Povestea romului care a ajuns medic în ciuda tuturor piedicilor posibile: „Nu-mi mai este ruşine pentru cum m-am născut“
„Voi să ajungeţi mari şi să aveţi curajul să vorbiţi cu boierii de la egal la egal.“ Asta îl sfătuia bunicul său pe Ioan Cristian Irimescu (31 de ani), un tânăr medic rezident din Bucureşti, ce provine dintr-o familie de romi vătraşi.
Bunicii lui au fost fierari şi cărămidari, însă Ioan Cristian Irimescu a reuşit să-şi depăşească condiţia socială, să învingă prejudecăţile şi neajunsurile şi să-şi găsească propriul drum spre succes, călăuzit mereu de vorbele bunicului. Fără îndoială, Ioan Cristian Irimescu este unul dintre exemplele de urmat: a învăţat zi şi noapte pentru o profesie demnă şi a reuşit să ajungă în elita României.
Este rezident în medicină de familie şi a absolvit Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti în 2019. Înainte, însă, a absolvit şi Facultatea de Ştiinţe Juridice din Oradea şi a fost bursier Roma Education Fund. Dragostea de carte i-a fost insuflată de mama sa, care l-a crescut şi l-a învăţat să aibă ambiţie, să fie puternic şi să nu dea niciodată înapoi de la ţelul său.
„Sunt 164 de ani de când noi, romii, suntem un popor liber, dar istoria n-a fost blândă cu noi. Din această cauză am devenit puternici. Eu am fost încercat de sentimentul ruşinii mulţi ani. Multele prejudecăţi şi discursuri rasiste din mediul în care am trăit m-au făcut să-mi neg originile. Dar, ca orice lucru rău, m-a învăţat să înţeleg cine sunt. Acum situaţia e diferită“, spune tânărul medic rezident.
„Sunt Cristian Irimescu, medic rom, bursier Roma Education Fund, fratele, copilul, prietenul, unchiul şi modelul cuiva. Nu-mi mai este ruşine pentru cum m-am născut. Îmi este ruşine de atitudinea celorlalţi faţă de romi. Mă deranjează nu doar discriminarea pe criterii etnice, ci şi discriminarea de gen, homofobia şi, în general, prejudecata. Asta nu înseamnă că eu sunt lipsit de prejudecăţi, însă exersez cu mine, cu fiecare gând murdărit de prejudecată.“
Mama, un izvor de inspiraţie
În familia sa, nu doar Cristian a reuşit să ajungă cineva; şi surorile sale au avut aceeaşi
traiectorie în viaţă. Responsabilă de parcursul lor a fost mama, cea care a avut întotdeauna grijă să insiste ca ei să înveţe, să poată să-şi împlinească visurile, în ciuda tuturor piedicilor.
„Sora mea Jeni este asistent medical; Daniela, tot una dintre surori, este în curs de licenţiere în Ştiinţe Juridice, cu gândul să se înscrie la Facultatea de Horticultură; am o verişoară, Carmen, care acum este în Belgia şi lucrează în cercetare ca asistent de laborator. Mama este cea care ne-a sprijinit cel mai mult şi ne-a îndemnat să învăţăm, cea care a fost mereu aproape de noi. Este omul care a investit cea mai multă încredere şi energie în noi. Blândeţea şi perseverenţa ei mi-au ghidat paşii“, povesteşte Cristian.
„Nu ne-a avut decât pe noi, copiii ei. A avut de furcă şi cu familia extinsă, în încercarea ei de a se realiza prin noi. Nu există cuvinte pentru câtă dorinţă a avut să reuşim în viaţă. A ştiut mereu ce să ne spună şi, pentru mine, mama este un fel de zeu inteligent de la care nu încetez sa învăţ ceva. Este un izvor de inspiraţie şi este modelul părintelui care poate a reuşit în viaţă prin oglinzile ei, care suntem noi, copiii.“
În căutarea vocaţiei de medic
Ioan Cristian Irimescu spune că şi-a ales profesia de medic pentru că şi-a dorit să le aline oamenilor suferinţele, dar şi pentru că a aspirat la un statut social. Eforturile susţinute l-au ajutat să fie un elev de nota 10, care a intrat cu brio la Facultatea de Medicină din Bucureşti.
„Mereu am simţit că noi nu suntem aici, pe Pământ, doar că să trăim. Eu am avut mereu pornirea de a-mi ajuta aproapele. A fost o alegere naturală, acum că mă gândesc retrospectiv. Momentul deciziei a fost după trei ani de Facultate de Ştiinţe Juridice, când am realizat că menirea mea nu este să fiu jurist şi că în altă parte exista o cale mult mai bună să pot fi fericit cu mine şi cu ceea ce fac. Aşa că medicina a fost alegerea perfectă. Am fost îndrumat şi inspirat de multe persoane, însă mama mea şi dr. Lucza Tunde, medic specialist în anestezie şi terapie intensivă din Oradea, au fost persoanele care au crezut cu tărie că pot face asta. Sprijinul lor şi faptul că au crezut necondiţionat în mine mi-au fost ca nişte mâini întinse atunci când rătăceam“, spune Cristian.
Iubirea de carte a moştenit-o tot de la mama sa. Ea era cea mai bună la şcoală din familie până la apariţia copiilor săi. „Ne citea romanele pentru şcoală atunci când oboseam noi, era în curtea şcolii şi de două ori pe zi ca să ne supravegheze. De multe ori mergeam la orele de sport şi o întâlneam în biroul dirigintelui meu, Viorel Tarmure, profesor de sport, cu catalogul deschis la numele meu. Deşi ştia notele noastre, pentru că nu i le ascundeam niciodată, ea mergea acolo să transmită un mesaj: «Aceşti copii nu sunt singuri, mă au pe mine»“, îşi aminteşte tânărul.
Sunetul nicovalei şi mirosul ceaiului de sunătoare
Amintiri frumoase are şi cu bunicii săi, care, din păcate, s-au stins şi n-au reuşit să-l vadă absolvent de Medicină. „Dimineaţa, când stăteam la ţară, mă trezeam în sunetul nicovalei şi în mirosul de ceai de sunătoare, alături de pâinea prăjită în ou, pregătite de mamaie. Mergeam cu tataie să ducem scoabele «boierilor» – scoabele sunt bucăţi de fier cu vârfurile îndoite şi ascuţite, folosite cu scopul de a prinde două grinzi de lemn ale acoperişului unei case. Copil fiind, asistam la construcţia unei căruţe de la zero, la potcovitul cailor.
Bunica mă învăţa cum se face din lână ilicul şi cum să mulgem capra şi să facem brânză. Ea ne făcea plăcintă şi scovergi la plita de afară. Mereu ne dădea nouă ouăle de găină încă nematurizate să le mâncăm. Erau cele mai gustoase ouă. Bunicul meu a regretat că n-a moştenit fierăria unul dintre nepoţi. Când eram mic, eram fascinat cum din bucăţi de fier ieşeau tot felul de obiecte. Însă mereu aveam în cap ce-mi spunea mama: «Să munciţi cu capul». Regret că bunicii mei n-au rămas în viaţă să ia parte la succesul de azi. Însă ştiu că spiritul lor a văzut asta şi sunt împăcaţi“, spune medicul.
„Eu am fost un norocos"
Drumul către performanţă a fost plin de provocări, dar şi de oportunităţi, iar toate l-au ajutat pe Cristian Irimescu să nu cedeze, să nu se lase învins. I-au dat puterea de a merge mai departe. Eforturile sale au fost dublate de multă ambiţie, perseverenţă şi încrederea că poate reuşi.
Povesteşte că au fost dificultăţi în toate sferele, însă cel mai important e că din aceste neajunsuri a crescut mai puternic. „Nu vreau să enumăr situaţii în care m-am simţit dat la o parte, jignit şi tratat cu superioritate. Neajunsul pentru mine a fost cuib. În plus, eu am fost un norocos. Am avut sprijinul familiei, al prietenilor şi al persoanelor care au trecut tangenţial prin drumul meu către succes, dar care au pus câte-o cărămidă la ceea ce sunt astăzi. Nu sunt doar vorbe goale, le spun aşa cum au stat lucrurile în realitate. Ori de câte ori am întâlnit dificultăţi a trebuit să mă uit în stânga şi-n dreapta şi să cer ajutor. Norocul meu a fost că l-am şi primit“, spune medicul Cristian Irimescu.
Astăzi, e medic rezident într-un cabinet de medicină de familie din Bucureşti. Este alături de oameni în cele mai grele momente, dar cel mai important este faptul că şi-a câştigat un statut social meritat, pentru care a muncit cu dăruire. Se simpte împlinit. Spune că familia este universul său. Este văzut ca stâlpul casei acum. Este omul care-i sprijină şi toţi sunt foarte mândri şi fericiţi de reuşitele sale. Pentru toate acestea, spune medicul, a meritat fiecare efort pe care l-a depus.
