S-a stins din viață poetul Lucian Avramescu. Dumnezeu să-l odihnească!
Poetul și publicistul Lucian Avramescu s-a stins din viață la vârsta de 73 de ani. Dumnezeu să-l odihnească!
___________________
Se face miezul lui august şi tu mă întrebi, Ramona, dacă întâmplările şi nebuniile vieţii mele au fost şi sunt inspirate? Da, mă bucur că ai folosit vorba asta. În multe vieţi, inspiraţia nu contează, aşa cum n-are valoare lipsa inspiraţiei. Inspiraţia mea s-a adunat în cărţi, iar lipsa ei în cărţi care ar fi trebuit scrise.
Tu zici că am 65 de ani! E de bine, e de strâmb, insinuezi ceva? Eu, Ramona, habar n-am cât am şi, rămâne între noi, nici nu mă interesează.
Ultima mea parteneră de viaţă (e un fel de a spune, ultima!), cu care am o fetiţă de aproape şase ani, splendidă şi extrem de personală, zice că de opt ani de când mă ştie, de când m-a citit pe toate feţele, din copertă în copertă, sunt la fel. Adică, zice ea, m-am stabilizat la vârsta la care m-a găsit. Aiurea! Nici nu îmbătrânim şi nici nu întinerim, Ramona!
Eu m-am născut Lucian Avramescu, la o vârstă constantă şi cu fixurile mele. Fixul meu e că viaţa poate fi mai arătoasă dacă în jurul ei nu s-ar învârti şacali. Mie mi s-au nimerit destui şacali în preajmă. Durerea mea cea mai mare ar fi să nu pot munci iar eu muncesc de când mă ştiu. Cred că viaţa merită trăită, chiar dacă se petrece sub un permanent asalt.
Mă întrebi dacă fac lucruri inspirate! La mine la Sângeru am adunat câteva mii de pietre cioplite de ţărani, iar de ziua mea fac cadou poporului român această colecţie. Cred că e o donaţie inspirată. M-a enervat mereu afirmaţia blazat-constatativă că noi nu avem o civilizaţie a pietrei, că lemnul, din care ne facem şi sicrie, e definiţia precarităţii noastre.
Am vrut să arăt că avem şi o civilizaţie a pietrei. Şi pentru că nu doar ţăranii rămaşi în sate au cioplit frumos piatra, am adus şi pietrele unui ţăran din familia artistică a ţăranului Brâncuşi, de la Paris, pe numele lui George Apostu, gata, gata să fie înghiţit şi el de Franţa. Expoziţia-muzeu de la Sângeru, deschisă, iată, oficial la vârsta pe care spui tu că o am, cuprinde şi nişte metafore ale acestui titan care, descifrate, vorbesc despre sufletul şi perenitatea poporului român.
Dacă dau colţul, cum ne ironizaţi voi pe bătrânii care am trecut de treizeci de ani, apoi află că mi-am luat măsuri i-am rugat pe copiii mei să mă bage sub o piatră la Sângeru, fără obligaţia de a-mi scrie şi numele deasupra. Dar musai între pietrele mele. Nu mă căraţi la Bellu şi nici în altă groapă comună.
Povestea dacă am trăit organizat sau la întâmplare e lungă şi-ţi promit, dacă nu te dă afară de la ziar, să ţi-o spun când fac 75 de ani. Dau o petrecere şi te invit! Meseria de a trăi, cum zicea Pavese, îşi are mereu secretele ei. Îţi anexez şi un răspuns în vers la întrebările tale”.
Jurnalul Național - 14 august 2013
___________________________
Lucian Avramescu
S-a stins din viață marele poet și publicist Lucian Avramescu. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Ultima scrisoare a Marelui Poet!
O veste tristă a venit în această dimineață din comuna Sângeru: unul dintre cei mai iubiți poeți contemporani ai României s-a stins din viață. Lucian Avramescu, un nume care și-a pus amprenta asupra literaturii române din ultimele decenii, dar și asupra jurnalismului de marcă al României, a plecat Dincolo, după o lungă suferință. Născut la 14 august 1948 în comuna Sângeru, județul Prahova, Lucian Avramescu a fost licențiat în arhitectură peisageră și ziaristică și a debutat în presa literară în anul 1970. A fost redactor „Orizont” Vâlcea – 1971-1978; șef de secție si redactor-șef adjunct la Scânteia Tineretului, unde, in perioada 1981-1985, a condus cenaclul „Serbările Scânteii Tineretului”; redactor-șef al revistei „Slast” în perioada 1986-1989; fondator si redactor-șef al ziarului „Tineretul Liber”, primul ziar tipărit in zilele Revoluției din ’89 in fosta Casă a Scânteii; fondator al agenției de știri A.M. PRESS – 1991, prima agenție de presă cu capital privat înființată după ’89.
A publicat volume de versuri, note de călătorie, antologii, eseuri si pamflete jurnalistice. Intre altele amintim „Poeme” – Editura Albatros (1975), „Stele pe dealuri”, Editura Scrisul Românesc (1976), „Transplantul de albastru”, Editura Sport-Turism (1976), „Un liber albatros” (1978), „Ei, aș! Spunea poetul” (1979), „Nu cer iertare”, trilogie (1981-1983, 1985), Editura Eminescu; „Această generație” – poezii in limba greacă, Editura Athena, Grecia (1985), „Bună seara, iubito”, volumul I, Editura Eminescu (1986), „Bună seara, iubito”, volumul II, Editura A.M. PRESS (2000). Ultimul său volum, “Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”, a ieșit de sub lumina tiparului anul trecut, în 2020. Sunt gândurile poetului și publicistului Lucian Avramescu, care nu a mai putut rosti cuvintele, în ultima parte a vieții sale.
Ultima scrisoare a Marelui Poet!
SCRISOARE DESCHISĂ PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Mă adresez Dumneavoastră Părinte Patriarh Daniel cu o rugăminte pe care am speranța s-o împliniți, cu toate că întreaga ierarhie ce vă stă dedesubt a refuzat-o fără să pună întrebări și fără o minimă documentare. Ultimul NU ferm a venit de la un funcționar bisericesc al Patriarhiei. Cererea mea este de a se îngădui înmormântarea mea, scriitorul Lucian Avramescu, autor a peste treizeci de cărți, în incinta Muzeului Pietrei, la Sângeru, din Prahova, comună în care m-am născut.
Muzeul, unic în România, realizat integral de mine, prin muncă și strădanie de peste douăzeci de ani, cuprinde peste trei mii de piese de piatră adunate din satele țării, cioplite de țărani care au dăltuit în calcar mai întâi adăpătoarea pentru vite, teici și râșnițe pentru mălai, colac de fântână și, la urmă de tot, crucea pe care urmașii să i-o pună la cap. Muzeul, cu intrare liberă, e vizitat de oameni care vor să vadă că noi avem nu doar o efemeră civilizație a lemnului, cum mi-a spus mie la Sao Paulo, un ziarist brazilian care văzuse porțile maramureșene, dar nu știa că Brâncuși e român, ci și o formidabilă civilizație a pietrei. Din pricina asta, intrarea în Muzeu se face printr-o dublă poartă maramureșeano-prahoveană, DIN PIATRĂ. E unică în țară.
Am aflat că ați pus temelie unor instituții de conservare și apărare a patrimoniului bisericesc. Și eu vă pun în lucrare gândul fără să-l fi ştiut.
Crucea este uneori cioplită pe colacul fântânii. Am piese de piatră din Moldova reprezentând călugărițe sau călugări cu crucea în mâini și câteva cruci duble de trei sute de ani aruncate într-o râpă de urmași care fac azi morminte placate cu faianță și gresie. Crucile duble – m-am interesat la prieteni ziariști sau scriitori din Serbia. Grecia, Bulgaria, Rusia, ortodocși ca și cei mai mulți dintre noi – dacă au așa ceva. N-au. Crucea celor doi, uniți în eternitate prin brațul Mântuitorului răstignit, e doar în această parte a României.
Acum, Preafericite, clădesc o biserică din piatră închinată Maicii Domnului în livada cu pomi fructiferi, meri mai ales, a casei. Livada cuprinde și alte piese de piatră ale Muzeului, iar Biserica face parte din proiectul inițial făcut de mine pentru acest reper spiritual pe care l-am desenat și clădit pe harta României. Nu există sat fără Dumnezeu, iar satul meu de piatră nu se putea încheia decât astfel, iar România e supranumită Grădina Maicii Domnului, cum au spus-o şi cei papi ai Romei care ne-au vizitat.
Duminică mi-au murit doi prieteni dragi, Ivan Patzaichin și Ion Caramitru. Îmi așteptam moartea mea. De un an și jumătate am amuțit. Mâinile și picioarele, coordonate de același nerv al vorbirii, nu mă mai ascultă. Mintea fuge în față și eu nu am cum mă ține după ea.
Am 73 de ani. Un doctor mi-a mai dat de trăit anul trecut trei luni și jumătate, iar altul trei ani. Boala nu are leac, iar definiția ei nu e limpede. Aș vrea să pot termina biserica, ajutat de ceva vreme și de câțiva credincioși care au simțit că resursele mele financiare de pensionar al Uniunii Scriitorilor se epuizează.
De ce să fiu înmormântat aici, când la câteva sute de metri familia are un cavou? Pe 7000 de metri pătrați câți are acest conac muzeu, între patru meri încape și o cruce simplă și un mormânt în iarbă al poetului. Nu în Biserică. Acolo sunt Maica Domnului și Cerescul ei Fiu.
Aici m-am născut. Aici vreau să rămân dacă tot m-am întors după o viață de gazetărit și colindat pământul.
Casa, devenită Muzeu, are o istorie tragică. Bunicul meu de tată, Victor Avramescu, după patru ani de război, incluzând participarea ca soldat la luptele de la Mărășești, a venit cu solda întreagă. Cu acei bani a cumpărat, el fiind fiu de văduvă săracă, ruina unei case deținute de o doctoriță care a plecat la Paris. Ruina a redevenit conac. Pe frontispiciu – e tot ce a rămas întreg din munca lui – scrie V.N. Avramescu, 1923. De ce?
Au venit rușii, cu ai noștri din Divizia Tudor Vladimirescu, și l-au găsit pe bunicul primar liberal și dușman al poporului, bun de Canal. Refăcuse, pe cheltuiala lui, Biserica Sfântul Andrei de peste drum, donase clădirea primăriei ”obștii”, nu partidului lui. Făcuse cu spirit gospodăresc rar multe pentru sat. A murit de inimă fără a mai îndura umilințele pușcăriei politice.
Conacul a fost casa de oaspeți și chefuri a instructorului de partid și ceape. În 50 de ani a redevenit ruină. E ceea ce am preluat eu și am adus la minunea de azi, fără un leu de la stat. Niciun ministru al Culturii nu a vizitat Muzeul Pietrei, ci doar personalități de vârf din cultură, știință, diplomație.
Nu se poate ce ceri!. Știu că se poate. Voi fi o piatră între cele trei mii de pietre din cerul de iarbă, oglindă a cerului înstelat de sus. Copiii care vin atrași de mere și cireșe vor intra și în Biserică, mai ales că doi meri au rămas în naos și le voi da lumină spre a rămâne vii.
Am înțeles că trebuie să aprobe și statul ca nu cumva să stric monumente istorice prin crucea mea din iarbă. Eu am adunat din gârle monumente și am salvat ceea ce statul distruge prin indiferență.
Faceți, Părinte, această dezlegare fiindcă vă e în putere. Doamne ajută!
** Nota( A.M.):
Viața îți oferă întâlniri întâmplătoare ale căror imagini și povești te urmăresc tot timpul. L-am cunoscut pe acest titan românesc al pietrei la el acasă, Muzeul Pietrei din Sângeru. Obișnuim să cutreierăm ținuturile țării așa cum am facut-o toată viața, excursii de o zi, de mai multe zile. Într-o astfel de excursie pe nepusă masă, am intrat în curtea lui Lucian când cu câțiva ani buni în urmă vizitam ținuturile județului Prahova. O facem și acum destul de des și poveștile culese de la oamenii întâlniți fac și obiectul notelor mele din blog.
Curios din fire, Lucian a ieșit din casă sa cunoască invitații nepoftiți care-i vizitau Muzeul Pietrei, ceva inedit pe plaiurile noastre. În muzeu sunt expuse obiecte din piatră ce par a vorbi despre viață dură a poporului român ca și piatra morilor strânse cu migală de poetul și ziaristul Lucian Avramescu.
Am avut o lungă discuție cu stăpânul casei și muzeului, Lucian. Mi-a confesat multe din activitatea sa. Ne-a fost ghid în muzeu. Ceva îl rodea, vroia să afle dacă nu suntem trimiși intenționat la el. Se simțea urmărit. De cine și de ce nu am înțeles nici astăzi când scriu aceste cuvinte în amintirea lui. Ne-am găsit prieteni comuni. Unul din ei Constantin Poenaru, un coleg al meu de clasa din vremea liceului, fost coleg cu Lucian în redacția unui ziar local din Râmnicu Vâlcea. Ca sa vezi și eu sunt vâlcean! Cei doi erau prieteni și la vremea vizitei noastre în curtea Muzeului Pietrei.
La plecare am achiziționat o carte de poezii dintre multele de el scrise, fie poezii, fie proză. Cărțile se aflau pe o masa de piatră, obiect din muzeu. Mi- a scris câteva cuvinte, o dedicatie pe prima pagină a cărții, urme ale întâlnirii noastre întâmplătoare.
Acum când scriu mă gândesc că amandoi, atât Poenaru cât și Avramescu au solicitat să fie înmormântați în locurile lor natale, lucru întâmplat. Fie-le țărâna ușoară la cei doi, azi trecuți pe lumea cealaltă!
Doi romani, doi poeți, doi jurnaliști ne-au părăsit pentru plaiurile veșniciei. Amândoi își odihnesc trupurile în țărâna țării, mult iubite de ei, România.
Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu