În așteptarea arșiței verii ce va să vie, omul de la țară renaște odată cu natura. Dis de dimineață se scoală și are grija animalelor, apoi înfulecă ceva și dă-i bătaie, fie in grădina de legume, fie în vie, fie la stupină, fie în livadă sau pe ogorul ce-l mai are in apropierea casei. Marile suprafețe de pământ sunt in grija Asociațiilor care cultivă terenurile cu mașini agricole complexe. Zilnic vad trecând, prin fața porții noastre, tractoare, cultivatoare superperformante. Țăranul român, locuitorii satelor, în general, și ca noi cei veniți de la oraș, pe deplin integrati în viața satului, se ocupă numai de ceea ce au în jurul casei.
Agricultura românească s-a transformat radical. Vecinii mei care in urmă cu aproape douazeci de ani plecau cârduri la câmp pe arșița dogoritoare, ca si bunicii mei, au dispărut și la propriu și la figurat. Cu ei au disparut, se pare, și multe tradiții ale satului. Ne-am integrat perfect în societatea de consum capitalistă.
Au apărut terenurile de golf, parcurile de călărie, mugurii afaceriștilor veroși, nu pentru țărani ci pentru clasa socială a îmbuibatpților cu mașini luxoase, conturi grase în bănci care le pute balega de vacă.
Rar își mai face țăranul pâine în casă, rar mai crește un animal, o vacă, un cal etc. La noi, in capul satului a mai ramas doar o vacă, și erau zeci acum doazeci de ani. Cu dispariția bătrânilor satelor, apariția agriculturii moderne, nu mai vine aprope nimeni să ne întrebe dacă mai dorim o ulcică de lapte închegat, covăsât cum spune ardeleanul, sau dulce. Doar tanti Fănica ne mai întreabă, din când in când, dacă vrem ouă proaspete. S-au petrecut lucruri, în agricultura românească și in satul românesc, de care îmi era frică. Modernizarea a adus singurătatea, înstrăinarea oamenilor Le-am vazut în societatea elvețiană, pe care am cunoscut-o îndeaproape. A apărut modernitatea la sate. Case mari, vile faraonice, garduri înalte, șosele asfaltate, canalizare, market-uri cu produse de tot felul,, cele mai multe occidentale, poleite cu etichete dar multe dintre ele de o calitate îndoielnică. O societate de cosum frumoasă pe dinafară dar goală pe dinăuntru. Oamenii s-au ascuns în spatele gardurilor. Parcă le-au murit sufletele. O formă de societate pe care am cunoscut-o bine dar nu aș fi vrut să o văd în satele noastre. Apropierea vieții de la sat de cea de la oraș a produs schisme în sufletul locuitorilor satelor. Parcă ar veni hoardele de popoare migratoare!
Constat cu amărăciune că interlocutorii oamenilor sunt telefonul, tableta sau calculatorul. Rar mai sporăvăiesc oamenii între ei. Mi-e dor de binețele consătenilor mei, bătrânilor satului, chiar tinerilor. Acum sătenii noștri trec ca umbrele prin fața casei. Nu observă nimic în jurul lor. Cosesc iarbă la poartă. Ei nu mă văd. Am impresia că am nimerit pe altaă planetă. Fenomenul înstrăinării l-am văzut inclusiv în familii. Nu se vizitează frate cu frate sau soră. Părinții sunt considerați ca niște unelte învechite. Copiii nu le mai deschid poarta. Bunicii se uită lung la poartă. Nimeni nu o deschide. S-au ajuns mari copiii, ba chiar și nepoții. Mergem spre o societate bolnavă, lustruită dar goală pe dinăuntru!
Și noi ne-am integrat perfect în ciclul temporal, un tipar ancestral pe care țăranul român sau de aiurea îl trăiește cu mare intensitate și plăcere.
Constat că viața de la țară atrage mulți orășeni, un lucru foarte bun dar și rău. Dispar tradițiile satului, simplitatea oamenilor.
Continuăm și noi să muncim ogorul din jurul casei. Puterile ne-au lăsat. Și, totuși, nu ne lăsăm. Până când? O întrebare de care mi -a fost frică că va veni.
Bună dimineața!
A.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu