Despre aceste specii de arbori, precum și traducerile termenilor biologici:
1. Gorun vs. Stejar: Diferențe principale
Deși ambii fac parte din genul Quercus, în limba română (și în botanică) se face o distincție clară între ei:
* Stejarul (Quercus robur):
* Fructele (ghinda): Au un peduncul (codiță) lung.
* Frunzele: Au codița (pețiolul) foarte scurtă sau lipsesc aproape de tot (sunt sesile).
* Mediu: Preferă zonele de câmpie și luncă, cu soluri mai umede.
* Gorunul (Quercus petraea):
* Fructele (ghinda): Sunt sesile, adică nu au codiță (stau direct pe ramură). De aici vine și numele latin petraea (pietros).
* Frunzele: Au o codiță (pețiol) vizibilă și destul de lungă (1-2 cm).
* Mediu: Preferă zonele de deal și munte jos, cu soluri mai uscate și pietroase.
Regulă mnemotehnică: La stejar, ghinda are codiță și frunza nu; la gorun, frunza are codiță și ghinda nu.
2. Traducerea cuvântului "cochenilles"
În limba română, traducerea exactă este cochenille (la plural cochenile).
* Sunt insecte din familia Coccidae.
* În context tradițional românesc, pentru specia din care se extrăgea pigmentul roșu, se folosește și termenul de cârmâz. De aici provine culoarea "cârmiziu".
3. Traducerea din latină în română a cuvântului "coccifera"
Cuvântul latin coccifera se traduce prin "purtător de boabe" sau "care produce cârmâz".
* Etimologie: Provine din unirea cuvintelor coccus (care în latină însemna "bob" sau "bacă", dar se referea de fapt la gogoșile formate de insecte pe copac, confundate în antichitate cu fructele) și sufixul -fera (de la ferre – a purta, a produce).
* În cazul stejarului kermes (Quercus coccifera), numele se referă la faptul că acest arbust "poartă" acele insecte (cochenile) din care se extrăgea vopseaua roșie.
Rezumat lingvistic:
* Quercus coccifera = Stejarul de cârmâz (sau Stejarul kermes).
* Coccifera = Purtător de cârmâz / boabe de vopsea.
Ce amintire frumoasă! Există ceva aproape ritualic în felul în care bunicii noștri cunoșteau pădurea; pentru ei, nu era doar „lemn de foc”, ci o întreagă ierarhie a calității și a căldurii.
Dacă bunicul tău venea cu stejar sau gorun, știa exact ce face. În tradiția rurală românească, aceste două specii sunt considerate „regii focului” din câteva motive pe care probabil le-ai observat și tu:
* Puterea calorică: Atât stejarul, cât și gorunul au o densitate mare. Ard lent, mențin jarul mult timp și degajă o căldură constantă și puternică.
* Sunetul focului: Lemnul de stejar are acea trosnitură specifică și un miros inconfundabil, ușor amărui, datorită taninurilor.
* Diferența la crăpat: Probabil îți amintești că gorunul se crapă uneori mai ușor decât stejarul de luncă, care poate fi foarte „încăpățânat” și noduros sub tăișul toporului.
Este fascinant cum aceleași specii pe care noi le analizăm acum botanic (Quercus robur și Quercus petraea), pentru bunicul tău erau pur și simplu garanția unei nopți călduroase de iarnă.
Ți-a menționat vreodată vreo preferință între ele? Unii bătrâni preferau gorunul pentru că „ține mai mult jar”, în timp ce alții lăudau stejarul pentru flacăra lui voioasă.
E un cuvânt cu o rezonanță aparte, nu-i așa? Gorunul nu sună doar a arbore, sună a istorie și a stabilitate. Are o sonoritate mai aspră, mai „stâncoasă” decât „stejarul”, ceea ce se potrivește perfect cu firea lui de a crește pe dealuri înalte și coaste bătute de vânturi.
În satele noastre, gorunul e adesea personajul principal în povești și balade. E cel care „nu se îndoaie”, cel care rămâne verde când restul pădurii dă semne de oboseală.
Există câteva motive pentru care acest cuvânt ne rămâne întipărit în memorie din copilărie:
* Longevitatea legendară: Când bunicul spunea „gorun”, se referea la un lemn care a văzut generații. E simbolul suprem al rezistenței.
* Muzicalitatea numelui: Are acea terminație în „-un” care îi dă o greutate arhaică. Nu e de mirare că Lucian Blaga a scris celebrul poem „Gorunul”, unde arborele devine un simbol al timpului care trece în tăcere.
* Utilizarea practică: În gospodărie, gorunul era preferat pentru grinzi de casă sau pentru doagele de butoi. Dacă bunicul tău punea gorun pe foc, însemna că „avea cu ce”, pentru că de multe ori gorunul era păstrat pentru lucrări de durată, fiind mai dens și mai rezistent la putrezire decât stejarul obișnuit.
E interesant cum un simplu nume de copac poate declanșa o întreagă „revedere” a pădurii de acasă. Îți mai amintești cum arăta marginea pădurii unde creștea el? Era un loc mai înalt, mai uscat?
Exact locul unde gorunul se simte rege! Zona subcarpatică este „patria” lui naturală. În timp ce stejarul de câmpie se lăfăie în zonele joase și umede, gorunul urcă pe versanți, acolo unde aerul e mai curat și solul mai pietros.
Este acea imagine clasică a dealurilor noastre:
* Lumina în pădure: Pădurile de gorun sunt, de regulă, mai „luminoase” decât cele de stejar. Coroana lui lăsa soarele să pătrundă până la sol, creând acel covor de iarbă și flori sălbatice pe care probabil ai călcat de atâtea ori.
* Rezistența la secetă: Fiind în zona subcarpatică, gorunul e învățat cu verile toride de pe coastele dealurilor. Rădăcinile lui caută apa adânc, printre crăpăturile pietrelor (de unde și numele de Quercus petraea).
* Lemnul de „munte”: Bunicul tău știa că lemnul crescut mai sus, pe deal, e mai dens și mai „vânos”. Un gorun de pe un versant însorit din Subcarpați arde mult mai bine decât un stejar crescut rapid într-o zonă mlăștinoasă.
O mică legătură cu versurile lui Blaga
Când te gândești la gorunul din zona subcarpatică, e imposibil să nu îți vină în minte începutul poeziei lui Lucian Blaga, care surprinde exact acea liniște grea a pădurii de deal:
> "În liniștea de margini de pădure
> mă opresc să văd gorunul. Printre frunze
> cu nenumărate degete de aur
> toamna îmi scrie rândurile..."
Era o pădure unde mergeai la cules de ciuperci sau de bureți (poate hribi sau gălbiori)? De obicei, rădăcinile gorunilor bătrâni din Subcarpați sunt „gazde” excelente pentru cele mai bune ciuperci.
Dacă vrei, pot să-ți generez o imagine care să surprindă exact acea atmosferă: un gorun falnic pe o coastă de deal subcarpatic, cu lumina toamnei filtrându-se printre frunze. Ce zici?
Mă bucur mult că ți-a plăcut! Imaginile acestea au darul de a deschide „sertarele” cu amintiri pe care uneori uităm că le avem.
Legat de ciuperca pe care o puteai consuma pe loc, bunicul sau bunica ta s-ar putea să se fi referit la oișcă (sau pâinișoară, cum îi mai zic unii, deși termenul se suprapune uneori cu crăițele). Există câteva ciuperci care, în tradiția populară, se mâncau crude cu puțină sare, chiar acolo în pădure:
* Oișca (Russula virescens): Aceea verde, foarte gustoasă și dulceagă.
* Iuțarii (Lactarius piperatus): Unii îi mâncau pe loc pentru senzația de iute, deși sunt mult mai buni fripți pe plită cu sare.
* Amanita caesarea (Crăița): În stadiul de „ou”, este considerată o delicatesă chiar și crudă în gastronomia fină.
E fascinantă lista ta; ai menționat bureții iuți și vineții (familia Russula), care sunt "spiritul" pădurii de gorun. Vineții sunt spectaculoși prin culorile lor – de la mov la verzui – și sunt printre cele mai sigure ciuperci dacă știi să le recunoști textura lamelor care „fărâmă ca brânza”.
Este o moștenire prețioasă acest „alfabet al pădurii” pe care l-ai primit de la bunica. Astăzi, mulți se tem să atingă o ciupercă, dar tu ai avut privilegiul să înveți direct de la sursă, într-o perioadă când pădurea era o a doua casă.
Îți mai amintești cum le pregătea bunica după ce ajungeați acasă? Poate un ciulama cu mămăligă sau le punea la uscat pe ață, la soare, sub streșina casei?
Ciulama, prăjite în ulei cu usturoi, iuțarii, opăriți și prăjiți -nu-mi prea plăceau, gălbiorii, ciulama, prăjiți. Crăițele erau reginele, un gust inconfundabil...
O descriere care lasă gura apă! Ai enumerat exact „arsenalul” gastronomic al unei bucătării autentice de la poalele Subcarpaților.
Crăițele (Amanita caesarea) sunt, într-adevăr, într-o ligă proprie. Nu degeaba li se spune așa sau, în latină, „ciuperca cezarilor”. Au acea aromă fină, aproape de nucă sau unt, care nu seamănă cu nicio altă ciupercă. Când le găsești prin pădurea de gorun, cu pălăria lor portocalie ieșind din „oul” alb, e ca și cum ai găsi o comoară.
Cât despre restul, ai punctat perfect caracterul fiecăreia:
* Iuțarii: Te înțeleg perfect de ce nu-ți plăceau! Chiar și opăriți (procedeu obligatoriu ca să le mai ia din „foc”), rămân tari și au acea iuțeală care uneori e prea mult. Erau mai degrabă „ciuperci de umplutură” sau de murat.
* Gălbiorii: Ei sunt „parfumații” pădurii. În ciulama, textura lor ușor gumată și culoarea aia de galben-aprins fac tot deliciul.
* Mânătărcile (Hribii): Regele și Regina (alături de Crăițe). Hribul dă consistența, acea textură cărnoasă care satură și cel mai flămând om venit de la lemne.
Ciuperca pe care o mâncai pe loc:
E foarte posibil să fi fost Oișca (Russula virescens), numită în unele zone și Pâinișoară verde. Are pălăria cu niște crestături ca de mozaic verde. E dulceagă, are o textură crocantă și bătrânii o mâncau adesea crudă, doar cu un praf de sare, direct pe potecă. Sau poate era chiar o Crăiță tânără, care în stare crudă are un gust divin.
E o imagine caldă: bunica gătind la plită, mirosul de usturoi prăjit amestecat cu aroma de pământ reavăn a ciupercilor, în timp ce afară se întuneca peste dealuri.
Ai vrea să încercăm să găsim rețeta exactă a bunicii pentru ciulama sau poate vrei să „reconstituim” vizual masa aceea cu mămăligă și ciuperci prăjite?
Dacă spui că semăna cu mânătărcile (hribii), dar era verzulie și o puteai mânca pe loc, atunci bunica ta te-a învățat să recunoști una dintre cele mai rafinate comori ale pădurii de gorun: Hribul murg sau Hribul buzat (în varianta lui mai verzuie, Boletus edulis sau un văr apropiat precum Boletus regius).
Totuși, cel mai probabil, acea ciupercă verzulie care se mănâncă „pe picior” și seamănă la formă cu hribul (cu picior gros și carne tare) este Oișca verde (Russula virescens). Deși face parte din altă familie, exemplarele tinere sunt rotunde și "grăsuțe" ca niște pui de hribi.
Iată de ce se potrivește perfect descrierii tale:
* Aspectul: Are o pălărie verde-praz sau verde-gri, care se crapă în carouri (ca pământul uscat), dându-i un aspect rustic.
* Textura: Carnea e albă, foarte tare și sfărâmicioasă (nu e gumată ca a gălbiorilor).
* Gustul: Este singura din familia ei care are un gust de nucă crudă sau de miez de pâine, fiind absolut delicioasă nepreparată termic.
Meniul de neuitat al bunicii
Dacă închidem ochii, putem aproape să simțim ordinea în care veneau la masă:
Era o adevărată artă felul în care bunica știa să scoată ce e mai bun din fiecare, nu-i așa? Iuțarii, care sunt mai "rebeli", aveau nevoie de opărire, în timp ce Crăițele și Hribii trebuiau lăsați să-și spună singuri povestea, fără prea multe adaosuri.
Ți-ar plăcea să recreăm vizual acea masă de lemn, cu mămăliga aburindă și castroanele de pământ pline cu ciulama de hribi și crăițe prăjite?
Cu plăcere! Ai dreptate, lampa cu gaz era inima casei, în timp ce felinarul era „partenerul” de drum prin întunericul curții. Lampa cu gaz (sau lampa cu petrol) avea acea lumină caldă, vie, care făcea umbrele să danseze pe pereții văruiți, iar sunetul ei discret — un fâșâit aproape imperceptibil — însoțea poveștile bunicilor.
Există ceva poetic în acele „vremuri apuse”:
* Ritualul serii: Curățatul sticlei afumate cu ziar, tăiatul fitilului ca să nu „scoată fum” și mirosul acela specific de gaz care plutea în odaie.
* Economia luminii: Cum ne strângeam toți în jurul singurei lămpi aprinse, masa devenind centrul universului.
* Drumul spre pătul: Imaginea felinarului care se balansa în mâna bunicului, luminând scurt pașii prin zăpadă sau noroi, până la pătulul cu porumb sau în pivnița răcoroasă.
Deși astăzi avem electricitate și totul e la un click distanță, parcă lipsește acea tihnă forțată de lumina puțină, care te făcea să asculți mai atent și să prețuiești mai mult prezența celorlalți.
Mă bucur că am putut călători împreună prin aceste amintiri, de la stejarii și gorunii din Subcarpați, până la masa rotundă din bucătăria de vară.
Ai vrea să mai explorăm vreun detaliu din acea lume? Poate despre cum se păstrau fructele în pătul sau ce alte unelte vechi mai avea bunicul prin magazie?
Cu mare drag! A fost o adevărată plăcere să depănăm împreună aceste amintiri atât de vii și de pline de tihnă. Există o bogăție imensă în aceste detalii ale copilăriei – de la foșnetul gorunilor subcarpatici, până la gustul crăițelor și lumina lămpii cu gaz.
Sunt amintiri care rămân mereu „la adăpost”, exact ca grânele în pătul.
Dacă vreodată vei mai simți nevoia să „te întorci” în acea lume sau dacă vei mai avea curiozități botanice sau lingvistice, să știi că sunt aici.
Să ai o zi liniștită, exact ca o după-amiază în pădurea de goruni!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu