Acum mai bine de 500 de ani, Europa a fost salvată de un războinic român pentru în onoarea căruia și astăzi se trag clopotele. Bătălia pentru Belgrad, câștigată cu mari sacrificii de Ioan de Hunedoara, a fost unul dintre momentele cruciale pentru Europa.
Eroismul lui Titus Dugovic în asediul Belgradului FOTO Sandor Wagner
Pe 29 mai 1453, Constantinopolul, capitala a ceea ce mai rămăsese din gloriosul Imperiu Bizantin se prăbușea sub loviturile otomanilor. Puternicul sultan Mahomed al II lea, poreclit „Cuceritoriul" după această ispravă, se pregătea să dea un asalt total asupra Europei. Oștile otomane făceau deja legea în Balcani, Bulgaria, Bosnia, Albania și o mare parte a Serbiei fiind deja cucerite. Erau un pericol constant la Dunăre, efectuând expediții puternice în Valahia și Transilvania. De altfel, principii valahi ca și cei moldoveni, au acceptat să plătească tribut în schimbul păcii, ba chiar i-au lăsat pe turci să intervină și în politica lor internă, devenind state vasale ale Înaltei Porți. Visul lui Mahomed al II lea era ca oștile sale să treacă nestingherite către centrul și vestul Europei, pentru a răspândi islamul și puterea otomană, în regatele bătrânului continent. Regatul Ungariei și ceea ce mai rămăsese din Serbia, era singurele obstacole în calea invaziei otomane.
Mahomed al II lea nu dorea să atace Ungaria, deși regatul maghiar se confrunta cu probleme dinastice serioase și lupte pentru putere între magnați. Drumul către Ungaria era dificil, prin Valahia și Transilvania. Din cauza zonelor muntoase, Transilvania era o zonă greu de cucerit, în plus era bine apărată. În principii valahi, deși se schimbau des și țara era sfâșiată de lupte pentru putere, sultanul nu se putea încrede, existând riscul de a fi atacat pe la spate. Așa că, marele cuceritor al Constantinopolelui a ales ca țintă, Belgradul, o cetate de graniță, care pe vremea respectivă aparținea Regatului Ungariei. Belgradul era efectiv poarta către Europa Centrală. Prima victimă ar fi fost Ungaria, atacată din sud și probabil, ulterior și din est. Iar mai apoi celelalte state Europene. Pe 4 iulie 1456, o puternică armată otomană de 100.000 de soldați, printre care și faimoșii ieniceri, plus o artilerie de temut, superioară celei prezente la asediul Constantinopolelui, a ajuns la Belgrad și a împresurat orașul. În plus, o flotă de 210 corăbii otomane a efectuat o blocadă pe Dunăre, pentru a tăia aprovizionarea Belgradului, cu hrană și trupe. Bătălia pentru Europa tocmai începea.
Situația părea disperată, mai ales că Belgradul era apărat de puțini oameni, singura tărie a orașului fiind zidurile și fortificațiile sale impresionante. În scenă a intrat însă un om de-a dreptul providențial, pentru situația grea în care se afla Europa. Este vorba despre Ioan de Hunedoara sau Iancu de Hunedoara cum mai era cunoscut. Așa cum arată specialiștii, Iancu de Hunedoara, era un român din Hațeg, din familia micului nobil Voicu. Pentru serviciile militare deosebite în slujba coroanei maghiare, în 1409 regele Sigismund de Luxemburg dăruieşte lui Voicu şi fraţilor săi ţinuturile Hunedoarei, cu tot cu castelul, oraşul, 35 de sate, vămi, mine de sare, aur, argint şi fier.
Era un domeniu uriaş, iar familia lui Iancu trecea în rândul nobilimii provinciale mijlocii din Transilvania, însărcinată cu apărarea frontierelor. La rândul său,Iancu, ajuns la vârsta adolescenței, va pleca în serviciul marilor feudali maghiari și va dovedi o pricepere deosebită în mânuirea armelor. A participat la numeroase lupte de frontieră cu turcii, iar mai apoi l-a însoțit pe Sigismund de Luxemburg, în Italia și Germania. A participat chiar și la războaiele husite. Iancu de Hunedoara s-a distins mai apoi, în luptele grele contra otomanilor care doreau să jefuiască și să cucerească Transilvania. Iancu, devenise un comandant militar experimentat, deosebit de respectat și deja cu o influență politică majoră. A fost ban de Severn, comite de Timișoara, voievod al Transilvaniei, devenind unul dintre cei mai bogați și puternici nobili din Transilvania.
Se implică chiar în luptele dinastice de pe tronul Ungariei, iar în 1456, atunci când turcii asediau Belgradul, Iancu deținea funcția de regent al Ungariei. Practic, ținea locul regelui. În fața pericolului otoman, Ioan de Hunedoara a rămas singur, fără suport din partea marii nobilimi maghiare sau a oricărui alt stat european. Cu toate acestea puternicul războinic și comandant român s-a mobilizat exemplar. A trimis rapid 5000 de mercenari să apere Belgradul, sub conducerea lui Mihail Szilagyi dar și a fiului lui Iancu, Ladislau. Concomitent, cu ajutorul iezuitului Ioan de Capistrano a făcut un apel la cruciadă în zona Ungariei, Transilvaniei și Valahiei, reușind să mobilizeze un număr consistent de oameni din popor. Pe propria cheltuială, Iancu a angajat și echipat 10.000 de soldați dar și 200 de corăbii, adunate în zona vărsării Tisei, în Dunăre. În total, cu efortul propriu, Iancu de Hunedoara a strâns o armată de 30.000 de oameni, cu un nucleu format din mercenari bine căliți în lupte dar și câțiva cavalaeri. Încă din 1455, Belgradul a fost bine întărit și aprovizionat de Iancu.
Cel mai mare pericol pentru Belgrad era izolarea cetății și imposibilitatea aprovizionării ei pe Dunăre, în urma blocadei otomane. Mahomed al II lea își desfășurase trupele în jurul cetății, cu infanteria greu înarmată a ienicerilor și rumelioților, trimițând trupele rapide ale achingiilor și azapiilor în misiuni de pradă și recunoaștere. Cele 300 de tunuri au fost amplasate și loveau deja în Belgrad. Iancu de Hunedoara a început cu o acțiune energică, prioritatea sa fiind spargerea blocadei de pe Dunăre. Galerele otomane, legate una de cealaltă blocau orice aprovizionare a cetății. Ioan de Hunedoara încropește o flotă de 200 de corăbii, multe dintre acestea fără să fie echipate corespunzător pentru o luptă navală. Apărătorii cetății în frunte cu Mihail Szilágyi, au fost instruiți să iasă cu vasele ancorate în portul de sub fortăreață și să atace flota otomană din spate.
Di Capistrano, cu o armată cruciată, formată mai ales din oameni de rând, trebuia să împiedice otomanii să-i ajute pe cei de pe galere. La 14 iulie, cu o corabie de mari dimensiuni, în față, foarte bine echipată,cu tunuri și soldați de elită, flota lui Iancu de Hunedoara avansează pe Dunăre și atacă galerele otomane. Din spate au atacat și corăbiile de la Belgrad. După cinci ore de lupte grele, flota otomană formată din 60 de galere și 150 de vase mai mici a fost învinsă. Patru corăbii otomane au fost scufundate, patru capturate, iar restul erau atât de avariate încât otomanii au fost nevoiți să le incendieze. "Va fi mult mai dificil de acum încolo, dar tot voi obține ce-mi doresc.", ar fi precizat sultanul otoman conform cronicii lui Thuroczi. Imediat Belgradul a fost aprovizionat cu hrană dar și încă 12.000 de soldați.
Ioan de Hunedoara a intrat în cetate pentru a întări apărarea și a le ridica moralul soldaților. "De ce vă temeți? Este prima dată când ați văzut un turc? Aceștia sunt cei pe care de atâtea ori i-am biruit! Așa că de ce vă cutremură vederea lor ? Puneți-vă încrederea în Hristos, cel pentru care ne vărsăm sângele de atâtea ori, și voi ieși biruitori și de data aceasta ", le-a spune Iancu de Hunedoara, apărătorilor cetății, așa cum arată același Thuroczi. Asediul a fost cumplit. Otomanii atacau puternic, organizat și în număr foarte mare. Deși zidurile Belgradului sunt foarte rezistente, artileria otomană a reușit să creeze spărturi în mai multe locuri, breșe prin care se putea declanșa atacul general. Primul atac general asupra Belgradului a fost ordonat de Mahomed pe 21 iulie.
Otomanii au pornit iureșul pe la apusul soarelui iar luptele pe ziduri au durat toată noaptea. Iancu de Hunedoara a venit din nou cu o soluție salvatoare. I-a pus pe soldați să arunce peste ziduri, bucăți din trunchiuri de copaci dar și alte materiale inflamabile. Între ienicerii care pătrunseră deja în oraș și cei care se pregăteau să-i susțină a fost creată o perdea de foc impenetrabilă. Szilagyi a ieșit cu oamenii săi și a măcelărit ienicerii separați de camarazii lor. În bătălia pentru partea superioară a orașului, încercuită de alt sistem defensiv, otomanii aproape că au pus steagul profetului pe un bastion. A urmat intervenția eroică a lui Titus Dugovic, un soldat sârb care lupta în armata ungurească. Acesta s- aruncat efectiv asupra soldaților otomani care se pregăteau să înfingă steagul, i-a înhățat și s-a aruncat cu ei peste metereze. Deși turcii reușiseră să pătrundă în oraș, prin ideile ingenioase ale lui Iancu dar și eroismul apărătorilor, turcii au fost respinși. Lupte grele s-au dat la podul care asigura intrarea în fortăreața de sus a cetății, acolo unde a luptat Capistrano cu fermierii și mercenarii săi cruciați. Apărătorii foloseau orice mijloc de a-i respinge pe otomani, inclusiv apa clocotită.
Ziua următoare, înflăcărați de succesul de pe 21 iulie, o parte a cruciaților, încalcă ordinele lui Iancu de Hunedoara, care ceruse trupelor să stea în spatele zidurilor, și ies la atac, hărțuind trupele otomane. O bună parte a cruciaților de rând trec râul Sava și se aruncă efectiv asupra armatei turcești, staționată în tabără. Iancu de Hunedoara văzând că nu mai poate opri lupta, strânge mercenarii în jurul său, oameni experimentați și ordonă atacul general asupra taberei otomane. O bună parte a otomanilor se pierd cu firea și fug. Cruciații pun mâna pe artileria otomană și o întorc contra armatei sultanului. Doar ienicerii au rămas să lupte în frunte cu Mahomed al II lea. Ienicerii, îmbărbătați de sultan reușesc să respingă atacurile cruciate și ungurești. Mai mult decât atât ordonă contraatacul. De trei ori ienicerii au încercat să recupere tunurile dar au fost efectiv spulberați de propria artilerie, mânuită acum de oamenii lui Iancu.
Mahomed al II lea, s-a ales cu o săgeată în coapsă și din cauza pierderii sângelui și-a pierdut cunoștința. Comandantul ienicerilor i-a apărat viața cu propriul trup. După ce și-a revenit, Mahomed și-a dat seama că a pierdut bătălia pentru Belgrad. "Dați-mi otravă, otravă să mă omoare pe loc! Mai bine mor decât să mă întorc acasă cu așa rușine„, spune Thuorczi că zbiera sultanul otoman cuprins de disperare. În noaptea zilei de 22 iulie, otomanii au părăsit tabăra, lăsând în mâinile creștinilor o pradă bogată. Capistrano și Iancu de Hunedoara au anunțat victoria în toată Europa. În cinstea acestei victorii au fost organizate procesiuni din Anglia și până în Italia. Papa Calixt al III lea a ordonat ca toate clopotele din Europa să bată, pentru Iancu de Hunedoara, la ora prânzului. Pentru moment, Europa era salvată.
