi persoane din Departamentul de Stat, s-a discutat despre evaluarea forţei militare irakiene. Directorul C.I.A., Richard Kerr, a estimat atunci că trupele Bagdadului vor invada teritoriul kuweitian, însă nu putea să prevadă dacă acestea urmau să înainteze dincolo de câmpurile petroliere revendicate şi să ocupe insula Babiyan. Cu toate acestea, Richard Kerr a spus: „Noi suntem dispuşi să trasăm o linie de demarcaţie în nisip. Nu pot să-mi închipui publicul american susţinând o debarcare de trupe (americane – nota P. Opriş) pe un teritoriu de 20 de mile pătrate, situat în afara zonei disputate, şi nu este sigur dacă statele din zonă vor susţine un astfel de angajament. Vor exista o mulţime de neclarităţi, în cazul unei invazii parţiale. Factorul esenţial, care va determina răspunsul american, nu va fi realitatea invaziei, ci întinderea acesteia”.
În ceea ce priveşte Senatul american, acesta a decis, prin votul de la 27 iulie 1990, suspendarea creditelor agricole acordate Irakului şi a impus un embargou asupra livrărilor de arme şi muniţii americane destinate armatei irakiene. Pe de altă parte, Casa Albă a intervenit în mod repetat, în prima parte a anului 1990, pentru a bloca demersurile făcute de Congresul S.U.A. privind suspendarea creditelor care se acordau regimului de la Bagdad. În presa occidentală s-a afirmat că preşedintele George H.W. Bush a făcut presiuni asupra membrilor Congresului, pentru a se înceta investigaţiile referitoare la modul cum a fost utilizat ajutorul financiar american de către irakieni.
De ce era nevoie de o asemenea intervenţie politică? În primul rând, administraţia americană nu-şi dorea o problemă diplomatică generată de chestiunea creditelor acordate Irakului. Autorităţile de la Bagdad nu au fost încântate de discuţiile care au avut loc în luna aprilie 1990, în Camera Reprezentanţilor a S.U.A. (care au vizat exact acele credite), şi diplomaţia americană a încercat, probabil, să evite crearea unei noi surse de dispută, care să accentueze neîncrederea lui Saddam Hussein în politica externă promovată de Casa Albă. În al doilea rând, este posibil ca Departamentul de Stat să fi dorit să-i ţină cât mai departe de miezul problemei pe criticii săi din Congres, care doreau să analizeze oportunitatea acestor credite. Opoziţia ar fi putut câştiga un capital politic, în cazul în care ar fi demonstrat miopia politică a administraţiei Bush, când a sprijinit regimul lui Saddam Hussein.
Invazia irakiană din 2 august 1990 a pus capăt ambiguităţii politice de care a dat dovada Casa Albă. Din acel moment, Statele Unite şi-au exprimat în mod clar scopul imediat pe care-l urmărea în Orientul Mijlociu: retragerea necondiţionată a armatei şi administraţiei irakiene din Kuweit. Demersurile diplomatice care au avut loc în lunile următoare s-au dovedit zadarnice. Intervenţia militară a comunităţii internaţionale în sprijinul Kuweitului s-a impus ca o ultimă soluţie viabilă, sub conducerea S.U.A.
Războiul din Golful Persic din 1990-1991 a demonstrat, încă o dată, faptul că resursele de petrol din Orientul Mijlociu pot fi ameninţate printr-un atac direct sau printr-un conflict politic între statele din regiune.
Ocuparea Kuweitului de către unităţile armatei irakiene, la 2 august 1990, a fost o operaţiune violentă, de mare amploare, desfăşurată în Orientul Mijlociu după căderea Zidului Berlinului (eveniment care a permis crearea premiselor necesare reunificării Germaniei şi încheierii Războiului Rece). Conflictul declanşat de dictatorul Saddam Hussein a produs stupoare în întreaga lume. Organizaţia Naţiunilor Unite a fost surprinsă de rapiditatea operaţiunii irakiene, iar ştirile despre invazie au amplificat temerile în rândul statelor din vecinătate – în mod deosebit, în Arabia Saudită şi Israel.
Cu excepţia ministrului de externe Tarik Aziz şi a încă unui diplomat irakian, nici o altă persoană oficială din cercul intim al lui Saddam Hussein nu a prezentat, în acel moment, reprezentanţilor străini şi organizaţiilor internaţionale motivul care a stat la baza deciziei de ocupare a Kuweitului.
Complexitatea problemei a generat numeroase controverse, care nu s-au încheiat după încheierea războiului din Golf (1991). Tarik Aziz a acordat câteva interviuri, în care a expus punctele de vedere ale autorităţilor de la Bagdad, însă acestea trebuie analizate cu foarte multe rezerve din cauza subiectivităţii ministrului irakian.
Primul semnal major de ameninţare, lansat de Saddam Hussein la adresa conducătorilor kuweitieni, a apărut la sfârşitul lunii mai 1990, când s-a desfăşurat la Bagdad o întâlnire a reprezentanţilor statelor arabe. Aceasta a fost organizată pentru a analiza pe larg situaţia creată în Israel de afluxul emigranţilor evrei proveniţi din Uniunea Sovietică şi estul Europei. În timpul discuţiilor, preşedintele irakian a criticat statele arabe care menţineau la un nivel scăzut preţul petrolului – fiind vizate, îndeosebi, Arabia Saudită şi Kuweitul.
Pentru rezolvarea problemei, miniştrii Petrolului din Arabia Saudită, Kuweit, Irak, Emiratele Arabe Unite şi Qatar s-au întâlnit la Jidda, la 10 iulie 1990, şi au hotărât să limiteze producţia de ţiţei a ţărilor lor, cu scopul de a se obţine un preţ de 18 dolari/barilul de petrol. Ministrul kuweitian a precizat în ziua următoare faptul că urma să îşi reconsidere poziţia, în cazul în care celelalte state încălcau limitele de producţie existente înainte de începerea reuniunii.
Câteva zile mai târziu, reprezentanţii Kuweitului au exprimat, la o şedinţă a O.P.E.C., intenţia de a menţine cota de producţie a ţării lor la nivelul stabilit la Jidda doar până în toamna anului 1990. Această măsură putea produce, în luna octombrie 1990, o nouă scădere a preţului petrolului pe piaţa mondială, care afecta veniturile regimului de la Bagdad.
Ca urmare a eşecului înregistrat la negocieri, ministrul de Externe irakian a trimis, la 16 iulie 1990, omologului său kuweitian un memorandum prin care solicita să se returneze autorităţilor de la Bagdad 2,4 miliarde de dolari pentru petrolul extras de Kuweit, în timpul războiului dintre Iran şi Irak (1980-1988), din regiunea Rumalia (teritoriu revendicat de mai multă vreme de irakieni). Tarik Aziz a mai solicitat o compensaţie de 12 miliarde de dolari pentru pagubele create economiei irakiene de supraproducţia de petrol kuweitian, care generase o scădere a preţului petrolului pe piaţa mondială. În acelaşi memorandum, s-a cerut anularea datoriei de război pe care regimul de la Bagdad o avea faţă de Kuweit (10 miliarde de dolari) şi cedarea, în favoarea Irakului, a insulelor kuweitiene Warba şi Babiyan – de unde se putea controla accesul către singurul port maritim irakian, Ummm Qasr.
În discursul pe care l-a rostit la 17 iulie 1990, cu prilejul Zilei Revoluţiei Irakiene, Saddam Hussein a reluat acuzaţiile din memorandumul prezentat de Tarik Aziz şi a subliniat „pericolul de otrăvire la care este supusă economia irakiană din cauza supraproducţiei kuweitiene de petrol”. Totodată, preşedintele irakian a menţionat că exista un plan „inspirat de S.U.A. pentru a submina interesele şi securitatea arabilor”, iar Emiratele Arabe Unite şi Kuweitul au luat parte la „proiectul sionist, susţinut de imperialişti împotriva naţiunii arabe”. La finalul acelui discurs, ministrul de Externe kuweitian, şeicul Sabah al-Ahmad, a fost acuzat de faptul că era un agent american. „Irakul – a spus Saddam Hussein – a devenit singurul apărător de bază al arabilor; datorită armamentului sofisticat din dotarea armatei irakiene, imperialiştii nu vor îndrăzni să atace, însă îşi vor reface planurile de război, folosindu-se de agenţii lor care conduc în Golf”.
Atitudinea dictatorului irakian faţă de statele arabe vecine nu a trecut neobservată. Ceea ce a surprins a fost ostilitatea deschisă şi vehementă pe care o exprima acesta faţă de Statele Unite ale Americii – unul dintre statele care au furnizat regimului de la Bagdad mari cantităţi de armament modern, în cursul războiului dintre Irak şi Iran (1980-1988).
Interesele economice americane şi-au pus amprenta asupra Orientului Mijlociu încă din perioada administraţiei lui Franklin Delano Roosevelt şi s-au perpetuat în timpul Războiului Rece. S.U.A. au acţionat pentru menţinerea monopolului său asupra petrolului saudit şi kuweitian, controlând sursele de aprovizionare ale Europei occidentale şi Japoniei. Totodată, conflictul ideologic cu Uniunea Sovietică a determinat administraţiile de la Casa Albă să acţioneze permanent în zona Golfului Persic împotriva tentativelor de comunizare a statelor din regiune.
În paralel, politicienii americani au încercat să atenueze conflictul politic, religios şi economic dintre principalii săi aliaţii din Orientul Mijlociu – Israelul şi Arabia Saudită. Această atitudine a fost criticată dur, de-a lungul anilor, de liderii arabi naţionalişti, care nu acceptau ideea existenţei statului israelian.
De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere faptul că au fost făcute cheltuieli imense pentru perfecţionarea mijloacelor de ducere a războiului, în perioada 1946-1990. Fiabilitatea armamentului şi a tehnicii de luptă trebuia demonstrată „la cald”, într-un conflict care să demonstreze că fondurile alocate pentru înarmare au fost cheltuite eficient, din punct de vedere militar. Scopul final al acelor arme a fost atins şi cercetarea rezultatelor obţinute pe câmpul de luptă a condus la perfecţionarea tehnicii militare, precum şi la descurajarea potenţialilor inamici ai Statelor Unite ale Americii şi ai aliaţilor săi. De exemplu, în bugetul federal al S.U.A., aprobat pentru anul financiar 1990, s-a precizat că banii stabiliţi pentru operaţiunea „Scutul Deşertului” proveneau din fondurile de urgenţă. Pentru acel an s-a alocat, suplimentar, suma de 2,1 miliarde dolari şi, apoi, au fost făcute rectificări în valoare de 800 de milioane de dolari. Pentru anul financiar 1991, bugetul necesar apărării, propus de administraţia George Bush, a fost de 295,1 miliarde de dolari. Congresul Statelor Unite a aprobat 272,95 miliarde de dolari, ceea ce a însemnat o reducere cu 7,5%. În acele condiţii, Departamentul Apărării a anunţat că fondurile alocate pentru anul 1991 nu erau suficiente din cauza cheltuielilor suplimentare făcute cu operaţinile „Scutul Deşertului” (2 august 1990 – 17 ianuarie 1991), „Furtună în Deşert” (17 ianuarie – 28 februarie 1991) şi „Oferă Confort” (aprilie-iulie 1991) – fapt ce a impus o reanalizare a situaţiei financiare de la acel departament.
Cum se poate caracteriza activitatea diplomatică a S.U.A., desfăşurată înainte de declanşarea invaziei irakiene împotriva Kuweitului la 2 august 1990? Este o întrebare cu mai multe necunoscute din cauza controverselor generate de mesajele transmise de administraţia de la Casa Albă, în acea perioadă. Disputele diplomatice, şi nu numai, dintre Bagdad şi Washington s-au acutizat atunci şi au apărut multe suspiciuni privind intenţiile presupus agresive ale partenerului de dialog. Nu este clar nici astăzi dacă a fost vorba despre o lipsă de profesionalism a diplomaţilor americani, de neglijenţă la nivelul Departamentului de Stat (care coordona conduita tuturor instituţiilor guvernamentale implicate în promovarea politicii externe a S.U.A.) sau de o atitudine intenţionat ambiguă adoptată de administraţia George Bush, cu scopul de a-l induce în eroare pe Saddam Hussein (această situaţie urmând să fie folosită de S.U.A. pentru consolidarea hegemoniei lor în zonă). Sunt multe ipoteze, însă puţine răspunsuri certe. Cum poate fi explicată declaraţia de la 24 iulie 1990 a purtătoarei de cuvânt a Departamentului de Stat al Statelor Unite, Margaret Tutwiler, care a afirmat că „S.U.A. nu au nici un tratat de apărare cu Kuweitul”? Aceasta a adăugat, apoi: „Rămânem, de asemenea, puternic implicaţi în acordarea unui sprijin pentru dreptul de apărare individuală şi colectivă a prietenilor noştri din Golf, cu care avem adânci şi îndelungate legături”. Cum putea să interpreteze corect Saddam Hussein situaţia creată, după ce ambasadorul S.U.A. în Irak, doamna April Glaspie, a fost primită personal de preşedintele irakian şi a adus la cunoştinţa acestuia mesajul din 24 iulie 1990 al doamnei Margaret Tutwiler?
Incidentele din perioada 1989-1990 au marcat relaţiile americano-irakiene şi au generat o tensiune crescândă, pe fondul încheierii războiului împotriva Iranului. La Bagdad a apărut un sentiment de frustare deoarece ţara avea o datorie de război enormă, economia irakiană trebuia reconstruită, însă nu existau resurse financiare suficiente. În schimb, statele vecine – în primul rând, Kuweitul şi Arabia Saudită – au profitat din plin de acel război şi au solicitat autorităţilor de la Bagdad să-şi achite datoriile pe care le aveau faţă de acestea, impunând totodată preţul petrolului pe piaţa mondială.
Administraţia americană dezvolta o politică de echilibru, pentru a păstra influenţa sa dominantă în Orientul Mijlociu. Sprijinul acordat Arabiei Saudite şi Kuweitului nu a trecut neobservat la Bagdad, iar asocierea dintre interesele americane din zonă şi datoriile de război ale Irakului a provocat numeroase suspiciuni referitoare la adevăratele intenţii ale Statelor Unite. La întâlnirea care a avut loc la Washington, la 6 octombrie 1989, ministrul de Externe Tarik Aziz i-a reproşat secretarului de Stat James Baker faptul că S.U.A. dădeau dovadă de ostilitate în relaţiile sale cu Irakul, declanşând o campanie de pedepsire a Bagdadului.
Analiştii politici au apreciat atunci că reacţia lui Tarik Aziz a fost generată şi de acuzaţiile care au fost publicate de experţii din Departamentul S.U.A. pentru agricultură. Aceştia susţineau că Irakul ar fi deturnat, într-un mod sistematic, fondurile alocate de administraţia de la Washington pentru aprovizionarea populaţiei irakiene cu produse alimentare şi le-ar fi folosit pentru a achiziţiona tehnologie nucleară avansată. Pe de altă parte, ministrul irakian a declarat, în cadrul întrevederii cu secretarul de Stat James Baker, faptul că guvernul său a fost informat în mod repetat, la începutul anului 1989, despre zvonurile vehiculate de C.I.A., privind înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein.
Un alt incident a avut loc la 15 februarie 1990, când, la postul de radio „Vocea Americii”, a fost prezentat un editorial în care se criticau regimurile politice totalitare. Saddam Hussein era vizat explicit din cauza represiunilor masive la care au fost supuse populaţiile şiită şi kurdă din Irak. Ambasadorul S.U.A. de la Bagdad a subliniat, într-o telegramă trimisă la Washington, că preşedintele irakian a aflat despre acel editorial şi era revoltat de conţinutul său. Deoarece la postul de radio „Vocea Americii” se afirma, permament, că sunt prezentate puncte de vedere ale administraţiei de la Casa Albă, doamna ambasador April Glaspie s-a grăbit să-l contacteze pe Tarik Aziz pentru a-i schimba impresia lăsată de editorial, referitoare la intenţia S.U.A. de a incita la revoltă. Doamna April Glaspie a declarat, în acel moment, că „în mod absolut, politica Statelor Unite nu pune sub semnul întrebării legitimitatea guvernului irakian şi nu se implică, în nici un fel, în treburile interne ale poporului şi guvernului irakian”.
Editorialul postului de radio a fost o gafă sau o provocare? Era, într-adevăr, expus punctul de vedere al administraţiei americane? Este greu de dat un răspuns tranşant la aceste întrebări, atâta timp cât nu avem în faţă documentele oficiale ale Departamentului de Stat al S.U.A. Cert este faptul că Saddam Hussein a reacţionat dur şi a solicitat explicaţii doamnei April Glaspie. La întâlnirea care a avut loc la 25 iulie 1990, preşedintele irakian a declarat: „Atunci (la 15 februarie 1990 – nota P. Opriş) a început campania mass-mediei împotriva mea din cauza poziţiei oficiale a administraţiei. S.U.A. credeau că situaţia din Irak se aseamănă cu cea din Polonia, România sau Cehoslovacia. Eram deranjaţi de această campanie. […] Campania mass-mediei continuă. Şi este plină de poveşti”.
Tot în februarie 1990, însă ulterior incidentului provocat de postul de radio american, preşedintele irakian a susţinut un discurs la Consiliul de Cooperare al Golfului, întrunit la Amman. Acolo, Saddam Hussein a afirmat că S.U.A. este o putere imperialistă şi pune în pericol bunăstarea economică a lumii arabe prin agenţii săi din statele aflate în regiunea Golfului Persic. El preciza că americanii îşi vor exercita, în continuare, hegemonia în Orientul Mijlociu, în condiţiile declinului Uniunii Sovietice, iar guvernele arabe sunt datoare să lupte pentru a-şi impune propriile aspiraţii. Saddam Hussein a subliniat că „S.U.A. vor avea cea mai mare influenţă în regiune, asupra Golfului Persic şi asupra petrolului său, şi îşi vor menţine superioritatea ca o superputere, dacă nu există o putere egală care să o concureze. Aceasta înseamnă că dacă popoarele din Golf, împreună cu toţii arabii, nu dovedesc precauţie, regiunea arabă din Golf va fi condusă conform dorinţelor S.U.A. […] Preţurile petrolului vor fi fixate de pe poziţia unor facilităţi speciale, care să favorizeze interesele americane şi să ignore interesele celorlalţi”.
Poziţia dictatorului irakian a fost dezavuată de preşedintele egiptean Hosni Mubarak. Acesta a fost foarte afectat de discursul lui Saddam Hussein la adresa S.U.A. şi, mai ales, de acuzaţiile implicite, care îi erau aduse. În semn de protest, Hosni Mubarak a părăsit imediat reuniunea de la Amman.
Ulterior, autorităţile de la Bagdad au acuzat agenţii Mossad-ului că l-au asasinat în luna martie 1990 pe Gerald Bull, un inginer care ar fi proiectat un supertun pentru armata irakiană. Saddam Hussein considera că Israelul a organizat, împreună cu S.U.A., o conspiraţie împotriva Irakului. La puţin timp după aceste evenimente, la Londra a fost interceptat un transport suspect de elemente destinate construirii supertunului, punctul terminus fiind portul irakian Ummm Qasr. În presa occidentală s-a insistat, la vremea respectivă, pe aspectul senzaţional al informaţiei, generându-se numeroase poveşti – care au rămas neconfirmate, în mare parte.
Tensiunea în relaţiile internaţionale s-a amplificat la 1 aprilie 1990. Atunci, Saddam Hussein a anunţat că armata irakiană deţine arme chimice binare şi a ameninţat: „Vom face totul pentru ca focul să înghită jumătate din Israel, dacă încearcă să întreprindă orice acţiune de forţă împotriva Irakului”. La Departamentul de Stat al S.U.A. s-a considerat că ameniţarea respectivă este „intrigantă, iresponsabilă şi jignitoare”, iar la Casa Albă s-a apreciat că declaraţia lui Saddam Hussein este „deplorabilă şi iresponsabilă”.
Pentru a detensiona situaţia, o delegaţie alcătuită din cinci senatori americani, condusă de Robert Dole, s-a deplasat la Bagdad. La întrevederea din 12 aprilie 1990 cu preşedintele irakian, liderul republican din Senat l-a asigurat pe interlocutorul său de faptul că preşedintele George H.W. Bush nu are intenţii ostile faţă de Irak. Atunci, Saddam Hussein s-a plâns din nou de faptul că S.U.A. conspirau împotriva regimului de la Bagdad.
Pe acel fond, Camera Reprezentanţilor s-a întrunit la 16 aprilie 1990 pentru a discuta despre reconsiderarea politicii externe a S.U.A. faţă de Irak. După dezbateri aprinse, a fost suspendat un credit de circa 500 de milioane de dolari, destinat agriculturii irakiene. Tarik Aziz a declarat că anularea acelui credit s-a făcut într-un moment neprielnic pentru statul său şi a subliniat: „Ca ministru de Externe, eram convins că, în aprilie (1990 – nota P. Opriş), americanii au încetat să ne mai asculte şi au formulat propriile decizii în ceea ce ne priveşte”.
La întâlnirea din 25 iulie 1990 cu ambasadorul american de la Bagdad, Saddam Hussein a rememorat, pe scurt, istoria relaţiilor dintre S.U.A. şi Irak şi a acuzat, din nou, administraţia de la Casa Albă de faptul că îi subminează autoritatea: „Nu spun că preşedintele însuşi – dar sigur partidele au legături cu C.I.A. şi cu Departamentul de Stat. […] Câteva cercuri adună informaţii despre cine ar putea fi succesorul lui Saddam Hussein”. În raportul trimis de doamna April Glaspie s-a menţionat faptul că liderul irakian a criticat acele cercuri care „lucrau pentru a se asigura că Banca de Import-Export a S.U.A. şi Agenţia de Asistenţă cu Credite nu vor acorda nici un ajutor Irakului. El s-a plâns din nou de campania dusă de C.I.A. împotriva sa şi de asaltul general al mass-mediei împotriva Irakului şi a preşedintelui său”.
În cadrul aceleeaşi întâlnirii, Saddam Hussein a menţionat episodul „Irangate”, din 1986 (vânzarea de armament regimului de la Teheran, aflat în plin război cu Irakul), care a alimentat suspiciunile Bagdadului faţă de politica dusă de S.U.A. în Golful Persic. Dictatorul irakian a spus, în acel moment: „Cel mai mare rău dintre toate a fost evenimentul din 1986, la doi ani de la stabilirea relaţiilor dintre Irak şi S.U.A. […] Dar când interesele sunt limitate şi relaţiile nu sunt aşa de vechi, atunci nici o înţelegere nu este deplină şi greşelile pot avea un efect negativ. Câteodată, efectele unei erori pot fi mai mari decât eroarea însăşi. […] Şi nu trebuie să uitam trecutul, când evenimentele recente ne amintesc de faptul că vechile greşeli n-au fost doar simple coincidenţe”.
Escaladarea crizei irakiano-kuweitiene, după 15 iulie 1990, nu a dus la o clarificare a poziţiei oficiale a Washingtonului faţă de această problemă. Atitudinea administraţiei americane a rămas contradictorie pentru autorităţile de la Bagdad. Pe de-o parte, diplomaţii S.U.A. au încercat să menţină prietenia cu Irakul şi, prin demersuri politice, să obţină o rezolvare a crizei. Pe de altă parte, s-au luat măsuri militare pentru a apăra interesele americane în zonă. Astfel, la 19 iulie 1990, secretarul de stat pentru Apărare, Richard Cheney, a reconfirmat înţelegerea dintre S.U.A. şi Kuweit pentru apărarea emiratului, încheiată în perioada războiului iraniano-irakian. Înaltul demnitar american a declarat atunci: „Aceste angajamente nu s-au schimbat”. În aceeaşi zi, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, Pete Williams, a reluat afirmaţia secretarului de stat al Apărării.
Agenţia Centrală de Informaţii a semnalat, la 21 iulie 1990, primele mişcări de trupe irakiene în apropierea graniţei comune cu Kuweitul. Din cauza agravării crizei, la 23 iulie au fost dislocate în zona Golfului Persic şase nave de război. Era vorba despre „Middle East Group al U.S. Navy”, format din nava de comandament „La Salle” şi câteva crucişătoare auxiliare, distrugătoare şi fregate. În acelaşi timp, în largul Golfului Oman naviga grupul de luptă „U.S.S. Independence”, în compunerea căruia se afla portavionul „Independence”. Concomitent, în Emiratele Arabe Unite au fost trimise un avion cargo Lockhead C-141 „Starlifter” şi două avioane cisternă Boeing KC-135 „Stratotanker”, pentru executarea unor exerciţii militare curente în zonă – în conformitate cu planurile de colaborare existente.
Secretarul de Stat al Marinei S.U.A., H. Lawrence Garnett, a declarat subcomitetului care se ocupa de problemele marinei americane că „navele noastre din Golful Persic au fost puse în alertă”, însă un ataşat de presă a afirmat că secretarul de Stat al Marinei a vorbit prostii. La rândul său, purtătorul de cuvânt al Pentagonului a declarat, la 24 iulie 1990, că „noi rămânem puternic angajaţi în susţinerea drepturilor de apărare individuală şi colectivă ale prietenilor noştri din Golf, cu care avem legături adânci şi îndelungate”. Cu toate acestea, Pete Williams a evitat atunci să răspundă dacă S.U.A. va trimite un ajutor militar Kuweitului, în cazul în care acel stat era atacat.
În aceeaşi zi, Departamentul de Stat i-a cerut ambasadorului său din Irak să-l informeze pe ministrul de Externe irakian că S.U.A. doreau să menţină prietenia cu Irakul. Concomitent, Tarik Aziz a fost avertizat că „Washingtonul s-a angajat să asigure libertatea de circulaţie a petrolului din Golf şi să menţină suveranitatea şi integritatea statelor din Golf. Vom continua să apărăm interesele noastre vitale din Golf. Suntem puternic angajaţi în menţinerea dreptului la apărarea individuală şi colectivă a prietenilor noştri din Golf”. Practic, acesta a fost cel mai concis mesaj de avertisment, adresat de administraţia americană regimului de la Bagdad, în zilele premergătoare invaziei irakiene din Kuweit.
La 25 iulie 1990, Saddam Hussein a invitat-o pe doamna ambasador April Glaspie să participe, împreună cu Tarik Aziz, la o convorbire oficială (care urma să se desfăşoare în mai puţin de o oră). Acel eveniment, cu totul neobişnuit, nu respecta uzanţele diplomatice. Reprezentantul S.U.A. dorea încă de la 17 iulie 1990 să stabilească o întrevedere cu liderii irakieni şi, la întâlnirea cu Nizar Hamdoon (reprezentantul ministrului de Externe), a cerut ca autorităţile irakiene să-şi clarifice poziţiile, în contextul ameninţărilor explicite făcute de regimul de la Bagdad la adresa Kuweitului.
Este posibil ca Saddam Hussein să fi solicitat întrevederea din cauza veştilor privind dislocarea unor nave militare şi avioane americane în zona Golfului, pentru a desfăşura exerciţii împreună cu armata Emiratelor Arabe Unite. Cert este faptul că, la întâlnirea care a avut loc la 25 iulie 1990, preşedintele irakian s-a plâns doamnei ambasador că manevrele americane, efectuate în cooperare cu unităţile Emiratelor Arabe Unite, au încurajat acea ţară şi Kuweitul să încalce drepturile Irakului. Doamna April Glaspie l-a asigurat pe Saddam Hussein că manevrele nu aveau o legătură cu problema irakiano-kuweitiană: „Ştiu că aveţi nevoie de fonduri. Dar noi nu avem nici o opinie despre conflictele dintre ţările arabe, aşa cum este neînţelegerea dumneavoastră de la graniţa cu Kuweitul. Am lucrat în ambasada americană din Kuweit, în anii ’60. Instrucţiunile pe care le-am avut, de-a lungul acestei perioade, au indicat să nu ne exprimăm nici o opinie despre această problemă, această poziţie fiind în interesul S.U.A. James Baker a impus purtătorilor noştri de cuvânt să sublinieze aceste instrucţiuni”. Apoi, doamna ambasador a solicitat preşedintelui irakian să precizeze intenţiile sale faţă de deplasarea de trupe în zona disputată. C.I.A. raportase deja, la 24 iulie 1990, faptul că două divizii irakiene se îndreptau spre Kuweit.
În răspunsul său, Saddam Hussein a menţionat că solicitase bunele oficii ale preşedintelui Egiptului, pentru a-i asigura pe kuweitieni de atitudinea sa paşnică. Totodată, liderul irakian a declarat: „Noi intenţionăm să nu facem nimic până când nu ne întâlnim cu ei. Când ne vom întâlni şi vom observa că există o speranţă, atunci nimic nu se va întâmpla. Dar dacă nu putem ajunge la o soluţionare, atunci va fi normal ca Irakul să nu accepte distrugerea sa, deşi înţelepciunea este mai presus de orice”.
Doamna April Glaspie a înţeles atunci faptul că Saddam Hussein „doreşte o înţelegere fără recurgerea la forţă, fiind cu siguranţa sincer”, iar „irakienii sunt sătui de război”.
După întâlnirea respectivă, doamna ambasador a recomandat, în telegrama trimisă Departamentului de Stat, „să ne ferim de criticarea publică a Irakului până când vom vedea cum decurg negocierile”.
În consecinţă, la 28 iulie 1990, preşedintele George H.W. Bush a trimis o telegrama lui Saddam Hussein, în care sublinia: „Noi credem că diferendele se rezolvă foarte bine prin mijloace paşnice şi nu prin ameninţări, care implică forţe militare sau conflicte”. În acel mesaj nu s-a făcut nici o referire la desfăşurarea a 100.000 de militari irakieni la graniţa comună cu Kuweitul.
În depoziţia susţinută în faţa Comitetului de relaţii externe al Senatului S.U.A., April Glaspie a afirmat că Saddam Hussein a fost avertizat solemn să nu folosească forţa militară: „I-am spus verbal că vom apăra interesele noastre vitale şi îi vom susţine pe prietenii noştri din Golf, vom apăra suveranitatea şi integritatea lor”. Doamna ambasador a recunoscut în faţa comisiei senatoriale că i-a spus preşedintelui irakian că S.U.A. nu au nici o opinie în privinţa diferendului cu Kuweitul, însă a pretins că a precedat acest comentariu de un avertisment: „Insistăm ca reglementările să fie făc67ute într-o manieră non-violentă, nu prin ameninţări, nu prin intimidare şi, cu siguranţă, nu prin agresiune”. Din păcate, în nici un document cunoscut până în prezent nu se găseşte consemnat avertismentul solemn adresat verbal preşedintelui irakian de ambasadorul S.U.A. (nici în transcrierea irakiană a convorbirii, nici în documentul-rezumat al întâlnirii trimis la Departamentul de Stat la 25 iulie 1990). Rezumatul convorbirii, transmis la Washington, s-a concentrat pe cuvintele rostite de Saddam Hussein.
Tarik Aziz, aflat la întâlnirea amintită, a afirmat că nu a fost rostit nici un mesaj de avertizare: „Fiind ministru de Externe, înţeleg munca unui ambasador şi cred că atitudinea doamnei Glaspie a fost corectă. Ea a fost convocată inopinat. Preşedintele [Saddam Hussein] dorea să o informeze că situaţia s-a înrăutăţit. […] Ştim că ea s-a conformat instrucţiunilor existente. Ea a vorbit în limbaj diplomatic vag şi noi cunoaştem poziţia în care se afla. Comportarea ei nu a constituit un răspuns diplomatic clasic şi noi am fost influenţaţi de acesta”.
Doamna ambasador a susţinut în depoziţia sa că avertismentele nu au fost luate în seamă de preşedintele irakian deoarece acesta „a fost prost – el nu a crezut avertismentele noastre clare şi repetate în privinţa susţinerii intereselor noastre vitale. Ca orice alt guvern, noi nu am înţeles că el ar fi insensibil la logică şi diplomaţie”. Dovezile care puteau demonstra această teorie lipsesc.
Deşi a fost înştiinţat cu 48 de ore înainte de declanşarea invaziei irakiene, Washingtonul nu a adoptat o poziţie mai intransigentă faţă de situaţia creată, pentru a determina autorităţile de la Bagdad să renunţe la acţiunea sa militară împotriva Kuweitului. Doar în momentul în care C.I.A. a avertizat că Irakul va ataca în mai puţin de 24 de ore, asistentul Secretariatului de Stat, Kelly, l-a convocat pe ambasadorul Irakului de la Washington, pentru a-l avertiza că situaţia este „extrem de serioasă”.
Ambiguitatea liniei politice a administraţiei Bush a fost evidentă. Cu câteva zile înainte de declanşarea invaziei, membri Consiliului de Planificare Politică din cadrul Departamentului de Stat erau divizaţi în ceea ce priveşte formularea unui răspuns care să reflecte poziţia S.U.A. faţă de disputa irakiano-kuweitiană.
În cursul unei şedinte a Camerei Reprezentanţilor, la care au participat şi persoane din Departamentul de Stat, s-a discutat despre evaluarea forţei militare irakiene. Directorul C.I.A., Richard Kerr, a estimat atunci că trupele Bagdadului vor invada teritoriul kuweitian, însă nu putea să prevadă dacă acestea urmau să înainteze dincolo de câmpurile petroliere revendicate şi să ocupe insula Babiyan. Cu toate acestea, Richard Kerr a spus: „Noi suntem dispuşi să trasăm o linie de demarcaţie în nisip. Nu pot să-mi închipui publicul american susţinând o debarcare de trupe (americane – nota P. Opriş) pe un teritoriu de 20 de mile pătrate, situat în afara zonei disputate, şi nu este sigur dacă statele din zonă vor susţine un astfel de angajament. Vor exista o mulţime de neclarităţi, în cazul unei invazii parţiale. Factorul esenţial, care va determina răspunsul american, nu va fi realitatea invaziei, ci întinderea acesteia”.
În ceea ce priveşte Senatul american, acesta a decis, prin votul de la 27 iulie 1990, suspendarea creditelor agricole acordate Irakului şi a impus un embargou asupra livrărilor de arme şi muniţii americane destinate armatei irakiene. Pe de altă parte, Casa Albă a intervenit în mod repetat, în prima parte a anului 1990, pentru a bloca demersurile făcute de Congresul S.U.A. privind suspendarea creditelor care se acordau regimului de la Bagdad. În presa occidentală s-a afirmat că preşedintele George H.W. Bush a făcut presiuni asupra membrilor Congresului, pentru a se înceta investigaţiile referitoare la modul cum a fost utilizat ajutorul financiar american de către irakieni.
De ce era nevoie de o asemenea intervenţie politică? În primul rând, administraţia americană nu-şi dorea o problemă diplomatică generată de chestiunea creditelor acordate Irakului. Autorităţile de la Bagdad nu au fost încântate de discuţiile care au avut loc în luna aprilie 1990, în Camera Reprezentanţilor a S.U.A. (care au vizat exact acele credite), şi diplomaţia americană a încercat, probabil, să evite crearea unei noi surse de dispută, care să accentueze neîncrederea lui Saddam Hussein în politica externă promovată de Casa Albă. În al doilea rând, este posibil ca Departamentul de Stat să fi dorit să-i ţină cât mai departe de miezul problemei pe criticii săi din Congres, care doreau să analizeze oportunitatea acestor credite. Opoziţia ar fi putut câştiga un capital politic, în cazul în care ar fi demonstrat miopia politică a administraţiei Bush, când a sprijinit regimul lui Saddam Hussein.
Invazia irakiană din 2 august 1990 a pus capăt ambiguităţii politice de care a dat dovada Casa Albă. Din acel moment, Statele Unite şi-au exprimat în mod clar scopul imediat pe care-l urmărea în Orientul Mijlociu: retragerea necondiţionată a armatei şi administraţiei irakiene din Kuweit. Demersurile diplomatice care au avut loc în lunile următoare s-au dovedit zadarnice. Intervenţia militară a comunităţii internaţionale în sprijinul Kuweitului s-a impus ca o ultimă soluţie viabilă, sub conducerea S.U.A.
Războiul din Golful Persic din 1990-1991 a demonstrat, încă o dată, faptul că resursele de petrol din Orientul Mijlociu pot fi ameninţate printr-un atac direct sau printr-un conflict politic între statele din regiune.
Publicat pe 3 July 2019
Babilonul, Glorios antic mesopotamian Capital
Babilonul era numele capitalei Babilonia, una din mai multe orașe-state din Mesopotamia . Numele nostru modern pentru oraș este o versiune a numelui akkadiană vechi pentru ea: Bab Ilani sau „Poarta Zeilor“. Ruinele Babilonului sunt situate în ceea ce este astăzi Irakul, în apropierea orașului modern Hilla și pe malul estic al râului Eufrat.
Oamenii au trăit mai întâi în Babilon , cel puțin atâta timp în urmă ca și la sfârșitul treilea mileniu î.Hr. și a devenit centrul politic din sudul Mesopotamiei începând din secolul al 18 - lea, în timpul domniei lui Hammurabi (1792-1750 î.Hr.). Babilonul a menținut importanța sa ca un oras pentru o uluitoare de 1500 de ani, până în jurul anului 300 î.Hr..
Oraș lui Hammurabi
O descriere babilonian a orașului antic, sau mai degrabă o listă cu numele orașului și templele sale, se găsește în cuneiformă textul numit „Tintir = Babilon“, numit astfel pentru că prima teză se traduce prin ceva de genul „Tintir este un nume din Babilon, pe care gloria și jubilare sunt acordate.“ Acest document este un compendiu al arhitecturii semnificative a Babilonului, și probabil a fost compilat aproximativ 1225 î.Hr., în timpul erei lui Nabucodonosor I. Tintir enumeră 43 de temple, grupate în funcție de trimestrul al orașului , în care au fost amplasate, precum și oraș pereți , căi navigabile, și străzi, și o definiție a zece trimestre ale orașului.
Ce altceva mai știm din oraș babiloniene provine din săpăturile arheologice. Arheologul german Robert Koldewey a săpat o groapă uriașă de 21 de metri [70 picioare] adânc în tell descoperi templul Esagila în secolul al 20 - lea. Nu a fost până în anii 1970 , când o echipă comună irakian-italian condus de Giancarlo Bergamini revizuit ruinele ingropate adanc. Dar, în afară de asta, noi nu știm foarte multe despre oras Hammurabi lui, pentru că a fost distrus în trecutul antic.
Babylon Concediat
Potrivit scrierilor cuneiforme, Babilonului rivalul regelui asirian Sanherib jefuit orașul în 689 î.Hr.. Sanherib lăudat că a distrus toate clădirile și fac obiectul unui dumping dărâmături în râul Eufrat. De-a lungul secolului următor, Babilonul a fost reconstruit de conducătorii lui caldeeanul, care a urmat planul orașului vechi. Nabucodonosor al II - lea (604-562) a realizat un proiect masiv de reconstrucție și a lăsat semnătura pe multe dintre clădirile Babilonului. Este orașul lui Nabucodonosor că orbit lumea, începând cu rapoartele admirative ale istoricilor mediteraneene.
Oraș lui Nabucodonosor
Babilonul Nabucodonosor a fost enormă, care acoperă o suprafață de aproximativ 900 de hectare (2.200 acri): a fost cel mai mare oraș din regiunea mediteraneană până la Roma imperială. Orașul se afla într-un triunghi mare de măsurare 2.7x4x4.5 km (1.7x2.5x2.8 mile), cu o margine formată de malul Eufratului și celelalte laturi, alcătuite din pereți și un șanț. Traversarea Eufratului și intersectându triunghiul a fost dreptunghiular cu pereți (2.75x1.6 km sau 1.7x1) mi oraș interior, în cazul în care au fost amplasate cele mai multe dintre cele mai importante palate monumentale și temple.
Străzile principale ale Babilonului toate au condus la acea locație centrală. Doi pereți și un șanț înconjurat orașul interior și unul sau mai multe poduri conectate părțile de est și de vest. porți Magnificul a permis intrarea în oraș: mai mult de asta mai târziu.
Temple și Palate
La centrul a fost sanctuarul principal al Babilonului: în ziua lui Nabucodonosor, conținea 14 temple. Cel mai impresionant dintre acestea a fost Marduk Complexul Templului, inclusiv Esagila ( „Casa cui Top este ridicat“) și masiv zigguratul , The Etemenanki ( „Casa / Fundația Cerului și Underworld“). Templul Marduk a fost înconjurat de un zid străpuns cu șapte porți, protejate de statuile balaurilor realizate din cupru. Zigguratul, situat vizavi de 80 m (260 ft) stradă largă din Templul Marduk, a fost , de asemenea , înconjurat de ziduri înalte, cu nouă porți , de asemenea , protejate de dragoni din cupru.
Principalul palat la Babilon, rezervat pentru afaceri oficiale, a fost Palatul de Sud, cu o sală de tron imens, decorat cu leii și copaci stilizate. Palatul de Nord, considerat a fi fost reședința conducătorii caldeeni, a avut lapis-lazuli reliefuri glazurate. S - au găsit în interiorul ruinele sale a fost o colecție de artefacte mult mai vechi, colectate de caldeeni din diferite locuri din jurul Mediteranei. Palatul de Nord a fost considerat un posibil candidat pentru grădinilor suspendate ale Babilonului ; deși dovezile nu a fost găsit și o locație în afara mai probabil din Babilon a fost identificată ( a se vedea Dalley).
Reputație Babylon
În creștină Bibliei Cartea Apocalipsei (cap. 17), Babilonul a fost descris ca fiind „Babilonul cel mare, mama curvelor și a urâciunilor pe pământ“, făcându - l întruchiparea răului și decadență pretutindeni. Acesta a fost un pic de propagandă religioasă la care orașele preferate ale Ierusalimului au fost comparate și Roma și a avertizat împotriva devenirii. Această noțiune a dominat gândirea occidentală până târziu 19-lea excavatoare germane a adus acasă părți ale orașului vechi și le - instalate într - un muzeu din Berlin, inclusiv minunatul poarta Iștar de culoare albastru închis cu tauri și dragoni sale.
Alți istorici minuna la dimensiunea uimitoare a orașului. Istoricul roman Herodot [~ 484-425 BC] a scris despre Babilon , în prima carte a lui istoriilor (capitolele 178-183), cu toate că oamenii de știință susțin despre dacă Herodot a văzut de fapt , Babilonul sau doar au auzit despre el. El a descris ca fiind un oras mare, mult mai mult mai mare decât arată dovezi arheologice, susținând că zidurile orașului se întindea o circumferință de 480 de stadioanelor (90 km). Al 5 - lea-lea istoric grec Ctesias, care , probabil , de fapt , a vizitat în persoană, a declarat că zidurile orașului se întindea la 66 km (360) stadioane. Aristotel a descris ca fiind „un oraș care are mărimea unei națiuni“. El raportează că , atunci când Cyrus cel Mare capturat la marginea orașului, a fost nevoie de trei zile pentru știri pentru a ajunge la centru.
Turnul Babel
Conform Geneza din Biblie iudeo-creștină, Turnul Babel a fost construit într - o încercare de a ajunge la cer. Oamenii de știință cred că masiv Etemenanki zigguratul a fost sursa de inspiratie pentru legendele. Herodot a raportat că zigguratul avea un turn central solid cu opt niveluri. Turnurile ar putea fi urcat pe cale de scară în spirală exterioară, și aproximativ jumătate de drum acolo era un loc de odihnă.
La categoria a 8 - a zigguratul Etemenanki a fost un templu mare , cu o canapea mare, bogat decorat și lângă el se afla o masă de aur. Nimeni nu i sa permis să -și petreacă noaptea acolo, a spus Herodot, cu o singură excepție femeie asirian special selectate. Zigguratul a fost demontat de Alexandru cel Mare , când a cucerit Babilonul în secolul al 4 - lea î.Hr..
Oraș Gates
Lista Tabletele Tintir = Babylon porțile orașului, care toate au avut porecle evocatoare, cum ar fi poarta Urash, „inamicul este detestabilă să-l“, poarta Iștar „Iștar rastoarna Agresorul său“ și poarta Hadad „O Hadad, Garda Viața Trupelor“. Herodot spune că erau 100 de porți în Babilon: arheologii au găsit doar opt în orașul interior, iar cel mai impresionant dintre acestea a fost Ishtar poarta, construit și reconstruit de Nabucodonosor al II-lea, și în prezent expuse la Muzeul Pergamon din Berlin.
Pentru a ajunge la Poarta Iștar, vizitatorul a mers pentru aproximativ 200 m (650 ft) între două ziduri înalte, decorate cu basoreliefuri de 120 de lei cu pași mari. Leii sunt viu colorate, iar fundalul este un albastru inchis lapis izbitoare lapis glazurate. Poarta înalt în sine, de asemenea, albastru inchis, descrie 150 de dragoni și tauri, simboluri ale protectorii orașului, Marduk și adad.
Babilon și Arheologie
Situl arheologic din Babilon a fost excavat de către un număr de oameni, mai ales de Robert Koldewey care începe în 1899. excavații majore încheiat în 1990. Multe tablete cuneiforme au fost colectate din oraș în anii 1870 și 1880, de Hormuzd Rassam al British Museum . Direcția irakian de Antichități a efectuat munca la Babilon între 1958 și debutul războiului din Irak în anii 1990. Alte lucrări recente a fost realizat de o echipă germană în anii 1970 și unul italian de la Universitatea din Torino , în anii 1970 și 1980.
Puternic afectate de războiul din Irak / SUA, Babilonul a fost recent investigat de către cercetătorii de la Centro Ricerche Archeologiche e Scavi di Torino de la Universitatea din Torino, folosind QuickBird și imagini din satelit pentru a cuantifica și monitoriza prejudiciul în curs de desfășurare.
surse
O mare parte din informația despre Babilon aici este prezentat pe scurt din 2003 articol Marc Van de Mieroop în Jurnalul American de Arheologie pentru oraș mai târziu; și George (1993) pentru Babilonul Hammurabi.
- Brusasco P. 2004. Teoria și practica în studiul spațiului intern mesopotamiene. Antichitatea 78 (299): 142-157.
- Dalley S. 1993. grădini antice mesopotamiene și identificarea grădinilor suspendate ale Babilonului rezolvat. Grădină Istorie 21 (1): 1-13.
- George AR. 1993. Babylon Revisited: arheologie și filologie în ham. Antichitatea 67 (257): 734-746.
- Jahjah M, Ulivieri C, Invernizzi A și Parapetti R. 2007. Archaeological cerere teledetecție situație pre-postbelică a Babilonului arheologic sit-Irak. Acta Astronautica 61: 121-130.
- Reade J. 2000. Alexandru cel Mare și Grădinile Suspendate ale Babilonului. Irak 62: 195-217.
- Richard S. 2008. ASIA, WEST | Arheologie din Orientul Apropiat: Levant . În: Pearsall DM, editor. Enciclopedia de Arheologie . New York: Academic Press. p 834-848.
- Ur J. 2012. Sud Mesopotamia. În: Potts DT, editor. Un Companion de arheologie din Orientul Apropiat antic : Blackwell Publishing Ltd. p 533-555.
- Van de Mieroop M. 2003. Reading Babilon. American Journal of Arheologie 107 (2): 254-275.
Două decenii de la debutul "Furtunii în Deşert"
Cu exact 20 de ani în urmă a izbucnit cel de-al doilea război din Golful Persic. Pentru SUA, "Furtună în Deşert", a fost un război împotriva unui aliat regional - Irakul condus de Saddam Hussein.
Tanc irakian distrus în nordul Kuweitului, în 1991
Pe 17 ianuarie 1991 a debutat în forţă operaţiunea Furtună în Deşert - primul război transmis în direct la televizor. Exploziile şi fulgerele de lumină pe fondul verde al ecrandelor tv s-au întimpărit în memoria colectivă a americanilor şi nu numai. Imagini cu instalaţii petroliere irakiene în flăcări, incendiate de trupele lui Saddam Hussein aflate în retragere. Memorabilă a rămas şi fraza propagandistică a liderului irakian, care a vorbit despre o "mamă a tuturor bătăliilor".
Războiul din Golf este clipa cea mare pentru reporterul CNN Peter Arnett, care, în ianuarie 1991, era singurul corespondent occidental în măsură să relateze în direct despre bombardamentul american de pe acoperişul hotelului Al Rashid din centrul Bagdadului. "Să lăsăm omenirea să audă cum sună războiul" - acesta a fost sloganul lui Arnett. După o asurzitoare explozie, care a făcut să se cutremure întreg hotelul, Arnett a spus neînfricat: "Mă duc din nou la fereastră."
Reporterul a reuşit să capteze atenţia publicului american şi s-o îndrepte spre cele ce se întâmplau în Golful Persic. Asta fiindcă pe 2 august 1990 când, la ordinul lui Saddam Hussein, 100.000 de soldaţi au năvălit în învecinatul Kuweit ocupând fulgerător bogatul emirat, opinia publică din SUA abia dacă băgase de seamă. Saddam Hussein şi generalii săi s-au aşteptat ca administraţia de la Washington şi întreg occidentul să accepte tacit anexarea Kuweitului de către un aliat al SUA. La urma-urmei, administraţia de la Washington îl sprijinise masiv pe dictatorul din Bagdad, prin livrări de arme şi informaţii secrete, în primul război din Golf, cel irakiano-iranian. Potrivit unui inspector al Naţiunilor Unite, SUA ar fi livrat Irakului inclusiv arme chimice. Deviza americanilor părea să fie la acea vreme: "Saddam este un criminal, dar este criminalul nostru."
Când trupele irakiene au invadat Kuweitul, Washingtonul a reacţionat cu indiferenţă. La întrebarea cum ar reacţiona America la o posibilă invadare a emiratului, Departamentul de Stat de la Washington a comunicat: SUA nu au încheiat un acord de alianţă cu Kuweitul. Iar ambasadoarea SUA în Irak, April Glaspie, i-a declarat lui Saddam Hussein că America nu se bagă în conflicte inter-arabe, cum ar fi cel dintre Irak şi Kuweit, ţări cu litigii de frontieră.
La o săptămână după primirea acestor asigurări, trupele lui Saddam Hussein au invadat Kuweitul. Emiratul a devenit rapid cea de-a 19-a provincie irakiană. Vreme de cinci luni, Irakul a ignorat toate rezoluţiile ONU şi masivele presiuni venite din toată lumea. Apoi, surprinzător, pe 17 ianuarie 1991, preşedintele SUA, George Bush senior a apărut în faţa camerelor de luat vederi, declarând: "Cu cinci luni în urmă, Saddam Hussein a început un sângeros război împotriva Kuweitului. Din această noapte, alianţa contraatacă."
Această alianţă era compusă din SUA şi alte 34 de ţări, inclusiv Siria, Arabia Saudită, Egipt şi Franţa. Pentru a-i mobiliza pe americani în favoarea operaţiunii "Furtună în Deşert", administraţia de la Washington a comandat agenţiei de publicitate Hill and Knowlton din New York o minciună propagandistică: "Irakienii au luat nou-născuţi din incubatoare şi i-au lăsat să moară pe duşumeaua rece din beton." Afirmaţia a fost făcută în faţa Comisiei pentru Drepturile Omului a Congresului american de o aşa-zisă soră de caritate care a reuşit să se refugieze din Kuweit. În realitate însă, acest martor mincinos era fiica ambasadorului kuweitian la Washington. Vădind un mare talent actoricesc, tânăra în vârstă de 15 ani, a interpretat foarte convingător textul pregătit de agenţia de publicitate, adăugând cu lacrimi în ochi: "Am văzut eu însămi cum soldaţii irakieni au pătruns în spital." În urma acelei emisiuni, publicul american a sprijinit fără rezerve războiul început de George Bush senior.
În bombardamentele permanente care au durat cinci săptămâni şi-au pierdut viaţa estimativ 135 000 de irakieni. Aviaţia americană şi aliată a executat 116.000 de raiduri de bombardament înainte ca, pe 24 februarie 1991, să fie lansată ofensiva terestră. O sută de ore mai târziu trupele americane se aflau la porţile Bagdadului. Războiul luase sfârşit.
Totuşi, America nu avea legitimitate pentru a ocupa Irakul şi pentru a-l alunga de la putere pe Saddam Hussein. Dick Cheney, ministru american al Apărării în acea epocă sublinia: "Cine îl alungă de la putere pe Saddam Hussein şi regimul său riscă o divizare a Irakului şi întărirea Iranului. Apoi, câte vieţi de soldaţi americani valorează Saddam Hussein? Considerăm că nu prea multe."
Cheney avea să dea un răspuns mai complet la această întrebare mult mai târziu, în calitate de vicepreşedinte american: Mai bine de 4.200 de militari americani au murit în războaiele împotriva lui Saddam Hussein.
Autor: Ralph Sina / Ioachim Alexandru
Redactor: Vlad Drăghicescu
Misiune îndeplinită :
Războiul din Irak – după 10 ani Răspunde
Pe 19 martie s-a comemorat trecerea unui deceniu de la invazia americană a Irakului, care a dus la eliminarea regimului lui Saddam Hussein. Scopul războiului a fost înlăturarea de la putere al lui Saddam Hussein și dezarmarea Irakului de arsenalul său de distrugere în masă. În subsidiar războiul a urmărit un scop ideologic pe atât de ambițios, pe cât de bizar: crearea unei democrații în Orientul Mijlociu, evoluție care să antreneze un val de schimbări democratice în regiune.
Invadarea Irakului a reprezentat unul din cele mai importante evenimente politico-militare ale deceniului trecut, fiind depășit ca importanță numai de atentatele de la 11 septembrie 2001 de la Washington DC și New York. O consecință directă a acestui atentat, al doilea război din Golf, a reprezentat unul dintre cele mai divizive evenimente ale decadei. În favoarea sau împotriva războiului au curs litri de cerneală și s-au publicat cărți la cele mai prestigioase edituri internaționale. Niciun intelectual public internațional de calibru nu a ratat oportunitate de a-și exprima opinia în paginile cotidianelor de prestigiu, la CNN, BBC sau în volumuri ce au devenit best-seller-uri peste noapte.
Opoziția față de invadarea Irakului a scos în stradă în Europa și în alte părți ale globului milioane de protestatari, iar fricțiunile dintre SUA și Europa au testat soliditatea alianței nord-atlantice. Partenerii Europeni s-au simțit trădăți de modul în care SUA a manipulat disensiunile dintre principalele puteri europene (Marea Britanie, Germania, Franța), iar Washington-ul s-a simțit la rândul său trădat de campanie furibundă anti-război declanșată de Franța și Germania, precum și de alianța cu Rusia din Consiliul de Securitate al ONU. Bătrânul continent s-a simțit insultat de distincția nefericită făcută de Donald Rumsfeld între „Noua Europă” și „Vechea Europă”, iar valul anti-francez din SUA a fost de-a dreptul șocant (vezi Freedom Fries și vinul francez vărsat în rigole de către americani). Relația trans-atlantică a „trosnit” atunci din toate încheieturile – dar a reușit să supraviețuiască.
Din punct de vedere politic invazia Irakului a reprezentat cea mai vizibilă manifestare a puterii americane și a diferențelor de putere ce desparte restul membrilor sistemului internațional. A fost momentul de glorie al unipolarității americane. Statele Unite au interpretat foarte larg Rezoluția 1441/2002 a Consiliului de Securitate, au generat o coaliție ad-hoc (coalition of the willing) și au purces la invadarea Irakului. Moscova, Beijingul, Parisul și Berlinul, cei mai vocali oponenți ai atacării Irakului nu au putut face nimic pentru a pune capăt planurilor Washington-ului. ONU nu a putut decât să constate că SUA a devenit putere ocupantă, deci responsabilă pentru soarta Irakului, și să emită rezoluții care să legitimeze prezența unei forțe internaționale de stabilizare. Niciodată prăpastia dintre o mare putere și restul actorilor internaționali nu a fost mai mare – formarea unei coaliții balansatoare a fost de-a dreptul imposibilă.
La zece ani de la începutul Operațiunii Iraqi Freedom se pune întrebarea legitimă care au fost cauzele care au condus Statele Unite să ia decizia să atace și să invadeze Irakul. Resorturile acestei decizii politice se regăsesc în impactul creat de atacurile de la 11 septembrie 2001 asupra mindset–ului politicii externe și de securitate americane. După 11 septembrie amenințările la adresa securității americane au fost reconsiderate – astfel încât un nou atac, simetric sau asimetric, asupra teritoriului american să fie prevenit. Deodată amenințările considerate a fi „de rutină” au căpătat o nouă semnificație – Irak-ul era una dintre aceste amenințări, care alături de Coreea de Nord și Iranul (celebra axă a răului din discursul privind starea națiunii din 2002 al lui George W. Bush) numai puteau fi tolerate. Politica externă și de securitate americană a fost reorientată spre prevenirea amenințărilor înainte ca aceste să se maturizeze – apărare anticipativă (anticipatory self-defense) și o definiție foarte largă a apărării preemptive, care practic însemna că SUA trebuia să acționeze preventiv în raport cu o serie întreagă de amenițări asimetrice și simetrice. Washington-ul a trecut de la o postură strategică defensivă axată pe descurajare, la una ofensivă ce presupunea prevenirea amenințărilor la adresa securității naționale.
Irakul s-a profilat ca o țintă a unei intervenții din cauza a două aspecte foarte importante pentru decidenții americani în acel moment – programele irakiene privind dezvoltarea unor arme de distrugere în masă și riscul ca o armă de distrugere în masă să ajungă în mâinile rețelei Al Qaeda sau poate al unei alte organizații teroriste. Irakul devenise notoriu pentru programele sale ce vizau dezvoltarea de arme de distrugere în masă, inclusiv arme nucleare, și pentru modul cum Saddam Hussein ignorase și sfidase de-a lungul timpului eforturile americane și ale aliaților Washington-ului de a-l forța să renunțe la aceste programe. În timpul războiului dintre Iran și Irak, Baghdad-ul a utilizat fără niciun fel de rețineri arme chimice împotriva trupelor iraniene și chiar împotriva propriilor cetățeni – represiunea rebelilor kurzi. Din această perspectivă Irakul condus de Saddam Hussein reprezenta o dublă amenințare – ca proliferator de arme de distrugere în masă și ca utilizator al acestora.
Alături de arme de distrugere în masă Irakul dezvoltase de-a lungul timpului vectori purtători capabili să le lanseze – rachete balistice, proiectile de artilerie și bombe de aviație. Irakul a utilizat rachete balistice împotriva țintelor civile și militare atât în timpul războiului cu Iranul dar și în timpul primului război din Golf împotriva forțelor coaliției și a Israelului. Inspectorii internaționali trimiși în Irak după înfrângerea acestuia în războiul din 1991 au descoperit un vast arsenal de arme de distrugere în masă, precum și un program nuclear militar mult mai avansat decât se credea anterior. Dovezi descoperite recent indică faptul că programul nuclear irakian se recuperase după atacul israelian asupra reactorului de la Osirak și accelerase foarte mult după această tentativă de a pune capăt ambițiilor nucleare ale lui Saddam Hussein.
Pe lângă dezarmarea regimului lui Saddam Hussein a doua cauză care a determinat intervenția a reprezentat-o planurile complet nerealiste ale administrației privind tranformarea Irakului într-un stat democratic care să ducă la creearea unui efect de bulgăre de zăpadă în Orientul Mijlociu. Acest obiectiv a apărut pe agenda strategică americană în urma unor concluzii trase după 11 septembrie legate de cauzele extremismului islamic. Astfel „aripa neoconservatoare” a administrației a ajuns la concluzia că absența democrației în Orientul Mijlociu este generatoare de terorism și pe cale de consecință crearea unor state democratice ar elimina cauzele terorismului în această regiune.
Decizia de a invada Irakul a fost facilitată și de o serie de cauze circumstanțiale. A existat percepția că într-un fel sau altul că Saddam Hussein fie ar fi avut ceva de-a face cu atentatele de la 11 septembrie, fie colaborează cu Al Qaeda. Această percepție a fost utilizată pentru a justifica intervenția americană, deși ulterior s-a dovedit lipsită de fundament. O cauză circumstanțială care a jucat un rol important în decizia de lansare a invaziei a fost percepția la nivelul administrației că situația Irakului de după primul război din Golf reprezenta un anacronism. Pentru multe voci din administrația George W. Bush, veterani ai administrației tatălui său – Dick Cheney, Paul Wolfowitz (mai ales acesta din urma) – rezultatul primului război din Golf era unul parțial și dezamăgitor – supraviețuirea regimului lui Saddam Hussein reprezenta de fapt un periculos unfinished business. Mai mult supraviețuirea regimului lui Saddam Hussein și modul în care acesta a sfidat eforturile anterioare SUA de a-l dezarma a fost considerat un afront adus puterii americane. Efectele măsurile luate anterior invaziei din 2003 de a restricționa și degrada puterea lui Saddam Hussein au fost complet subestimate de administrația George W. Bush. Operațiunile din zonele de interdicție aeriană din nordul și sudul Irakului (Northern Watch, Southern Watch), loviturile aeriene din 1993, Desert Strike, Desert Fox au erodat capabilitățile militare ale Bagdad-ului. La acestea se adaugă efectele sancțiunilor economice și ale embargoului privind vânzările de armament către Irak. În martie 2003 la debutul Operațiunii Iraqi Freedom, Irakul nu putea rezista din punct de vedere militar unui atac militar.
În fine o a treia cauză circumstanțială care a determinat invazia Irakului, era sentimentul unor decidenți americani că eliminarea regimului taliban din Afganistan și campania împotriva Al Qaida nu reprezentau gesturi politice și strategice semnificative care să dovedească hotărârea Statelor Unite de a combate terorisme și de a preveni un nou 11 septembrie. Era nevoie de o „speță” mult mai consistentă – iar Irakul corespundea acestui profil: rogue state, proliferator de arme de distrugere în masă și un regim tiranic.
Gambitul american în Irak s-a dovedit a fi însă un semi-eșec de proporții, care a afectat masiv puterea și prestigiul Statelor Unite ale Americii. La șase luni după ce președintele George W. Bush a proclamat triumfal de la bordul portavionului Abraham Lincoln mission accomplished – victoria americană în cadrul Operațiunii Iraqi Freedom – nici urmă de arsenalul de distrugere în masă în numele căruia Washington-ul și-a justificat și legitimat invazia. Rapoartele postbelice ale Pentagonului și ale CIA au arătat că după primul război din Golf arsenalul de distrugere în masă al Irakului a fost practic eliminat, Saddam Hussein încercând să pastreze doar capacitate de reporni acele programe în caz de nevoie. Mai mult acesta a încercat, după ce arsenalul a fost dezafectat în urma inspecțiilor ONU și a atacurilor anglo-americane ce au urmat, o să dea impresia că posedă aceste arme pentru a preveni posibile atacuri iraniene. Toate informațiile obținute de serviciile secrete americane utilizate pentru a justifica intervenția americană au fost inexacte sau false, și mai grav au fost utilizate manipulator pentru a convinge opinia publică americană și internațională de necesitatea invaziei. Pe toată durata ocupației americane au fost recuperate 500 de obuze de artilerie ce conțineau agenți chimici, dar era vorba de muniție expirată complet inutilizabilă, și 550 de tone de yellowcake, rămășițele programului nuclear iranian, la fel de inutilizabil în absența tehnologiei de îmbogățire.
Cât despre planurile administrației de a crea un regim democratic care să genereze o serie de schimbări democratice în regiune – acestea au eșuat în anarhie, insurgență și război civil. Deși victoria a fost obținută relativ ușor – Statele Unite nu au planificat eficient și realist perioada post-conflict, iar trupele de care dispuneau în teren erau insuficiente pentru a asigura securitatea populației. Lucrul acesta s-a văzut cel mai bine o dată cu eliberarea Baghdad-ului – foarte rapid capitala Irakului căzând pradă anarhiei și jafului sistematizat, iar trupele americane nu au fost capabile să reinstaureze în mod eficient ordinea publică, fiind prea puține. Acest aspect a fost cauzat de planificarea defectuoasă a operațiunii care a pus accent numai pe înfrângerea forțelor armate irakiene asigurând necesarul de trupe numai pentru acest obiectiv și subestimând efectele sociale și politice ale eliminării regimului Saddam Hussein. În cadrul Operațiunii Iraqi Freedom Pentagonul a dorit să arate că poate câștiga un conflict militar și să ocupe un stat inamic cu economie de forțe.
Relativ rapid după încheierea operațiunilor militare majore și ocuparea Irakului a izbucnit o insurgență de proporții, care a înghițit resurse militare și politice, dar mai ales vieți omenești. Insurgența a fost dublată de violență sectară, reaprinzându-se conflictele dintre șiiți și suniți sau dintre creștini și musulmani. În mod ironic eliminarea regimului lui Saddam Hussein a condus la facilitarea instalării în Irak a grupării Al Qaeda care s-a lansat înt-o campanie furibundă de atacuri teroriste și violență sectară. Ocuparea Irakului a acționat ca un magnet pentru islamiștii radicali la nivel global, o bună parte dintre insurgenți fiind luptători străini atrași de posibilitatea confruntării cu Statele Unite. Situația a fost cu greu stabilizată în perioadă 2007-2009 prin sporirea efectivelor americane și adoptarea unei strategii comprehensive de contrainsurgență.
*
Care au fost efectele invaziei Irakului asupra puterii americane? Nici măcar cea mai simplă analiză a efectelor celui de-al doilea război din Golf nu poate sublinia efectele negative ale acesteia. În plan regional ocuparea Irakului și eliminarea lui Saddam Hussein au avut drept consecință consolidarea poziției Iranului în regiune. Cea mai bună contrapondere față de ambițiile regionale ale Teheranului era Irakul, chiar și în condițiile în care puterea sa era sever limitată de efectele sancțiunilor internaționale și ale atacurilor americane anterioare invaziei. Mai grav este că după victoria asupra Irakului, Statele Unite ale Americii au respins o ofertă diplomatică iraniană care ar fi condus la soluționarea diferendelor istorice din relația bilaterală. Oferta includea și negocieri asupra programului nuclear al Iranului, care în prezent este una din provocările majore ale diplomației americane. La momentul lansării ofertei Statele Unite se aflau într-o poziție de forță și puteau să impună termenii unei înțelegeri cu Iranul.
Tot la nivel regional ocuparea Irakului și insurgența ce a urmat au delegitimat practic ideea de democratizare în Orientul Mijlociu. Democrația a fost asociată automat cu instabilitatea și violența sectară, relegitimând practic regimurile autoritare și distrugând în fașă eventualele planuri de reformă și liberalizare a regimurilor autoritare din regiune. Această tendință a fost oarecum schimbată de Primăvara Arabă. Prestigiul american a avut de suferit în regiune ca urmare a infirmării acuzațiilor privind existența unui vast arsenal de arme de distrugere în masă, a revelării abuzurilor din închisoarea Abu Ghraib și a modului în care a fost gestionată insurgența din Irak. Anti-americanismul în Orientul Mijlociu a atins cote istorice pe durată ocupației Irakului.
Pentru irakieni chiar dacă eliminarea regimului lui Saddam Hussein a fost o evoluția pozitivă ce a urmat după războiul din 2003 a reprezentat o catastrofă. Războiul a scos la iveală vechile conflicte sectare și a aruncat societate irakiană în război civil. Mai mult de 100000 de civili irakieni au murit ca urmare a insurgenței și războiului civil, iar alte sute de mii au fost răniți sau au devenit refugiați. „Eliberarea” de regimul lui Saddam Hussein a fost plătită scump de societate irakiană.
La nivel global prestigiul Statelor Unite ale Americii a avut de suferit extraordinar de mult ca urmare a faptului că arsenalul de arme de distrugere în masă al Irakului s-a dovedit a fi o himeră. Principalul motiv al invaziei a fost infirmat. Notorietatea abuzurilor comise la Abu Ghraib au condus la sporirea neîncrederii în SUA și a scăderii globale a prestigiului Americii. Insurgența a arătat că irakienii nu-i privesc pe americani ca pe niște eliberatori, iar violența sectară a demonstrat incapacitatea SUA de a asigura pacea și securitatea Irakului. Eforturile de a pacifica insurgența și a pune capăt violenței sectare au dus la re-alocarea resurselor destinate operațiunilor din Afganistan fapt ce a permis, parțial, revigorarea talibanilor. În timp efectele cumulate ale direcționării majorității resurselor militare spre Irak și a concentrării atenției decidenților americani asupra situației din această țară, au avut drept efect înregistrării unui semi-eșec politic și militar și în cazul Afganistanului.
Concentrarea antenției și resurselor asupra problemelor Orientului Mijlociu au avut drept efect la nivel global ignorarea altor tendințe internaționale ce au periclitat poziția SUA în cadrul sistemului internațional. Statele Unit nu au acordat atenția cuvenite asertivității rusești (a se vede războiul din ruso-georgian) și ascensiunii Chinei, care are în prezent ambiții hegemonice în Asia. Schimbarea prin forță a regimului lui Saddam Hussein (regime change) a avut drept efect accelerare programelor nucleare ale Coreei de Nord și ale Iranului, precum și a dezvoltării mijloacelor asimetrice necesare subminării puterii american. Un stat ce posedă arme nucleare va fi practic protejat de soarta Irakului – această este concluzia trasă de Pyongyang – care a reușit să dezvolte arme nucleare, iar Iranul în prezent nu este departe de a obține capacitatea de a produce asemenea arme.
Ocupația Irakului, reconstrucția acestei țări și combaterea insurgenței au contribuit, alături de operațiunile din Afganistan desfășurate în paralel, la sporirea deficitului bugetar al SUA, care în prezent a depășit fabuloasa sumă de 15 trilioane de dolari. Alături de criza economică și financiară din 2008, cheltuielile militare pentru a susține ocupația Irakului au avut efecte negative asupra puterii economice a SUA.
Singura concluzie care poate fi trasă la 10 ani de la declanșarea Operațiunii Iraqi Freedom este că aceasta nu ar fi trebuit să aibă loc. Saddam Hussein oricât monstruos era, putea fi descurajat și ținut în frâu (kept in a box) fără a fi nevoie de o intervenție militară. La un moment dat regimul său s-ar fi prăbușit, după cum arată evenimentele Primăverii Arabe. În termeni umani, politici și strategici costurile invaziei Irakului au fost prea mari în raport cu beneficiile obținute. Invazia Irakului în 2003 este o lecție depre ce efecte pot avea în politica externă și în marea strategie fixismile ideologice, hybris-ul politic, informațiile neconcludente și proastă planificare.
În anul 1994, prin vizita comercială în Irak, mi-a fost dezvăluit, încă o dată, sluțenia lumii în care trăim. Un prânz de neuitat la Bagdad cu câțiva din generalii lui Saddam. Un gând bun pentru ambasadorul Irakului în România, decanul de vârstă printre ambasadorii străini la București, 1994. Nu o să uit niciodată discuțiile și pranzul servit cu dumneavoastră în Ambasada Irakului în România. In shallah!
Unii "trăiesc bine". Nu mă plâng. Viața la țară m-a făcut fericit.
Trădătorilor de țară : Neam din neamul meu nu a fost trădător de țară.
La coda acestor însăilări răspund unora cărora mi-au pus întrebări dureroase:
- De ce m-am întors în România (martie 1989)?
- Cum au putut să-l suporte românii pe Ceaușescu?
Răspunsul la prima întrebare este mai sus. La cea de-a doua întrebare apelez la Ileana Vulpescu, scriitor contemporan: Așa cum și nemții l-au suportat pe Hitler.
The article is very helpful and informative, so thank you so much for sharing this article and I hope that you will share more information about it. But also visit my website.
RăspundețiȘtergereEnglish to Farsi Translation
English to German Translation
English to Irish Translation