Răni sângerânde și astăzi. Unul dintre cele mai umilitoare episoade din istoria României.

 Ziua în care țara a fost redusă la statutul unei adevărate colonii

Pe 7 mai 1918, la Palatul Cotroceni a fost semnat unul dintre cele mai umilitoare tratate din istoria României. Era vorba despre tratatul de pace cu Puterile Centrale, prin care țara era pusă într-o poziție extrem de vulnerabilă, fiind obligată să accepte pierderi teritoriale, concesii economice majore și condiții care i-au afectat grav suveranitatea în raport cu Germania și Austro-Ungaria.

Semnarea Tratatului de la Buftea-București FOTO wikipedia

La începutul anului 1918, România se afla într-o situație dramatică. După campania dezastruoasă din 1916 și ocuparea Bucureștiului de către Puterile Centrale, autoritățile române se retrăseseră la Iași, iar frontul se stabilizase cu greu în Moldova. Practic, Moldova era singura parte a țării rămasă sub controlul statului român, un teritoriu supraaglomerat, în care se aflau trupe, refugiați și o populație afectată de foamete și epidemii.

Victoriile obținute de armata română în vara anului 1917, la Mărăști, Mărășești și Oituz, au adus totuși o rază de speranță. Echipamentele furnizate de misiunea militară franceză condusă de Henri Mathias Berthelot, proviziile primite și reorganizarea temeinică a trupelor au transformat armata română într-o forță capabilă să reziste ofensivelor germane și chiar să desfășoare contraatacuri eficiente.

În martie 1918 a venit, însă, lovitura decisivă, care a distrus speranțele României de a mai continua războiul în condiții favorabile. Rusia bolșevică a semnat Tratatul de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, la 3 martie 1918, ieșind astfel din Primul Război Mondial. Pentru România, acest lucru a însemnat izolare aproape totală și pierderea ultimului aliat important din regiune. Fără posibilitatea de a mai primi sprijin militar sau logistic din partea Antantei, conducerea română a fost forțată să accepte negocieri de pace cu Germania și Austro-Ungaria, care aveau să ducă la semnarea unuia dintre cele mai grele tratate din istoria modernă a țării.

După retragerea în Moldova, în iarna anilor 1916–1917, singura legătură terestră sigură a România cu Antanta a rămas prin Rusia. Echipamentele, munițiile și proviziile trimise de Franța și Marea Britanie traversau teritoriul rus pe calea ferată pentru a ajunge pe frontul din Moldova.

Aprovizionarea a fost, însă, dificilă încă de la început. Deși existau înțelegeri privind un flux constant de materiale militare și muniții, transporturile au fost adesea întârziate, incomplete sau afectate de dezorganizarea internă a Imperiul Rus. Cu toate acestea, o parte importantă a proviziilor a reușit să ajungă pe frontul românesc. Inclusiv echipamentul modern folosit pentru reorganizarea armatei române în 1917, cu sprijinul Misiunii Militare Franceze conduse de Henri Mathias Berthelot, a fost transportat pe această rută.

Situația s-a schimbat radical după Revoluția Rusă din Februarie. Deși noua conducere rusă a continuat inițial participarea la război, evenimentele din toamna anului 1917 au schimbat complet contextul. În urma Revoluția din Octombrie, bolșevicii conduși de Vladimir Lenin și Leon Troțki au preluat puterea și au anunțat intenția de a scoate Rusia din conflict.

La scurt timp, noul regim a emis „Decretul asupra Păcii", iar în decembrie 1917 Rusia a semnat armistițiul de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale. Luptele de pe Frontul de Est au încetat temporar, deschizând calea negocierilor de pace cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman.

La 3 martie 1918 a venit lovitura decisivă. Prin Tratatul de la Brest-Litovsk, Rusia a acceptat condiții teritoriale extrem de dure, renunțând la controlul asupra Poloniei, Țărilor Baltice, Ucrainei, Finlandei și asupra unor teritorii din Caucaz. Pentru România, ieșirea Rusiei din război a însemnat prăbușirea ultimului sprijin strategic din est. Victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, care păruseră să ofere un răgaz și o șansă de redresare, nu mai puteau compensa noua realitate militară și politică, devenită complet defavorabilă.

Istoricul Florin Constantiniu observa în volumul "O istorie sinceră a poporului român" că, după preluarea puterii de către bolșevici, anunțul lui Vladimir Lenin privind ieșirea Rusiei din război a făcut aproape imposibilă continuarea rezistenței românești. Dispozitivul mixt româno-rus de pe front și poziția strategică a Moldovei, încercuită de teritorii controlate de Puterile Centrale, au pus statul român într-o situație fără ieșire.

În aceste condiții, la 18 martie 1918, Ferdinand I a apelat la Alexandru Marghiloman, lider al Partidului Conservator și politician cunoscut pentru orientarea sa favorabilă unei înțelegeri cu Germania. Marghiloman, care își construise relații solide atât cu reprezentanții germani, cât și cu oficialii austro-ungari, a fost considerat omul cel mai potrivit pentru a purta negocierile de pace în condițiile dramatice în care se afla țara.

Prin decret regal, acesta a fost numit prim-ministru, iar la 19 martie 1918 guvernul condus de Alexandru Marghiloman a depus jurământul în fața regelui Ferdinand I.

„S-a crezut atunci că un guvern prezidat de Alexandru Marghiloman, rămas la București sub ocupație și bine văzut la Viena și Berlin, ar putea obține condiții mai bune de pace. Liderul conservator, convins de victoria germană, a crezut că poate asigura României o situație mai bună prin cooperarea cu Germania și prin desolidarizarea clară de politica lui Brătianu", se arată în „O istorie sinceră a poporului român". 

Mareșalul Alexandru Averescu, eroul de la Mărăști și Oituz. Tot de numele său se leagă reprimarea Răscoalei de la 1907

Numai că, prin această „cooperare" cu Germania, delegația română trimisă la negocierile de pace a ajuns să accepte aproape toate condițiile impuse de Puterile Centrale. În realitate, opțiunile erau extrem de limitate. România se afla în fața unei alegeri dramatice: continuarea luptei în condiții aproape imposibile sau acceptarea unei păci dictate de adversari. Pentru mulți contemporani, chiar și capitularea militară ar fi părut mai puțin umilitoare decât condițiile care aveau să fie impuse la masa negocierilor.

Negocierile de pace au început la Buftea, în apropiere de București. Alături de Alexandru Marghiloman, din delegația română au făcut parte Constantin C. Arion, Alexandru Papiniu și Mihail N. Burghele. Tratativele s-au desfășurat pe patru componente principale: politică, militară, juridică și economică.

În ciuda relațiilor pe care Marghiloman le avea cu oficialii germani și austro-ungari, delegația română nu a reușit să obțină concesii semnificative. Dimpotrivă, condițiile impuse au fost extrem de dure. Tratatul de pace a fost semnat la 7 mai 1918, la Palatul Cotroceni, de Alexandru Marghiloman, din partea României, alături de reprezentanții Austro-Ungariei, Bulgariei și Imperiului Otoman.

Tratatul conținea 31 de articole, multe dintre ele cu implicații grave pentru statul român. Prin prevederile teritoriale, România era obligată să cedeze Cadrilaterul către Bulgaria, iar restul Dobrogei intra sub controlul Puterilor Centrale. În plus, frontiera cu Austro-Ungaria urma să fie modificată în defavoarea României, care pierdea poziții strategice importante din zona Carpaților, inclusiv regiuni din jurul masivelor Munții Parâng, Cozia, Negoiu, Caraiman, Ceahlău și Rarău. Potrivit unor estimări istorice, aceste modificări afectau peste 700.000 de locuitori.

Din punct de vedere militar, țara era obligată la o reducere drastică a capacității de apărare, armata fiind limitată la doar câteva divizii. Clauzele economice au fost, însă, cele mai apăsătoare. România era obligată să livreze produse agricole și resurse către Germania în condiții dezavantajoase, pierzând controlul asupra unei părți importante din producția internă. Totodată, interesele germane au obținut acces privilegiat la terenuri agricole, transporturi și, mai ales, la industria petrolieră românească.

Controlul economic s-a extins și asupra Dunării, unde Germania a obținut influență majoră asupra navigației, în timp ce Austro-Ungaria și-a consolidat poziția în infrastructura navală românească. Pentru mulți istorici, acest tratat a reprezentat una dintre cele mai grele lovituri politice, teritoriale și economice suferite de România în epoca modernă.

Povestea impresionantă a copilului care a murit pentru România. Cum a reușit o fetiță de 12 ani să contribuie la cea mai imporantă victorie din Primul Război Mondial

Pacea de la Buftea-București a fost percepută de o mare parte a opiniei publice românești drept o profundă umilință națională. Ion C. Grădișteanu, om politic și fost ministru, o descria drept „o rușinoasă capitulare". La rândul său, Take Ionescu, unul dintre liderii Partidul Conservator-Democrat, cerea anularea tratatului și continuarea războiului alături de Antanta, considerând că o asemenea pace era mai greu de acceptat decât continuarea luptei, chiar și în condițiile unei eventuale guvernări în exil. Această poziție era împărtășită de numeroși români, atât din țară, cât și din comunitățile din străinătate.

Constantin Argetoianu nota în volumul „Amintiri" că mulți speraseră inițial că Alexandru Marghiloman va obține condiții mai puțin dure, însă pe parcursul negocierilor a devenit clar că Puterile Centrale urmăreau impunerea unei păci dictate, fără concesii reale. Chiar și Ferdinand I a refuzat să promulge oficial tratatul, în ciuda presiunilor venite din partea guvernului. În același timp, românii din străinătate au transmis memorii și petiții către guvernele occidentale, încercând să mențină cauza românească în atenția aliaților.

Cu toate acestea, în contextul izolării militare și diplomatice, semnarea tratatului a devenit inevitabilă. Situația s-a schimbat radical câteva luni mai târziu, când Germania și aliații săi au fost înfrânți în Primul Război Mondial. Acest deznodământ a permis României să revină de partea Antantei și să participe la negocierile internaționale de după război. Un rol important în refacerea imaginii externe a țării l-au avut diplomația românească și Regina Maria, care au contribuit la susținerea intereselor românești în anii următori.

Mulți contemporani au pus, însă, dezastrul din 1918 și pe seama slabei pregătiri a statului înainte de intrarea în război, a disfuncționalităților administrative și a conflictelor politice interne. În memoriile sale, Constantin Argetoianu a formulat unele dintre cele mai dure critici la adresa guvernului condus de Ion I. C. Brătianu, acuzând lipsa de pregătire militară și administrativă care a contribuit la situația dramatică în care ajunsese România în 1918.

Text: Adevărul.ro