Împreună, Marx și Engels au analizat și criticat capitalismul și sistemul de clasă existent, convingându-se că acesta ar putea fi răsturnat doar printr-o revoluție a clasei muncitoare. Acesta a fost fundamentul pentru „Manifestul Comunist”, care a fost publicat în 1848. În această lucrare seminală, ei au definit principiile comunismului și au chemat la unitatea muncitorilor pentru a răsturna ordinea socială existentă.
Citește mai mult: https://infocultural.eu/karl-marx-portretul-unui-revolutionar-viata-operele-si-impactul/
Text preluat :
Pentru că nu mai vorbim astăzi despre marxismul clasic, cu fabrici confiscate și colectivizări forțate, ci despre o formă nouă de transfer al puterii economice dinspre societatea productivă din mediul privat către un aparat birocratic tot mai mare, tot mai costisitor și tot mai agresiv fiscal, care își folosește toate pârghiile coercitive dacă nu te supui și îi predai toate roadele muncii tale.
Marxismul clasic susținea că statul trebuie să controleze resursele și să redistribuie bogăția.
Neomarxismul contemporan nu mai operează brutal, ci birocratic, perfid și nu ezita să folosească organele statului pe post de baros care îți sparge rotulele.
Nu îți ia fabrica cu activiști și milițieni.
Îți ia însă tot ce produci prin taxe, contribuții, accize, inflație fiscală și reglementări sufocante, pentru a alimenta un aparat administrativ care crește permanent.
Așa apare statul extractiv.
Un stat care nu mai există pentru a proteja economia, ci pentru a extrage continuu resurse și profit din ea.
Un stat care începe să privească mediul privat nu ca pe motorul prosperității, ci ca pe o vacă de muls pentru întreținerea propriului sistem.
Și da, trebuie spus foarte clar: problema nu este profesorul, medicul, pompierul sau polițistul. Un stat funcțional are nevoie de servicii publice puternice și de oameni bine pregătiți. Nimeni nu contestă asta.
Problema apare atunci când sistemul scapă de sub control și ajunge complet rupt de realitatea economică a societății care îl finanțează.
Când ajungem în situația în care un director de școală din comuna Căscioarele, județul Călărași, are un salariu de 21.500 de lei pe lună, fie el și brut, în timp ce mediul privat din aceeași zonă plătește salarii de patru ori mai mici, avem o problemă structurală.
Nu una personală. Nu una împotriva profesorilor. Ci una care ține de dezechilibrul dintre economia reală și aparatul administrativ.
Pentru că banii aceia nu apar din neant. Ei sunt produși de cineva. De firme private, de antreprenori, de oameni care își asumă risc, care plătesc taxe, chirii, utilități, credite și salarii într-o economie sufocată fiscal.
Paradoxul ultimilor ani este că exact cei care produc sunt tratați tot mai des ca o sursă infinită de extracție bugetară, în timp ce statul își extinde continuu cheltuielile, structurile și privilegiile.
Aici apare componenta neomarxistă: ideea că statul are drept implicit asupra unei părți tot mai mari din rezultatul muncii private și că redistribuirea trebuie să crească permanent, indiferent de capacitatea economiei de a susține acest mecanism.
Atunci când întâlniți plăci stricate care repeta obsesiv:
Mărim TVA - este necesar
Mărim impozitul pe dividende (dar cu ce drept???)
Impozităm la opt ore contractele part time
Mărim salariul minim dar nu reducem taxarea, ca să încasăm la buget
Să știți ca aveți în față un neomarxist și un adulator al statului extractiv.
Această este noua lupta de clasă, între cei care produc și cei care le cheltuie roadele muncii.
Ați văzut vreo măsură de reducere a aparatului bugetar? Vreo restructurare serioasă?
NIMIC!
Dar măriri de taxe și impozite?
LA SÂNGE!
În timp, efectul devine devastator. Clasa productivă obosește. Capitalul autohton slăbește. Tinerii antreprenori pleacă. Economia încetinește. Dar aparatul birocratic continuă să crească, asemenea unui organism care consumă mai mult decât poate suporta corpul care îl hrănește.
Iar atunci apare inevitabil tensiunea socială dintre contribuabilul productiv și statul devenit extractor.
Nu împotriva ideii de stat.
Ci împotriva unui stat care a uitat că prosperitatea nu se distribuie înainte de a fi produsă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu