Universul.net continuă serialul dedicat însemnărilor din exil ale liderului țărănist Ion Rațiu. Adnotările sale zilnice surprind atmosfera în rândul comunității românești din Marea Britanie în zilele Revoluției din 1989 și primele luni de după prăbușirea regimului comunist.
Afectat de experiența exilului, Ion Rațiu revenea în 1990 într-o Românie postcomunistă prinsă într-un adevărat taifun politic. Ani mai târziu, în 1999, radiografia acelor zile sumbre a fost publicată la Editura Univers în jurnalul „În fine, acasă", care însumează notele zilnice ale lui Ion Rațiu din perioada decembrie 1989 – decembrie 1990.
Joi, 8 Februarie 1990, Londra
Dau un interviu mare ziarului Sunday Telegraph (Christopher Booker).
Cu Nicolae și Rupert Allason, deputat conservator, la William Waldegrave. Explic situația din țară. Waldegrave era anturat de șeful desk-ului românesc, de un alt funcționar și de secretara lui. Am vorbitnumai noi doi, Walldegrave și eu. I-am explicat poziția UMRL și am cerut ca să se facă distribuția ajutoarelor prin noi, sau cu ajutorul nostru. Fiind personalitate juridică recunoscută în România, avem calitatea oficială să o facem. Noi putem să asigurăm o distribuție echitabilă tuturor, guvernul, NU. Dacă se lasă distribuția în mâna guvernului, ea se va face prin FSN și FSN va culege roadele generozității occidentale, acordate pentru realizarea democrației. Și FSN nu va duce la democrație ci la o dictatură Iliescu, bazată pe PCR, acum transformat în „Frontul Salvării Naționale“.
Întrevederea a fost extrem de cordială. La despărțire i-am spus: If anything happens to me, I trust you’ll help me out, jumătate în glumă, jumătate în serios. A înțeles partea serioasă foarte bine. I-am dat scrisoarea mea către Andriessen etc.
Îmi telefonează seara, acasă, Alvar Alsterdal, diplomat suedez. E în post aici în Londra, dar va merge în România. Avea numărul meu de telefon de la Miron Grindea. Alvar are o afecțiune adevărată pentru poporul român. S-a oferit să mă ajute. Mi-a vorbit de ambasadorul Suediei la București, Niels Rosenberg, care mi-ar putea fi de folos.
Vineri, 9 Februarie 1990
Probleme cu alocarea celor 1000 tone de hârtie. Jessica Douglas-Home s-a băgat pe fir și a făcut un aranjament cu Brucan la București. N-am înțeles de ce a intervenit?! Noi – UMRL – am obținut hârtia.
Noi o distribuim.
Discuție cu Jessica la telefon. Ea e de părerea că nu e bine ca eu să fac distribuirea, pentru că sunt fruntaș PNȚ. Mi-a subliniat cât de mult admiră ceea ce fac etc., dar se menține pe poziție. Din păcate încurcă ițele și îmi strică strategia. Eu vreau să dau dovadă că pot și vreau să fiu adevărat democrat imparțial. Să dau hârtie – care e destinată exclusiv pentru campania electorală – tuturor partidelor. Este o acțiune la care țin foarte mult. Păcat că se amestecă unde nu-i fierbe oala. E ca Iolanda Strănescu, mi-a zis Nicolae, vrea să fie peste tot.
Dinu îmi dă toate amănuntele primei faze a ajutorului Uniunii Europene sau al Comunității Europene pentru România.
Sosește Elisabeth, seara, de la Zermatt. E îngrijorată de soarta ce mă așteaptă. Acceptă însă, că asta e viața mea. Trebuie să lupt pentru democrație în România.
Sâmbătă, 10 Februarie 1990
Sunt, pentru prima dată, într-un avion TAROM. E un Tupolev.
În timpul nopții Elisabeth a început să plângă. Nu vrea să mă piardă, mi-a zis. Am mângâiat-o pe cât am putut. E adevărat însă că, dacă arti-colul apare mâine în Sunday Telegraph, intru în gura lupului. Bineînțeles, nu i-am zis nimic din toate astea. „Am trecut Rubiconul“!
Nicolae mă duce la aeroport în mașina lui. Constatăm că mi-am uitat sacoșa din piele, în care de obicei țin hârtii, cărți ziare. etc. După câteva telefoane, descopăr că am lăsat-o la birou. Jamie (nepotul lui Fifi) e rugat să mi-o aducă la aeroport. Aștept până în ultimul moment. Degeaba. Știam că aveam niște note acolo, dar nu-mi mai aminteam ce. Mă resemnez.
La intrarea în avion, însă, mă așteaptă Radu Grigoriu, reprezentantul TAROM la Londra. Cu sacoșa mea în mână. Am fost încântat. Radu e un tip bine, înalt, cu mustață neagră, pe oală. El s-a ocupat, de altfel, și de cartonul nostru mare cu aparate Walkie-talkie, și altele pentru birourile noastre UMRL și PNȚ. Altfel ar fi trebuit să plătim în plus din cauza greutății. Foarte prietenos.
Încă tot n-am decis ce strategie trebuie să urmez. Să-i cer lui Iliescu să mă primească, sau să aduc, pur și simplu, tipografia fără ca să zic ceva.
Christopher Booker mi-a telefonat, azi dimineață, să mă informeze că articolul e lung și că va fi publicat. E inevitabil. Iliescu, și mai ales Brucan, vor reacționa. Brucan răspândește ideea că numai Frontul poate să guverneze România. Altă alternativă nu există. Partidele sunt fără nici o importanță. Este, deci, un vid politic în România.
Resping ideea. Noi, PNȚ, putem forma un guvern. N-o să fie ușor, totuși, chiar dacă ni s-ar da ocazia.
La Otopeni mi se spune că n-am viza de intrare. Cea cu care am intrat la 24 Ianuarie nu mai e valabilă pentru că am epuizat-o. A fost pentru o singură intrare. Puțină discuție. Ofițerul comandant, chemat în grabă, i-a dat instrucțiuni subalternului – toți sunt în uniformă și nu cunosc gradele – să-mi dea o viză de ședere de 30 de zile. Atâta pot, Domnule Rațiu. Toți mă cunosc. Când așteptam bagajele, mulți au venit să-mi vorbească. Să-și exprime bucuria că m-am întors.
Sandu, Gigi și Mihai mă așteptau.
La vamă mi-au deschis un geamantan. Aveam multe cocarde UMRL. Toți vameșii din jur – și ei în uniformă – interesați. Le-am dat câte una fiecăruia. N-am făcut-o intenționat, dar, în felul acesta atenția lor s-a îndepărtat de la marele carton, plin de walkie-talkies. Se pare că așa ceva nu e acceptabil. Numai securiștii aveau astfel de aparate.
Cina cu băieții mei. Dan Stoica și Dragoș Șerban printre ei. Vine apoi, și Aurel Lepădatu. Ca de obicei, a vorbit tot timpul. E evident pentru mine că încă n-a obținut nici un ajutor financiar de la germani.
Duminică, 11 Februarie 1990
Iarăși multă lume, cum se poate vedea din condica mea de zi, ce intenționez să țin de-acum încolo. Rețin vizita soților Crăciun Pantiș, veniți din Adelaide. Vor să ajute la organizarea alegerilor.
Masa cu Ioan de Hondol. Are mine de cărbuni în West Virginia.
Vrea să facă afaceri aici în România. Și să mă ajute.
Aseară, Gicu Pop era la o masă în celălalt colț al restaurantului. A pus-o pe cântăreață să intoneze balada noastră ardelenească „Iancule“. Acum vine să mă vadă. Păcat că n-ai venit la noi la masă. Eram cu Generalul Stănculescu, Ministrul Economiei. Îmi spune apoi, că se zvonește: (a) că am plecat din țară pentru că sunt dezamăgit; (b) că m-am certat cu conducerea PNȚ.
De Hondol vine cu soția lui Victor Crăciun să mă ia la ei. Acolo, vreo zece persoane. Printre ele Florența Scalețchi, soția lui Ștefan Andrei, basarabeanul Emil Loteanu care a făcut multe filme la Moscova, o nepoată a lui Țuculescu, un Dr. Moruzan, Dr. Tuță-Popescu Florin etc.. Interesant. Ei abia se așezau la masă. A trebuit să mănânc și eu ceva, din nou. Am fost primit și adulat, cam exagerat. Ei sunt „politicienii“, cum se autointitulează, de la Liga Culturală a Românilor de Pretutindeni. Când a fost Victor Crăciun la mine, acum vreo săptămână, i-am dat 100 de dolari. Văzând opulența locuinței și a belșugului mesei, nu trebuia s-o fac. La negru, i-am dat 10.000 de lei, adică plata unui muncitor necalificat pe 4 luni!!
Coposu îmi telefonează. Să dau $100 lui Negară și Rădoi, cei doi emisari la Roma. M-am executat. Pe la 6.00 seara, multă lume în salonul „Intim“ din hotelul nostru. Deputații din delegația franceză și reprezentanți ai partidelor. A fost un fel de briefing. Le-am descris și eu cum Iliescu mi-a refuzat ziarul sau montarea unui post de Radio și Televiziune. De asemenea, povestea celor 1.000 tone de hârtie. Șeful delegației, un deputat MYON. Alți doi care mi-au lăsat cărțile lor de vizită: Dr. Denis JACQUAT și Maurice DOUSSET.
Ion Puiu vrea să-mi vorbească „5 minute“. Să-mi spui, da sau nu! A stat o oră și mai bine. Din fericire au fost și 3 din băieții mei aici în apartament: Gigi, Sandu și Dragoș. Toți mai cred că eu aș fi venit pentru afaceri. „Propunerea mea e à compte perdu“, îmi zice Puiu. Îți cer să dai o sumă de bani ca să publicăm manifeste. Noi avem și imprimerie, tot. Doar ne lipsesc banii. Eu tot o fac. Dar vreau să-ți propun ție, să faci acest lucru. Vreo sută de mii de lei ar ajunge. Poate ceva mai mult, dar mult mai puțin decât ești gata să cheltuiești. Voi, cei veniți din afară, aveți planuri grandioase. Noi facem altfel. Noi știm cum stau lucrurile aici. L-am liniștit puțin, dar el e un exaltat.
Nu m-am dus la cina dată de francezi.
Luni, 12 Februarie 1990
Zi imposibilă, aș spune. Rețin vizita, cu Cornel Coposu, la văduva lui Vișa. Masa cu Truția care e Vicepreședinte al Partidului Țărănesc, Președinte fiind Pantea.
Radu Nicolae mă așteaptă cu niște tineri să scoatem o revistă bi-lunară. Ei voiau să-i spună IMPERIU. Eu am fost pentru PERISCOP, din lunga listă de alternative propusă de ei.
Marți, 13 Februarie 1990
Presiunea se repetă. N-am o secundă liberă. Dau două interviuri. Lui Teodor Bucure, pentru Alba Iulia (îi dau și o mașină de scris) și lui Alexandru Lăzescu, pentru Opinia Studenților de la Iași.
Ședință UMRL, cu Ion Ghika, sosit ieri dimineață de la Paris, George Costaforu, Sandu și Gigi. Mare presiune din partea lui Ghika să cerem demisia lui Iliescu. Deschis. Oricare ar fi consecințele. Frontul pierde teren, spune Enescu, dar nu partidele „geriatrice“ ci cele de centru câștigă. Își spun democrate cu ceva calificativ. Nu cele socialiste căci așa ceva nu merge.
Mă culc, obosit, pe la 6 seara. Pe la 9 seara vine Vulpoi cu niște gazetari. Vulpoi a fost Ministrul Turismului până acum 3 zile. Ne-a povestit cum a fost numit și cum a părăsit guvernul. Sunt alarmați. Parașutiștii au fost înlocuiți la Televiziune de Securiști, îmi spune, și adaugă prăpăstios că Petre Roman își pregătește o armată specială în munți. Soluția e o coaliție a tuturor partidelor. Resping ideea, căci ea ar opune o concepție totalitară Frontului totalitar.
Îl aduc pe Christopher Walker de la Times. Ia nota și pleacă apoi cu un taxi să vadă el cum stau lucrurile. Târziu îmi confirmă înlocuirea parașutiștilor și manifestația din Piața Victoriei.
Nicolae îmi telefonează alarmat, Valentin Gabrielescu a făcut tot felul de declarații antisemite lui Peter Willmore, de la Observer. Articolul arată mai ales că Petre Roman e neacceptabil pentru că e evreu. În Financial Times, Judy Dempsey zice că PNȚ e de acord cu Frontul să nu li se dea ungurilor școli de-ale lor în limba maghiară!!?
Miercuri, 14 Februarie 1990
Dau interviuri (Libertatea) lui Sorin Roșca-Stănescu (fotograf, Lucian Simion și (24 ore din Iași), soților Julian și Liliana Ciomagă (ambii avocați). Apoi, lui Christopher Walker de la Times.
Tony Con, de la Ambasada SUA, vine. Îi dau tot felul de informații despre diaspora românească.
Constantin Dumitrescu, prieten de-al lui Ion Puiu, și tinerii Dragoș Popescu (strănepotul lui Mihalache) și Gabriella Ruseu, îmi descriu situația extrem de nesatisfăcătoare a tineretului PNȚ. Sunt împotriva lui Rădoi, actualul președinte și-l vor pe nepotul lui Ilie Lazăr, fiul lui Lia Gherasim.
Principesa Sofia e aici. Drăguță, Față rotundă, ca Mihai, altfel toate caracteristicele atavice. Picioarele străbunicii Maria, statura lui Ferdinand. Ca om însă mi-a plăcut. Am băut un pahar de vin în apartamentul meu, cu Ion Ghika și cu un tânăr care-i servește de „aide-de-camp“. Îl cheamă Romulus Corveanu.
Scriu un text ca să repar gafele lui Valentin Gabrielescu. Îl trimit direct lui Dinu ca să-l predea lui Andriessen înainte de dezbaterea din Parlamentul European asupra ajutorului pentru România. I-am comunicat alarma mea lui Cornel Coposu și i-am sugerat ca și el să facă o declarație. Mi-a promis că va face-o, dar n-a revenit.
