În anii trecuți, pelerinii s-au grăbit să testeze Sfânta Lumină de Paşte, care nu arde. Sunt imagini cu femei şi bărbaţi care îşi trec palmele, braţele sau chiar faţa prin Focul Sfânt. Se spune că nu poţi să te arzi în primele 33 de minute după ce Lumina Sfântă a pogorât în Sfântul Mormânt. Cu toate acestea, mărturiile independente, începând cu anii 1855, arată că această credinţă nu este una pertinentă.
Focul Sfânt este un miracol care se întâmplă în fiecare an de Paştele Ortodox în Sâmbăta Mare, între orele 12:30– 14:30. Lumina este apoi transportată de la Ierusalim, cu avionul, în mai multe state, inclusiv în România.
„Sfânta Lumină" de Paşte se aprinde deasupra Sfântului Mormânt, spunându-se că focul se coboară din cer şi aprinde lumânările. Este considerat cel mai vechi miracol din lumea creştină, prima dată fiind documentat în anul 1106. Ceremonia este transmisă în direct în multe ţări creştine.
Ceremonia, simbol al eternităţii, păcii şi Învierii lui Hristos, este unul dintre momentele esenţiale ale tradiţiei liturgice ortodoxe. Sfânta Lumină se aprinde în fiecare an la Ierusalim, în mormântul lui Iisus, mărturisind locul Învierii Mântuitorului.
Sâmbătă dimineaţă, după slujba Prohodului, toate luminile şi toate candelele din Sfântul Mormânt şi din toată biserica se sting, se aşază vată curată pe piatra de deasupra Sfântului Mormânt, apoi se pecetluieşte uşa mormântului în faţa clerului şi a întregii mulţimi cu două panglici de pânză albă, cu
peceţi din ceară la capete, aşezate încrucişat.
Din acest moment, poliţiştii israelieni păzesc Sfântul Mormânt cu stricteţe, pentru ca nimeni să nu se mai poată apropia de uşa închisă. În biserica devenită neîncăpătoare, veneau de obicei mii de oameni, din toate colţurile lumii, pentru a vedea minunea.
Sâmbătă, la slujba vecerniei, patriarhul Ierusalimului, împreună cu episcopi, preoţi, diaconi şi pelerini, pornesc în procesiune de la Patriarhia Ierusalimului către Biserica Sfântului Mormânt. La ora 14.00, patriarhul Ierusalimului cu tot clerul ortodox ies din altar, precedaţi de 12 steaguri cu însemnări din viaţa Mântuitorului, şi ocolesc Sfântul Mormânt de trei ori, în cântări şi în sunetele clopotelor care se aud în tot oraşul.
Patriarhul, îmbrăcat numai în stihar, veşmânt care simbolizează giulgiurile cu care Iisus a fost înfăşurat în groapă, intră în paraclisul Sfântului Mormânt, în timp ce un diacon ţine un potir de aur foarte preţios şi aşteaptă la uşă.
La mormânt, patriarhul îngenunchează stând cu capul plecat pe Sfânta Piatră şi face rugăciunea tainică. Totul se petrece în tăcere, toată suflarea aşteptând emoţionată Sfânta Lumină. Numai arabii creştini aleargă prin biserică, bătând din palme, şi, cu voci puternice, roagă pe Dumnezeu în limba lor să vină lumina.
Unii pelerini spun că, aşteptând să vină lumina, deodată simţi o adiere lină pe deasupra pietrei Sfântului Mormânt. Apoi, adierea dispare şi pe piatră încep să apară stropi de lumină albă-albăstruie, iar patriarhul Ierusalimului "adună lumina cu mâinile şi o aşează în vasul de aur". Luând două buchete de lumânari, patriarhul le aprinde, din vas, şi strigă: "Veniţi de primiţi Lumina!".
Apoi, dintr-o dată, toate clopotele sună, patriarhul este ridicat pe mâini de credincioşi şi purtat prin toată biserica, până la altar, împărţind Sfânta Lumină mulţimii. Diaconul duce vasul cu lumina în altar, aceasta fiind păstrată până la următorul Paşte. Patriarhul ortodox al Ierusalimului, Teofil al III-lea, împreună cu credincioşii şi cu un sobor de ierarhi şi preoţi înconjoară de trei ori Sfântul Mormânt, în timp ce se cântă "Lumină lină".
Mărturiile veacurilor trecute despre venirea Luminii sunt tulburătoare. De exemplu, Sfântul Narcis, episcop al Ierusalimului la sfârşitul secolului al IIlea, într-o noapte de Sfintele Paşti, după ce s-a terminat uleiul din candelele Sfântului Mormânt, l-a înlocuit cu apă şi, totuşi, spre uimirea mulţimilor, ele au ars în continuare. Mai târ ziu, în secolul al X-lea, un jurist arab, Ahmed ibn al-Kassa, face una din primele referiri la proprietăţile mira culoase ale Sfintei Lumini: "Deşi e aprinsă, lumânarea nu te arde". Apoi, în anul 1187, însuşi sultanul Salah al-Din vine la Sfântul Mormânt în Sâmbăta Mare pentru a vedea minunea. El va stinge can delele cu mâna sa, dar acestea se aprind din nou. Ştirea este menţionată în Itinerarium Peregrinorum et Gesta Regis Ricardi.
Ioan VI Cantacuzino scria în 1360: "În ceasul în care creştinii sunt adunaţi acolo, cântând imnul Învierii lui Hristos, o Lumină din Cer se pogoară şi aprinde cele trei candele aflate la Mormântul lui Hristos". Iar, în anul 1580, în timpul ocupaţiei oto ma ne a Ie ru sa limului, armenii bo gaţi din Ierusalim au plătit sultanului ca să oficieze slujba în locul Patriarhului grec Sofronie al IV-lea. Acesta a fost silit să rămână cu credincioşii în afa ra Bisericii Învierii. În timp ce se rugau, săvârşind rânduiala obiş nu ită a slujbei, Sfânta Lumină a despicat o coloană de marmură de la intrare, exis tentă şi în prezent, şi din acea cră pătură toţi au aprins lu mâ nările. Tounom, un muezin musulman, a văzut mi nu nea şi s-a convertit la ortodo xie. A fost ucis pe loc de ceilalţi musulmani, fiind pomenit în calendarul ortodox ca sfânt mucenic.
