Emanuel Ciocu a fost jurnalist în România, a început în presa locală, la Cluj-Napoca, apoi a lucrat în presa națională, la București. A părăsit România, iar acum are o afacere proprie în Tenerife, unde trăiește împreună cu familia. Zilele acestea a scris un text-mesaj pentru prieteni, pe care vi-l reproducem aici. De acolo, din Tenerife, unde și ei sunt izolați în case, restaurantele s-au închis, iar turismul a înghețat, Emanuel ne oferă o adevărată lecție de criză.
Mă întreabă lumea, văd că stai şi faci glume pe Facebook, nu eşti stresat cu restaurantul?! Ba da. Dar mai degrabă resemnat. Că sunt convins că situaţia asta va mai dura minim două luni de acum şi aproape sigur că n-o să-l pot redeschide. Şi nici n-o să pot să-l vând cuiva. În ţara cu cele mai multe baruri şi restaurante din lume raportat la numărul de locuitori. Sunt îngrijorat pentru că era singura sursă de venit a familiei. Dar sunt pe val. Valul care-i mătură pe toţi. Însă până la urmă „restaurantul” suntem noi, oamenii. Fără noi e doar o licenţă, nişte mobilier de la IKEA şi frigidere vechi. Am supravieţuit şi înainte de el şi o s-o fac şi după. Şi nu vă gândiţi la rezerve financiare pe care mă bazez. Dimpotrivă, datorii la bancă.
Dar cine sunt eu să mă plâng că pierd nişte obiecte când alţii îşi pierd persoanele dragi acum?! Criza asta ne scutură ca pe nişte copii răsfăţaţi ce am fost cu toţii şi ne arată priorităţile.
Începând cu restaurantele. Ne vindecă de snobismul ultimelor decenii. De haute couture-ul culinar. Şi ne reaminteşte că alimentaţia nu e ambalajul artistic în cantităţi microscopice ci nutrienţi şi micronutrienţi. Că mâncăm pentru a trăi, nu pentru a ne da în spectacol. Ne reaminteşte că mor copii de foame în timp ce noi dăm sute de euro pe un meniu de degustare.
Am fost un norocos. Oricine a lucrat într-un restaurant îţi poate confirma că e imposibil să ai TOATE după-amiezile şi wekend-urile libere. Eu am reuşit. Să lucrez doar cât era Leo la şcoală, să-mi formez şi obişnuiesc clienţi că deschid doar de luni până vineri, de la 13 la 16. În rest să fiu liber. Dar chiar şi aşa, realizez acum, nu aveam timp să-l văd şi să vorbesc cu el cum o fac zilele astea. Pentru că am timp doar pentru noi.
Oamenilor săraci le e frică de foame şi boli. Dar majoritatea planetei e formată din săraci. Îngroziţi acum. Dar chiar dacă oamenii caută isteric mâncare şi protecţie sanitară şi le cumpără compulsiv lumea trăieşte o revelaţie, că majoritatea lucrurilor pe care le cumpăra până acum o lună sunt dispensabile, inutile. Parfumuri de marcă, genţi de mii de euro, ceasuri scumpe, haine de firmă. Ce reprezintă toate astea acum când stai închis în casă? În lipsa relaţiilor şi mai ales a aparenţelor sociale revenim la esenţial. Azi un Maserati valorează cât un Logan.
E o lecţie despre merit. Realizăm acum că avem nevoie de medici şi cercetători, mai mulţi şi mai bine plătiţi, decât de fotbaliştii şi vedetele tv – care în afara ecranului nici nu ştim cu ce se ocupă. Fotbalişti plătiţi cu sume astronomice, care fac reclame la exact la lucrurile de care nu mai avem nevoie în momentele astea. Acum ne dăm seama, peste tot în lume, nu doar la noi, că am investit mai mult în stadioane decât în spitale şi laboratoare de cercetare. Azi, adevăraţii influenceri ai lumii, a ce va mai rămâne din ea, sunt la muncă.
Şi după fotbal se prăbuşesc pariurile care s-au dezvoltat pe spatele lor. Şi toate jocurile de noroc, de la mini-cazionurile care au inundat cartierele la loteriile naţionale. E o vindecare forţată de această boală. Norocul azi înseamnă altceva. Să treci cu bine prin asta, nu să câştigi bani pierduţi de alţii.
Virusul ăsta mic, care circulă nevăzut, ca un duh, ne spiritualizează într-un sens bun. Autentic. Ne vindecă de habotnicie. Ne desprinde de icoane, pe care nu mai avem voie să le pupăm, de hainele cu fir de aur ale preoţilor, de linguriţele lor, de moaşte şi brâuri şi de tot ce am materializat în materie de religie. Ne reaminteşte că adevărata credinţa e în spirit nu în corp şi cu atât mai puţin în obiecte. Ne relevă, mai mult ca niciodată că opulenţa oamenilor bisericilor contrastează cu acel Isus lipsit de bunuri materiale. Aşa ca noi acum.
Azi, mai mult decât oricând în cei 43 de ani ai mei, cred că învăţăm adevărata valoare a lucrurilor din viaţă.
Emanuel Ciocu
