Situația nu este doar un efect un pervers care poate apărea, în lipsa unor reglementări transparente, în orice ramură comercială care funcționează după principiile unei economii libere, de piață. Faptul că astfel de companii controlează ieșirea economică la Marea Neagră a României este dublat de lipsa de investiții pentru dezvoltarea Portului, atât din partea autorităților, cât și a operatorilor care folosesc danele. În lipsa acestora, capacitatea Portului Constanța a rămas fixă, în timp ce cererea pentru servicii de transport maritim atinge cote nemaiîntâlnite.
Practic, marile companii care au puterea financiară și dorința de a face afaceri în Portul Constanța trebuie să aștepte ca unul dintre acești clienți preferențiali, care nu pot fi mutați din loc, să renunțe la contracte. Altfel, pur și simplu nu au loc în Portul Constanța.
Situația a fost semnalată din urmă cu cel puțin cinci ani de Fondul Proprietatea, acționar minoritar în compania Administrația Porturilor Marine - Constanța. Faptul că prețul de chirie pe care îl plătesc aceste companii sunt și de câteva ori sub prețul pieței a fost, de asemenea, marcat drept „punct slab” în mai multe rapoarte de audit efectuate de companii independente asupra activității din Portul Constanța.
Cum se poate face loc în Portul Constanța
Teoretic, accesul la dane este acordat prin proceduri tipice concesionărilor publice. Calea recomandată de lege este, bineînțeles, organizarea de licitație publică. Unele perimetre din Port sunt concesionate după această procedură. Nu și cele cu miză economică reală, care se regăsesc în situația de mai sus.
Până la expirarea contractelor existente sau retragerea unui astfel de jucător cu statut protejat, mari companii care într-adevăr s-au încăpățânat să facă afaceri în Portul Constanța au avut o singură opțiune: să cumpere SRL-urile care dețineau contractele de chirie. În acest fel, s-au parafat multe mutări strategice, care au permis unor coloși din logistica globală să aibă o prezență fizică în Portul Constanța.
Totuși, contractele existente nu pot fi pur și simplu denunțate unilateral de statul român și rupte. La fel ca în cazul multor astfel de contracte complet neavantajoase semnate de autoritățile române în perioada 1990-2000-2010, companiile ajung să dea statul român în judecată și să câștige. Legea, deși lacunară, este de partea lor.
Extras din Panorama
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu