Reprezentanţii Saxo Bank au luat în calcul trei scenarii.
"Cel mai bun scenariu - o formă în V întârziată. Acesta implică încă o recesiune tehnică globală şi o perturbare semnificativă suplimentară în trimestrele al doilea şi al treilea, dar devine clar în această perioadă că eforturile de carantină încetinesc suficient evoluţia epidemiei, aşa încât aceasta va trece de punctul critic în cele din urmă.
O evoluţie-cheie care ar putea determina un scenariu în formă de V este anunţarea unui vaccin de succes care ar putea intra pe deplin în producţie în câteva luni - deşi nu avem capacitatea de a evalua şansele acestei evoluţii", se arată într-o analiză realizată de Saxo Bank.
Potrivit acesteia, cel de-al doilea scenariu prevede o redresare în formă de U.
"Cazul de bază este acela în care carantina impusă oficial şi auto-carantina sub forma unor decizii de a nu merge în vacanţe sau de a reduce în general activitatea publică înseamnă o recesiune accentuată, diferită de orice alt eveniment de la Marea Recesiune încoace", potrivit analizei.
Totodată, al treilea scenariu este şi cel mai pesimist, şi prevede o redresare în formă de L.
"Nu ne dorim să ajungem acolo, dar cel mai rău caz este unul în care PIB-ul global intră într-o scădere fără precedent, care nu a mai avut loc de la Marea Depresiune din anii 1930 încoace, deoarece răspândirea globală a coronavirusului face dificilă ridicarea regulilor de carantină căci temerile legate de reinfectare continuă din cauza răspândirii virusului la nivel mondial, iar acest lucru înseamnă că reluarea activităţii comerciale obişnuite generează temeri noi legate de epidemie", susţin reprezentanţii Saxo Bank.
Pieţele, afirmă aceştia, încearcă să se stabilizeze după o săptămână "de carnagiu aproape fără precedent" mai ales pentru capitalurile proprii americane, în care istoricii de piaţă au scos date de acum aproape un secol pentru a găsi un punct în care piaţa să se fi corectat atât de violent după un proaspăt vârf istoric.
Specialiştii băncii cred că principala cauză aici a fost că această epidemie de coronavirus a lovit pe măsură ce piaţa se îndrepta către un teritoriu extrem de satisfăcător în ceea ce priveşte riscul de credit şi volatilitatea. Pentru ca pieţele să se stabilizeze, factorul determinant imediat va fi dacă există semne clare că epidemia de coronavirus a depăşit cu adevărat punctul critic şi că numărul de cazuri noi şi ritmul de răspândire este în scădere.
"S-ar putea la fel de bine ca nici unul dintre cele trei scenarii să nu se întâmple în modul descris, aşadar vă rugăm să reţineţi că aceasta este ideea a noastră cu privire la posibilele rezultate, concepută pentru a incita la meditaţie şi dezbatere cu privire la modul în care această situaţie ar putea evolua din acest moment, nu reprezintă o prognoză. Având în vedere că epidemiologii responsabili şi sobri au indicat că până la 40-70% din oamenii de pe planetă ar putea ajunge să aibă această boală, merită să explorăm în profunzime ce ar putea însemna acest lucru", spun ei.
În document se precizează că este evident că băncile centrale şi guvernele, de asemenea, se pregătesc pentru o rundă de reducere a dobânzii şi alte măsuri de susţinere a încrederii.
"Acest lucru ar putea genera o volatilitate semnificativă şi chiar o redresare ce se va inversa rapid pe termen apropiat", precizează analiştii Saxo Bank.
Potrivit analizei, coronavirusul a cimentat pericolele extinderii liniilor de aprovizionare globale într-o lume deglobalizantă şi nevoia de mai multă redundanţă şi poate chiar integrare verticală în lanţurile de aprovizionare.
"De aici încolo se va putea observa o schimbare uriaşă de comportament, deoarece liderii companiilor au o atitudine diferită faţă de aceste tipuri de riscuri. Aşadar, deşi impactul imediat al coronavirusului se poate dovedi a fi unul clasic, deflaţionar, stimularea politică copleşitoare şi deglobalizarea sugerează că suntem aproape de minimul secular al ratelor dobânzii globale", se mai spune în raport.
Prosperitatea americană avea să cunoască un sfârşit abrupt în anul 1929, odată cu izbucnirea marii crize economice. În 1929, sistemul economic american a cunoscut o schimbare brus că într-o scurtă perioadă de timp, trecându-se practic de la prosperitate la o criză economică foarte severă. Criza a fost rezultatul unor slăbiciuni majore ale economiei, slăbiciuni care s-au acumulat şi s-au accentuat pe parcursul întregii perioade a anilor ‘20. S-au identificat mai multe cauze care au determinat colapsul economic din 1929, scrie
Historia.
Distribuţia inechitabilă a venitului a constituit una dintre principalele cauze ale crahului. În 1929, 200 de corporaţii controlau jumătate din industria Americii. În acelaşi an 0, 1% din familiile americane bogate, aveau un venit egal cu cel al 42% din familiile de la baza societăţii, adică aproximativ 24.000 de familii aveau un venit egal cu 11, 5 milioane de familii americane mai puţin înstărite.
Veniturile celor bogaţi creşteau mult mai repede decât al celorlalte categorii sociale. Această stare de lucruri însemna de fapt că orice scădere a cheltuielilor şi investiţiilor acestor oameni foarte bogaţi ar fi dus la reacţii financiare neplăcute, lucru ce s-a şi întâmplat de altfel. Aceste evenimente au fost posibile şi din cauză că guvernul nu făcea nimic împotriva politicii marilor industriaşi şi bancheri, pentru a limita în vreun fel deciziile deseori aberante ale acestora.
Oaltă cauză importantă a crizei a fost supraproducţia. Capacitatea de producţie a naţiunii era mai mare decât capacitatea de consum dat fiind că o mare parte a venitului naţional era deţinut o mică parte a populaţiei care bloca acest venit în economii şi acţiuni şi nu cheltuiau destul de mult, în timp ce baza societăţii (fermierii şi muncitorii) avea o mică parte din venit şi nu putea să cumpere tot ce se producea.
S-a mai adăugat şi faptul că producţia creştea mult mai repede decât salariul – între 1923-1929 producţia a crescut cu 32 %, în timp ce salariul a crescut cu doar 8%. Politica acordării cu uşurinţă a creditelor a dus la o expansiune dezordonată a acestora, iar speculaţiile nelimitate au dus şi ele la agravarea situaţiei economice. Datoriile statului şi particularilor, care se ridicau la 150 milioane de dolari, de multe ori nu mai puteau fi rambursate la timp. Speculaţiile au ridicat valoarea acţiunilor şi proprietăţilor la cifre care depăşeau cu mult valoarea lor reală.
Iată cum au evoluat preţurile acţiunilor unor companii importante între martie 1928 şi septembrie 1929: American Can – de la 77, la 181,7; American Telephone and Telegraph – 179,5 – 304; Anaconda Cooper – 84,5 – 131,5; General Electric – 128,7 – 396,2; General Motors – 139,7 – 172,7; New York Central – 160,5 – 256,3; U.S. Steel – 158 – 261,7. Bursa s-a transformat practic, în urma speculaţiilor, dintr-o piaţă de valori, într-o sală de jocuri. Organizaţiile „rechin" s-au înmulţit peste măsură, mărind astfel riscurile celor ce se aventurau să facă speculaţii.
Preţurile erau menţinute la un nivel artificial, şi tot artificial a fost susţinut nivelul vânzărilor ce depăşeau puterea de cumpărare a veniturilor şi salariilor. În momentul când astfel de practici nu au mai putut susţine piaţa, criza s-a produs. La declanşarea crizei a contribuit serios şi faptul că o parte din marile industrii nu s-au confruntat cu aceeaşi stare de prosperitate cu care s-au confruntat celelalte industrii. Industria minieră, cea textilă şi cea de încălţăminte se aflau mult în urma altor ramuri industriale care au avut mari profituri.
Agricultura se afla şi ea în impas şi alături de cele amintite mai sus nu mai contribuia cu mare lucru la venitul naţional, dar contribuia la accentuarea stării de supraproducţie. Veniturile fermierilor şi muncitorilor din industriile neprofitabile erau prea mici ca să le permită să participe la reducerea deficitului dintre producţie şi consum.
Sistemul bancar american era fragil, ridicat pe baza unui număr mare de unităţi financiare independente, care nu puteau face faţă unor situaţii de criză. În aceste condiţii căderea unei unităţi avea consecinţe nefaste şi asupra celorlalte. S-a adăugat şi faptul că oamenii de afaceri, în momente de criză, se ghidau după principiul „scapă cine poate" şi în loc să contribuie la stoparea crizei încercau să se salveze pe ei înşişi, ducând de cele mai multe ori la prăbuşirea propriului sistem. Politica dusă de guvernul american a avut şi ea o contribuţie importantă la criza care avea să vină.
Guvernul federal a favorizat o politică monetară expansionistă atunci când preţurile erau în urcare şi deflaţionistă când erau în scădere; a fost practicată o politică vamală care a îngreunat exporturile, din cauza tarifelor vamale foarte ridicate practicate de SUA, producătorii americani fiind astfel privaţi de importante pieţe de desfacere.
Datoriile pe care le aveau ţările europene faţă de Statele Unite după Primul Război Mondial n-au putut fi rambursate şi acest lucru a avut partea lui de vină la destabilizarea sistemului financiar american. Păcatul cel mai mare al guvernului era acela că intervenea foarte puţin în afaceri. O implicare mai mare a statului ar fi putut duce la evitarea situaţiei din octombrie 1929.
Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:
:quality(50):format(jpeg)/wp-content/uploads/2020/03/profimedia-0503484709-1024x683.jpg)
