Ciuboțica cucului

Bucuria primăverii

Adevărul.ro și adevărurile lui. Citesc și caut răspunsuri. Un articol despre ce cumpărăm, ce mâncăm.

Prețurile legumelor și fructelor cresc din prima zi din Postul Paștelui. Care este cauza

În fiecare an, prețurile legumelor și fructelor cresc la început de post. Anul acesta, începutul de post ortodox coincide cu Săptămâna Mare catolică, iar comercianții spun că acesta este motivul scumpirii.

Prețurile legumelor și fructelor au crescut odată cu intrarea în post FOTO Ioan Buciumar

Luni, 18 martie 2024, a fost prima zi din cel mai lung post al ortodocșilor, postul Paștelui. Acesta durează nu mai puțin de 7 săptămâni, cu o întrerupere în 25 martie 2024, de Bunavestire, când este dezlegare la pește.

Pentru că în anii precedenți au trăit de mai multe ori această experiență, brașovenii sunt convinși că intrarea în post va aduce scumpiri la produsele care se consumă în această perioadă.

„Acum încep cu ridichile și am luat și varză. Prețurile sunt un pic mai «frumoase» decât până acum, dar nu avem ce face, ne adaptăm. Au crescut față de zilele trecute, dar nu foarte mult și așa e în ultima vreme, cresc mereu", spune un bărbat venit la cumpărături la piață.

„Eu n-am luat pentru post, eu am luat pentru că vreau să fac plăcintă cu mere, salată și așa mai departe. Am luat și morcovi, să sperăm că mâncăm sănătos. Au crescut prețurile față de săptămâna trecută, dar foarte puțin", a spus o femeie.

„Toate sunt scumpe, mai ales la pensia noastră. Nu știu dacă au crescut prețurile pentru că nu prea vin la piață", a spus o pensionară.

Producătorii din piețe spun că lucrurile nu stau deloc așa și chiar sunt revoltați că au văzut știri în care se vorbea de scumpiri importante la alimentele de post.

„De post, avem mere, pere, prune, iar legume cartofi, ceapă, ardei. La noi nu s-a scumpit nimic, banii de anul trecut sunt și anul ăsta", spune unul dintre producători.

„Am văzut la știri că s-au scumpit produsele de post. Poate au scumpit la hipermarketuri, dar aici, la noi, sunt aceleași prețuri, cu toate că au crescut cheltuielile noastre, pentru că toate s-au scumpit", a spus una dintre femeile venite cu legume la piață, să le vândă.

Singurii care nu au mai schimbat prețurile de foarte mulți ani sunt cei care vând urzici și leurdă în afara pieței. Probabil că și în cazul lor cantitatea s-a redus, dar prețul este cel cunoscut de mulți ani: trei la zece lei, indiferent că e vorba de legătura de urzici sau de leurdă.

La una din piețele mari ale Brașovului se găsesc gulii cu 6 lei, pătrunjel rădăcină cu 15 lei, ceapa verde cu 2 lei 50, verdeața 2 lei, varza de Hălchiu 6 lei, loboda și leurda din aceeași zonă 2 lei fiecare, sfecla roșie 4 lei, ardei gras roșu 15 lei, broccoli 5 lei, roșii între 5 și 18 lei, castraveți 10 lei, cartofi cu 4 lei și multe altele.

Cei care au aprozare spun că, într-adevăr, în această perioadă ar exista scumpiri din cauza faptului că în Europa de Vest, acolo de unde sunt importate foarte multe dintre produsele agricole, este Săptămâna Mare și Paștele Catolic ar aduce și scumpiri. Numai că, în ceilalți ani, postul începea cu mult înainte de Paștele Catolic.

De noaptea minții! Doar pensionarii o duc bine! În rest, jale, hoți de fiare vechi, clădiri în demolare, o Românie în prag de alegeri. Ce alegem, pe cine alegem? Dumnezeu cu mila lui!

Apusul celei mai mari mine de cărbune din România. „Furăm de aici ce apucăm, că oricum va dispărea“ VIDEO

După un secol și jumătate de existență, mina de cărbune Lupeni (video) se pregătește de închidere. Mineritul va rămâne o amintire în orașul din Valea Jiului, iar localnicii, tot mai puțini, sunt nevoiți să se orienteze spre alte surse de venit.

Mina Lupeni și Puțul Ștefan. Foto: Danile Guță. ADEVĂRUL

Mai puțin de 19.000 de oameni trăiesc în municipiul Lupeni din Hunedoara, un fost mare centru minier din România care s-a dezvoltat începând din secolul al XIX-lea datorită uriașelor rezerve de cărbune din Valea Jiului.

În anii ’80, mina Lupeni era cea mai mare mină de cărbune din România și una dintre cele mai mecanizate.

Atunci, mii de oameni munceau aici, sub deviza faimoasă în regimul comunist: „Țării, cât mai mult cărbune" și tot aici, fostul președinte comunist Nicolae Ceaușescu, care o vizitase de mai multe ori a primit titlul omagial de „întâiul miner al țării".

Minele din jurul orașului Lupeni s-au închis treptat începând din anii ’90, iar vechile lor instalații au dispărut ori au fost transformate în ruine.

Imaginea 1/18: Lupeni Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (97) jpg

Mulți localnici au părăsit orașul, iar depopularea sa este din ce în ce mai profund resimțită în economia zonei.

În ultimul deceniu, Lupeniul a pierdut aproape un sfert din populația sa. Este însă tot mai căutat de turiști, iarna, pentru că în vecinătatea lui se află stațiunea montană Straja, din Munții Vâlcan (video).

„Mulți tineri au plecat pentru că alternativele la minerit au fost puține. O fabrică de componente auto, o mică industrie textilă și micile afaceri nu au fost suficiente ca alternativă la munca în minerit, unde salariile sunt totuși mai ridicate. Serviciile de turism în stațiunea montană Straja din Lupeni au rămas o activitate sezonieră, care poate fi profitabilă iarna. Uneori, însă, cei care lucrează în turism o fac <la negru> astfel că au mai puțin de câștigat în timp", spune un localnic.

La sfârșitul anului 2024, după un secol și jumătate de activitate minieră, municipiul Lupeni din Hunedoara va rămâne fără ultima sa mină de cărbune.

Mina sud. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

În anii următori, numeroase clădiri și instalații industriale din Lupeni vor fi dezafectate și demolate, iar suprafețele pe care au funcționat vor trebui ecologizate, pentru a mai putea fi redate circuitului economic.

Imaginea 1/20: Lupeni Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (51) jpg

Exploatarea minieră Lupeni, unde mai lucrează vreo 500 de localnici, se întinde pe malul Jiului de Vest, în „inima" orașului cărbunelui, înconjurată de coloniile muncitorești înființate începând din secolul al XIX-lea și de cartierele de blocuri ridicate în timpul regimului comunist.

Puțul Ștefan. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Însă mina de cărbune Lupeni are numeroase ramificații care se întind pe dealurile din jur, unde cea mai spectaculoasă instalație, Puțul Ștefan a rămas un simbol pentru istoria mineritului din Valea Jiului.

Mina de cărbune Lupeni își găsește alte rămășițe și în lunca Jiului, la kilometri distanță de centrul orașului, spre Vulcan, unde au rămas câteva clădiri din Mina sud Lupeni, unele demolate în aceste zile, ori spre Uricani, la Bărbăteni, locul cu un relief spectaculos unde mina de cărbune a funcționat până în anii 2000.

La intrarea în Lupeni, două puțuri metalice, vechi și ruginite, îi mai întâmpină pe călători din mijlocul terenurilor virane și al clădirilor fostei mine Sud, aflate în toiul demolării.

Imaginea 1/30: Lupeni Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (93) jpg

„Unele galerii miniere de la Mina Sud nici nu au mai apucat să fie folosite, fiind inundate din cauza apropierii lor de râul Jiu", își amintește un localnic.

Cele mai multe ramificații ale minei de cărbune din centrul Lupeniului se întind, însă, nevăzute prin zeci de kilometri ai galeriilor subterane ale așezării, peste care au fost clădite coloniile, orașul și industria sa.

Râul Jiu și cartierele din Lupeni. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Chiar dacă au rămas în picioare, multe dintre clădirile minei din Lupeni au „dat semne de oboseală" încă din anii trecuți. Construcțiile au fost lăsate să se degradeze, iar căutătorii de fier vechi nu au putut fi nici ei ținuți la distanță.

„Ne-am depus și noi CV-ul la mina de cărbune Lupeni, că am auzit că fac angajări, deși mina se închide. Nimeni nu ne-a băgat în seamă, așa că ne câștigăm o pâine tot de pe urma ei, dar furând de aici. Furăm de aici ce mai apucăm, fier vechi, cu cărucioarele. Oricum va dispărea, la fel ca și calea ferată din Lupeni. Oamenii mai închid ochii, că ne văd amărâți și nu ne apropiem de cupru și de instalații electrice, de motoare. Atunci am fi dați repede pe mâna Poliției", povestește un hoț de fier vechi, membru al unuia dintre cele câteva grupuri care pot fi văzute frecvent pe teritoriul minei de cărbune și în jurul acesteia.

Drumuri călcate de hoții de fier vechi în EM Lupeni. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

În vecinătatea minei de cărbune, se întinde un alt teritoriu ocupat de ruine. Aici a funcționat până în anii ’90 marea uzină de fibre textile „Vâscoza", ajunsă și ea un loc al deznădejdii. De pe clădirile sale dezafectate, recent, două adolescente s-au aruncat în gol, găsindu-și sfârșitul.

Imaginea 1/37: Varful Straja Foto Bunzac Media, Complex montana (1) jpg

În mijlocul rămășițelor uzinei Vâscoza (video), se înalță la peste 220 de metri „zgârie-norii" din Valea Jiului – turnul de evacuare a fumului construit în anii ´70 și abandonat odată cu închiderea fabricii de la sfârșitul anilor ´90. Turnul de beton uriaș, înfipt în malul Jiului, a rămas și el un simbol al fostei industrii a orașului minier.

Pe celălalt mal al râului, cartierele de blocuri ridicate la poalele munților Vâlcan se afundă în liniște. Amestecate în șirurile de blocuri, câteva clădiri mai vechi și case pitorești, dau culoare panoramei orașului minier.

„Lupeniul a rămas un oraș liniștit, cu aer curat, de munte, în care mina de cărbune a însemnat foarte mult pentru oameni. Unii dintre foștii mineri au acum pensii destul de bune, de aproape 8.000 de lei, poate și mai mult, dar, cu timpul, ei nu vor mai fi, iar pentru tinerii din Lupeni, încă mulți, nu vedem prea multe alternative la ce a fost mineritul aici", spune Petru, un pensionar din Valea Jiului.

Despre morți, numai de bine!

19 martie, ziua în care a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul lider comunist. „Scînteia“ i-a urat sănătate chiar în ziua morţii VIDEO

La 19 martie 1965 a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej. Tot într-o zi de 19 martie s-au născut Bruce Willis și Dinu Lipatti. În 2013 a murit Irina Petrescu.

Alfred von Tirpitz (1849, Küstrin -1930) a fost un amiral german, comandant al Marinei Imperiale Germane (Kaiserliche Marine) din 1914 până în 1916. Nava de război „Tirpitz“ a fost denumită după Alfred von Tirpitz.

A fost matematician şi poet, membru post-mortem al Academiei Române. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian și era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat numele de familie inițial „Barbu") și al Smarandei.

A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc, fiind, de asemenea participant la avangarda artistică românească, dar și un afiliat al gândirismului.

Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică remarcabile contribuții în revista Gazeta matematică. În tot acest timp, Dan Barbilian își dezvoltă și pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Științe din București, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care își satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial.

În anul 1919, Dan Barbilian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului, ca pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu.

Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecați într-o excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian își descoperă talentul și iubirea față de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia și geometria sunt complementare în viața sa: acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și imaginație.

Luna mai, 1922. La Ateneul Român din Bucureşti se desfăşoară un concert de muzică clasică, cu sala plină, cum se obişnuieşte. Pe scenă, un băieţel de 5 ani, îmbrăcat din cap până-n picioare într-un costum de catifea neagră, stă aşezat, cuminte şi cam timid, în faţa unui pian, în timp ce tatăl său stă aplecat asupra lui şi îi şopteşte încurajări, să cânte. Începe. Nimic din repertoriul internaţional, băieţelul cântă o serie de piese compoziţie proprie! Sala este în extaz, aplaudă în neştire. Totul a fost minunat.

Bucureştiul a fost martor la opera timpurie a unui viitor maestru al pianului, este de netăgăduit. La finalul concertului, drept răsplată, băieţelul a primit un căţeluş fox terrier şi a părăsit incinta Ateneului strângându-l la piept, încântat. Acest întreg episod a fascinat o fetiţă aflată în audienţă, şi ea tot în vârstă de 5 ani, care avea să devină tot pianistă şi, în plus, soţia artistului.

Dinu Lipatti

Micul interpret care a uimit spectatorii Ateneului Român în primăvara lui 1922 se numea Constantin Lipatti. I se spunea Dinu, un alint. S-a născut în Bucureşti, în cea mai grea vreme cu putinţă, în vremea războiului mondial. În 1917, când România se afla sub aspra ocupaţie germană, pe 19 martie, în casa familiei Lipatti, pe strada Grigore Alexandrescu nr. 17, a apărut primul născut. Micul Dinu intra într-o familie de împătimiţi ai muzicii: Theodor Rosetti, diplomat de carieră, era pasionat de vioară, iar Anna, născută Racoviceanu, era pianistă. În fine, interesul mergea şi mai departe, până la bunicul Constantin Lipatti, care era un mare cântăreţ la chitară şi flaut.

Dinu Lipatti a fost mare maestru al pianului. A vrăjit contemporanii cu interpretările pure ale operelor lui Chopin, Mozart, Bach, Ravel, Liszt, Enescu, Schumann. Înregistrările Valsurilor lui Chopin au rămas cea mai de preţ moştenire a sa.

Deşi şi-a dedicat cea mai mare parte a timpului pianului, a avut timp să şi compună. Operele sale, nu foarte multe la număr, au fost scrise în stil neoclasic, cu influenţe franţuzeşti şi româneşti. Printre cele mai cunoscute se numără „Fantezie pentru pian, vioară şi violoncel“ (1933), „Şătrarii, suită pentru orchestră“ (1934), „Concertino în stil clasic pentru pian şi orchestră de cameră“ (1936), „Simfonie concertantă pentru două piane şi orchestră de coarde“ (1938) şi „Sonatină pentru mâna stângă“ (1941).

Cariera lui Willis a început la începutul anilor 1980, cu roluri în filme precum „Verdictul" al lui Sidney Lumet. Cariera sa a explodat mai târziu în acel deceniu, datorită rolului său principal, alături de Cybill Shepherd, în serialul ABC „Moonlighting" şi a interpretării lui John McClane în filmul de acţiune din 1988 „Die Hard", care i-a oferit lui Willis prima sa franciză majoră. 

Bruce Willis

De-a lungul carierei sale de patru decenii, filmele lui Willis au încasat peste 5 miliarde de dolari în întreaga lume. 

Willis a apărut în blockbustere precum „The Fifth Element" (1997), „Armageddon" (1998) şi „The Sixth Sense" (1999). Alte filme clasice ale sale: „The Last Boy Scout" (1991), „Death Becomes Her" (1992), „Pulp Fiction" (1994) şi „12 Monkeys" (1995). 

El a fost nominalizat la cinci Globuri de Aur (câştigând unul pentru „Moonlighting") şi trei Emmy (câştigând unul pentru „Moonlighting" şi altul pentru rolul său de invitat în „Friends").

Marele actor este diagnostivcat cu demență. 

Decesul lui Gheorghiu-Dej, liderul comunist al României din 1947 până la moartea sa, a fost cu totul neaşteptat.

Gheorghe Gheorghiu-Dej (© „Fototeca online a comunismului românesc", cota: 176/1952)

Semnele bolii au apărut la Varşovia, în ianuarie 1965. Reşedinţa în care fusese găzduit l-a nemulţumit pe Gheorghiu-Dej. „Iată atenţia ce mi-o acordă tovarăşii polonezi!", s-a plâns el şefului său de cabinet atunci. „M-au găzduit într-un club amenajat în grabă drept casă de oaspeţi! Nici căldură suficientă nu are". „Răcit" şi scuturat de frisoane, i-au instalat radiatoare în dormitor, a povestit Paul Sfetcu (13 ani în anticamera lui Dej, Curtea Veche, 2008).

În călătoria cu trenul spre casă, învelit, spre mirarea însoţitorilor, într-o şubă groasă, Dej s-a amuzat şi nu prea de glumele lui Silviu Brucan. „Ştiţi ce urmează după greutăţile de creştere de care ne plângem noi în dezvoltarea economiei socialiste? Vine creşterea greutăţilor!"

Cu spirite ca acestea şi laude meşteşugite, Tache, cum îi spuneau apropiaţii, încerca să-l binedispună pe Dej. Din 1962, după încheierea misiunii la ONU, Silviu Brucan fusese numit directorul Radioteleviziunii. Ziaristului cu veleităţi şi orgolii politice i se părea însă prea puţin. Inclus în comisiile tehnice de redactare a documentelor, Brucan trăgea pe-atunci sforile pentru a i se crea postul de consilier personal al lui Dej.

La Bucureşti, Gheorghiu-Dej a stat câteva zile acasă cu tratament pentru „gripa virotică" de care i se părea lui că suferă. „Am rămas cu o răceală, cu o tuse care nu-mi mai trece", i s-a plâns lui Corneliu Mănescu (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr", 2008). Apoi a revenit la birou.

Buletinul medical publicat după decesul său şi semnat de somităţi ale medicinei româneşti, în frunte cu ministrul Sănătăţii Voinea Marinescu, menţionează următoarele: „În a doua jumătate a lunii ianuarie 1965, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej a prezentat semnele unei afecţiuni pulmonare, cu tuse şi expectoraţii reduse sero-muco-sangvinolente“.

Tot în această perioadă se observă clinic o mărire rapidă a ficatului însoţită de subicter. Examenele clinice şi de laborator au evidenţiat prezenţa de formaţiuni tumorale hepatice.

Pe 2 martie 1965, examenele microscopice ale sputei au arătat prezenţa de celule neoplazice. Pe baza datelor clinice şi de laborator s-a stabilit diagnosticul de neoplasm pulmonar şi hepatic.

În ziua de 19 martie, după ora 16.00, starea bolnavului s-a înrăutăţit brusc: cu toate îngrijirile date, bolnavul a intrat în stare de comă şi a încetat din viaţă la ora 17.43".

Moarte naturală sau cancer provocat prin iradiere de sovieticii care-l urau?-a fost o întrebare al cărei răspuns animă încă dezbaterea istorică.

Căci „speţialnîi cabinet" - laboratorul înfiinţat încă din vremea lui Lenin de serviciile speciale pentru distrugerea indezirabililor din ţară şi străinătate pe căi care să pară morţi naturale - are o istorie ce-şi vădeşte continuitatea. Elocvent este cazul lui Alexandr Litvinenko, agent FSB care, iradiat cu poloniu, a decedat în 2006, în Marea Britanie.

Mărturiile apropiaţilor coincid toate în surpriza gravităţii bolii şi evoluţiei sale galopante. Semnul că se întâmplă ceva grav a fost dat familiei de una dintre gărzile de corp. Care-a telefonat Licăi Gheorghiu, fata lui Dej, aflată atunci într-o excursie în Suedia.

În pofida unor „dezvăluiri" din surse intermediare, boala lui Dej a fost ţinută secret şi pentru eşalonul doi al partidului. Paul Niculescu-Mizil, în acel moment şeful secţiei Agitaţie şi Propagandă a CC al PMR, a aflat, după propria mărturie, că Dej e bolnav abia în 5 martie („O istorie trăită", Editura enciclopedică, 1997).

Răspunzător de înregistrarea cuvântării liderului cu prilejul alegerilor pentru MAN, Niculescu-Mizil a fost rugat s-o repete.

Vocea şi respiraţia lui Dej erau alterate de boală. Din două înregistrări cu defecte s-a colat una bună. Abia în 18 martie, în prima pagină a „Scînteii", a fost publicat un buletin medical. Gheorghiu-Dej, s-a anunţat cu o zi înainte de moarte, suferă de-o afecţiune pulmonară, agravată prin apariţia de complicaţii hepatice cu icter şi insuficienţă hepatică. Se aplică tratament corespunzător, liniştea comunicatul.

Cu numai două zile înainte de deces, fusese informat activul de partid de boala lui Dej în plenara CC al PCR din 17 martie 1965. Comitetul Central i s-a adresat cu urări de însănătoşire printr-o scrisoare. Dată publicităţii cu o zi înaintea morţii, a însemnat o pregătire a populaţiei pentru schimbare.

Din cronica lui Paul Niculescu-Mizil, atunci protejatul lui Nicolae Ceauşescu, reiese că evenimentele s-au ţinut lanţ, fără pauze de reflecţii. Cu o zi înaintea morţii lui Dej a fost convocat, în prima sesiune, plenul MAN. Proaspăt mandataţii deputaţi au luat act de scrisoarea bolnavului Gheorghiu-Dej care le mulţumea pentru alegerea, în absenţă, în funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat. I-au adresat, la rându-le, urări de grabnică însănătoşire, ca şi CC al PMR. „Scrisorile" le-a publicat „Scînteia" în chiar ziua morţii lui Dej, scrie Historia.

A fost renumit pentru povestirile sale scurte şi pentru romanul „2001: a Space Odyssey" și era născut pe 16 decembrie 1917.

A scris numeroase cărți și multe eseuri pentru reviste populare. În 1961, a primit Premiul Kalinga, un premiu UNESCO pentru popularizarea științei. Scrierile științifice și științifico-fantastice ale lui Clarke i-au adus porecla de "profet al erei spațiale".

Scrierile sale științifico-fantastice, în special, i-au adus o serie de premii Hugo și Nebula, care, împreună cu un mare număr de cititori, au făcut din el una dintre figurile marcante ale genului. Timp de mulți ani, Clarke, Robert Heinlein și Isaac Asimov au fost cunoscuți drept "Cei trei mari" ai science-fiction-ului.

Clarke a fost un susținător al călătoriilor spațiale de-a lungul vieții. În 1934, pe când era încă un adolescent, s-a alăturat BIS, Societatea Interplanetară Britanică. În 1945, a propus un sistem de comunicații prin satelit care folosea orbite geostaționare. A fost președintele Societății Interplanetare Britanice între 1946 și 1947 și din nou în perioada 1951-1953.

Ion Dolănescu s-a născut la n25 ianuarie 1944 în satul Perșinari, județul Dânbovița.

În 1961 a urmat-o pe Maria Tănase într-un turneu de două-trei săptămâni prin județul Dâmbovița. A debutat la 18 ani, la Casa de Cultură din Târgoviște. În 1966 a absolvit Liceul Ienăchiță Văcărescu din Târgoviște și a urmat cursurile Școlii Populare de Artă. În 1966 devine solist la ansamblul „Ciocârlia".

Ion Dolănescu și Maria Ciobanu

A fost căsătorit întâi cu Iustina Băluțeanu, iar apoi cu Maria Ciobanu, cu aceasta din urmă nefiind căsătorit și în acte. Cu a doua soție are un fiu, Ionuț Dolănescu, însă căsătoria nu a durat. În 1975 i se naște al doilea copil, Dragoș Carlos, a cărui mamă este Margarita Valenciano, din Costa Rica care atunci era studentă la Universitatea de Medicină și Farmacie Iuliu Hațieganu din Cluj.

A fost deputat în legislatura 2000-2004, ales în județul Ilfov pe listele PRM. În cadrul activității sale parlamentare, a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Slovacia și Lituania. A renunțat la activitatea politică deoarece a considerat că n-a reușit să facă prea mult pentru artiști.

A încetat din viață la data de 19 martie 2009 în urma unei afecțiuni cardiace.

Irina Petrescu s-a născut la Bucureşti, la 19 iunie 1941. Talentată, elegantă şi misterioasă, Irina Petrescu a marcat cinematografia românească şi a atras atenţia regizorilor din străinătate. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" (1963).

A debutat la Bulandra cu piesa „Noaptea e un sfetnic bun" (1964) de Alexandru Mirodan, în regia lui Radu Penciulescu, unde a jucat alături Octavian Cotescu, Ştefan Ciubotăraşu, Victor Rebengiuc. A desfăşurat o prestigioasă activitate artistică în cadrul Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra" din Bucureşti. Activitatea teatrală a fost dublată de o bogată filmografie, din care amintim: „Valurile Dunării" (1959), „Nu vreau să mă însor" (1960), „Poveste sentimentală" (1961), „Paşi spre lună" (1963), „Străinul" (1964), „Concert din muzică de Bach" (1975), „Trei zile şi trei nopţi" (1976), „Acţiunea autobuzul" (1977), „Castelul din Carpaţi" (1981), „Imposibila iubire", „Singur de cart" (1983), „Încrederea", „Cei care plătesc cu viaţa" (1991), „Hotel de lux" (1992), „Domnişoara Cristina" (1996).

A făcut parte din distribuţia filmului documentar „Despre Iulian Mihu aşa cum a fost; Despre Noi, aşa cum suntem", în regia lui Laurenţiu Damian (2009). În februarie 2011, a avut loc premiera în România a coproducţiei româno-israeliene „Misiunea Directorului de Resurse Umane", regia Eran Riklis, film în care Irina Petrescu face un rol memorabil.

S-a remarcat în numeroase roluri în spectacole de teatru.

În anul 2000, actriţa Irina Petrescu a fost decorată cu Ordinul Naţional „Steaua României" în grad de Ofiţer, de către Preşedinţia României. Irina Petrescu a murit pe 19 martie 2013.

În fiecare an, la 19 martie, este sărbătorită Ziua Pașaportului Românesc. Este data la care, acum 111 ani, în 1912, regele Carol I a promulgat, prin Înaltul Decret Regal nr. 1758, prima lege modernă care se referea la pașapoarte, denumită ,,Lege asupra pașpoartelor". Potrivit acesteia, „Pașapoartele se emit în numele regelui și se liberează de ministerul de interne și de prefecții de județe și de poliție în condițiunile ce se vor determina prin regulamentul de aplicare al acestei legi".

Pașapoartele, emise în numele regelui, erau de forma unei cărți mici, de dimensiunile 9 cm/13 cm, fiind „compuse din 20 de pagini numerotate". Fiecare pagină a pașaportului avea „un fond încadrat, compus cu motive naționale", în culoarea liliacului deschis, făcând să iasă în aparență stema țării și cuvântul „ROMÂNIA", iar dedesubt cuvântul „PASPORT".

Documentul de călătorie românesc fusese menționat, pentru prima dată în 1830, în Regulamentul Organic în Principatele Române, Țara Românească și Moldova, când s-a recunoscut libertatea românilor de a călători peste granițele Dunării și ale Imperiului Habsburgic.

Articol din Adevărul.ro 

Olimpiada de informatică, faza județeană, 2024.

Ce poate fi mai drag bunicilor decât  reușitele copiilor și  nepoților! Doi nepoți,  doi frați,  participanti la olimpiadele școlare de matematică  și  informatică. Cel mare a luat maximul de punctaj, cel mic aproape de maxim la faza județeană,  olimpiada de informatică. Multe succese, dragi nepoți!

Locul superb aflat lângă Braşov, dar care nu este o staţiune de pe Valea Prahovei, unde preţurile sunt aproape cu jumătate mai mici decât la cazările din Sinaia sau Predeal

Pentru iubitorii de natură care s-au săturat de aglomeraţia din staţiunile de pe Valea Prahovei există câteva opţiuni mai puţin populare, dar  care încep să atragă din ce în ce mai mulţi turişti, în contextul în care românii caută să se relaxeze  în vacanţe în ţară în vremuri de pandemie.

Pornind din nordul Braşovului, spre Sfântu Gheorghe (Covasna), există o serie de localităţi numai bune de vizitat într-un weekend. Aici se află diverse facilităţi de cazare aflate în mijlocul naturii care oferă multiple metode de petrecere a timpului în aer liber. Majoritatea localităţilor de aici sunt vechi aşezări săseşti, aşa că să nu vă miraţi dacă găsiţi aici şi denumirile în limba germană a acestora şi curăţenia specifică satelor bavareze.

Sânpetru: la doar 10 minute de Braşov, se află satul săsesc Sânpetru (în dialect săsesc Pittersbarch, Pitersbarχ, în germană Petersberg, Petersdorf, Petersburg). Aici pot fi pot fi vizitate biserica evanghelică, biserica ortodoxă, rezervaţia naturală „Dealul Lempeş" şi se poate practica planorismul la Aeroclubul Iosif Şilimon. Curenţii ascendenţi ce se formează în jurul dealului Lempeş oferă condiţii prielnice acestui sport, potrivit informaţiilor găsite la o primă căutare online.

Hărman: În dialectul săsesc Huntschprich, în germană Honigberg, numele localităţii înseamnă „Muntele mierii“, iar o plimbare dinspre Braşov spre aceasta cu maşina la apus oferă argumentul incontestabil că acesta este cel mai potrivit nume. Dincolo de privelişte şi de culorile numai bune pentru poze, aici se află şi o bisercă fortificată impresionantă.

Bod: Mai demult Bota (în germană Brenndorf), există încă din perioada neolitică. În 1241, satul a fost ars de tătari, după ce mai înainte avusese de suferit din pricina năvălirilor cumane. Din această cauză, saşii i-au zis „Brenndorf" („Satul ars"). În 1889 a luat fiinţă Fabrica de Zahăr Bod, odatã cu ea înfiinţându-se şi Colonia Bod, o aşezare de mai multe blocuri în jurul fabricii în care îşi aveau locuinţele lucrătorii de la fabrică.

La 10 km distanţă de Braşov, între localităţile Hărman şi Bod, la poalele dealului Lempeş, se află Bălţile Cişmaşu, unde se află un centru de agrement unde se pot practica echitaţia şi pescuitul.

Unde vă puteţi caza? Potrivit booking.com, chiar în Sînpetru se află un hotel de trei stele (dotat cu piscină şi teren de tenis), iar în Hărman există o pensiune recent construită la standarde de design ridicate.

La câteva minute de oraşul Sfântu Gheorghe există de asemenea un hotel nou construit în mijlocul naturii, cu spa şi o deschidere spre o pădure de foioase (care include şi trasee amenajate pentru turiştii cazaţi la acest hotel). 

Majoritatea facilităţilor de cazare au recenzii pozitive şi punctaje de peste 9-9,5 pe platforma booking, iar tarifele de cazare pentru două persoane pornesc de la aprox. 120 de lei pe noapte în cazul pensiunilor şi ajung la 390 de lei pe noapte pentru două persoane în cazul unei facilităţi de lux.

Cine este cel mai deştept om din lume

Terence Tao este cel mai deştept om din lume. Nu ridică niciodată vocea şi nu e niciodată stresat. Pentru a întocmi clasamentul special al celor mai inteligenţi oamemi, IQ-ul este folosit ca indicator.

Inteligenţa medie este în jurul scorurilor cuprinse între 90 şi 110, în timp ce vorbim despre oameni cu abilităţi cognitive extraordinare cu peste 130 de puncte. Este cazul, de exemplu, al matematicianului Terence Tao, care, cu 230 de puncte, a fost recunoscut drept cel mai inteligent om de pe Pământ.

Terence s-a născut pe 17 iulie 1975, în Adelaide, Australia, fiu a doi imigranţi din Hong Kong. Tatăl său, dr. Billy Tao, absolvise facultatea de medicină în 1969 şi s-a mutat în Australia, pentru a lucra ca medic pediatru. Mama ei, Grace, era licenţiată în astrofizică şi matematică, tot în Hong Kong.

Printre altele, Terry, aşa cum îl numesc prietenii săi, are doi fraţi şi amândoi au participat la olimpiadele de matematică reprezentând ţara lor. Unul este inginer în calculatoare şi lucrează pentru Google, celălalt, din păcate, suferă de autism, este un maestru internaţional de şah, un pianist talentat şi compozitor, licenţiat în teoria muzicii şi un doctorand în matematică.

Terence Tao a învăţat să citească singur la 2 ani şi începe imediat să-i înveţe pe copiii de 5 ani. La 7 ani, ajunge în ziarele din oraşul său pentru că face îndrumări matematice elevilor de liceu, în timp ce frecventa liceul.

Merge la liceu la 7 ani. Şi programa pe computer. Tao susţine că a învăţat matematica pe cont propriu, urmărind spectacolul pentru copii „Sesame Street". Când avea 9 ani, Terence îşi împărţea timpul între liceu şi cursuri universitare de matematică avansată, deoarece a fi cu 7-8 ani înaintea vârstei sale în învăţământ nu i se părea suficient. La 10 ani a început să câştige concursuri de matematică, devenind cel mai tânăr participant din istorie la olimpiadele matematice.

Citea benzi desenate, juca Magic şi îşi petrecea nopţile în jocul strategic Civlization.

Astăzi, spune că evită cu totul jocurile video pentru că devine dependent de ele şi nu se mai poate opri până nu le finalizează 100%. De asemenea, îi place latina.

Este o persoană liniştită, calmă, modestă, lipsită de acele atitudini timide şi de acele dificultăţi sociale care sunt întotdeauna asociate cu geniile numerelor. Nu ridică niciodată vocea, nu este niciodată stresat sau deprimat, nu este arogant, nu este antisocial. Singurul semn special: poartă aproape exclusiv tricouri colorate.

Terry are o familie frumoasă, soţie, un fiu şi o fiică. Locuiesc în Los Angeles.

În spatele lui Tao sunt alte personalităţi. Printre cele mai interesante figuri o găsim pe Marilyn vos Savant, considerată cea mai inteligentă femeie din lume, cu un IQ de 228. Scriitoare şi editorialistă, vos Savant a devenit deosebit de cunoscută în 1986, când Cartea Recordurilor Guinness a inclus-o printre cei mai inteligenţi oameni de pe planetă.

Un alt geniu absolut este Christopher Hirata, cu un IQ de 225. Astrofizician care predă la Institutul de Tehnologie din California, a dobândit notorietate în 1996, când, la 14 ani, a devenit cel mai tânăr câştigător al Olimpiadei Internaţionale de Fizică. Doar doi ani mai târziu, Hirata ar fi început o colaborare cu NASA.

Printre cei mai inteligenţi bărbaţi de pe Pământ se numără şi faimosul şahist rus Garry Kasparov, capabil să devină campion mondial la disciplină la doar 22 de ani. IQ-ul său este de 194 de puncte. Ocupă locul 7 în lume, pe baza IQ-ului.

Există o listă importantă cu oameni care nu mai sunt în viaţă. Printre geniile cu un coeficient de inteligenţă foarte ridicat care au schimbat istoria umanităţii nu putem uita pe Albert Einstein, Isaac Newton, Stephen Hakwing, Nikola Tesla în domeniul fizicii. În chimie este obligatoriu să o menţionăm pe Marie Curie, în timp ce Johann Goethe este una dintre figurile de frunte din literatură.

Comuniștii și Ceaușescu sunt lăudați de actualul ministru al agriculturii

O zi bună !