Era prin anul 1997. Tocmai mă angajasem în MI într-o structură de combaterea criminalitatii. Experiența anterioară se lipea bine domeniului în care venisem. Fărădelegile, crimele în România se întețeau. Colegii aveau experiență mai mult sau mai puțin. M-am implicat în diverse acțiuni de criminalitate economică sau pur și simplu crime omenesti. Structurile mafiote interne și externe își dezvoltau procedeele de căsăpirea economiei naționale.
Guvernele se schimbau ca prosoapele din baie. Veneau ai noștri, plecau ai noștri! Ca și în ziua de azi. Nimic nou sub soare! Structurile mafiote își pregăteau oamenii pentru infiltrarea structurilor de stat.
Fuga românilor după îmbogățire rapidă se vedea la tot pasul. Economia de stat, întreprinderile românești erau pregătite de conducerile lor sau de unii oameni din structurile guvernamentale pentru privatizare, de fapt o lichidare până la firul ierbii. Pășeam cu pași repezi în economia capitalistă. Totul trebuia lichidat, de dat la fiare vechi, vorba alogenului Roman. Mafia țigănească jubila. Deveniseră oameni de afaceri. Strângeau fierul vechi și-l exportau. Totul prin jaf la drumul mare. Nimic fiscalizat, fie cu documente false, fie prin firme fantomă. Apăreau palate la Strehaia și în multe alte localități din țară unde etnia țigănească deținea o pondere însemnată.
Ceva ciudat m-a pus pe ganduri. Apărea fenomenul legăturilor periculoase dintre structurile de securitate națională și diversele tipuri de clanuri interlope. Drogurile, traficul de carne vie, diversele tipuri de criminalitate își creau poduri, centre pe teritoriul Romaniei. Miniștrii și chiar un prim-ministru trăgeau tunuri după tunuri. Devalizau economia națională .
A plecat PSD-ul de la guvernare, Venise CDR-ul. În biroul meu marea parte a colegilor au fost zburătăciti, oameni cu o experiență deosebită. Nu știau unde vor ajunge. Alții se pensionau. Eu eram în floarea varstei. Eram un nou venit. S-au schimbat conducerile.
Într-o zi noua conducere m-a chemat. Mi-a fost prezentată noua structura de organizare. Mi s-a cerut să aleg postul pe care aș crede că puteam să-i fac față . Modest ca de obicei n-am marșat pe posturi mari. Mi se cerea un lucru, să sprijin noua conducere. N-avea experiență în domeniu. Mi s-a dat o acțiune periculoasă . O crimă odioasă cu implicații interne și externe. Am acceptat. Am cerut ajutor foștilor șefi și colegilor care erau în stand-by. Nu apăruse legea ofițerului accoperit. Am actionat. Aproape de finalul acțiunii am fost amenințat cu moartea. Acționam ca ofițer acoperit deși lege care să mă protejeze nu exista.
Televiziunile urlau că structurile de siguranță națională nu-și fac treaba. Am obținut documente probatorii în acțiunea personală desfășurată. Imediat au fost prezentate la una din televiziunile de stiri. O mare greșeală !!!!!! Am fost avansat la "înainte de termen".
Totul mi se părea dintr-un film horror . Am rămas să-mi fac treaba în continuare. Acțiune după acțiune . Eram tânăr. Totul mi se părea normal dar îndoiala se cuibarea în mintea mea. Nimerisem într-un loc unde trebuia să fiu foarte atent la expuneri.
Și a venit acțiunea "Containerul" care mi-a pus capac. Zeci de oameni politici, ziaristi, miniștrii , actori, etc. implicați în DEVALIZAREA STATULUI ROMÂN . În timpul acțiunii am fost amenințat de un ministru PDL, prin telefon, că mi-am depășit atribuțiile. Ulterior acțiunea a fost preluată de SRI. La câțiva ani un general de Poliție mi s-a confesat. El mă salvase de la arestare, în acțiunea CONTAINERUL, pe o motivație inchipuita dar bine ticluită. Însoțeam la acea data o delegație de șefi , generali MI în Spania. Coordonam proiectul Phare pentru înființarea PNA, azi DNA.
Colegul meu și coordonatorul acțiunii CONTAINERUL, fie-i țărâna ușoară , mi-a făcut o propunere să urmăm trei luni niște cursuri pregătitoare pentru misiune în Kosovo. Era al doilea sau al treilea contingent de politie romana sub patronaj ONU în Kosovo. Zis și facut. Greu ni s-a dat drumul din structură. Am terminat cursurile cca. treizeci de ofiteri. Eu și prietenul meu eram cei mai în vârstă . Pe lista cu ofițerii acceptati să plece în misiune externă erau zece. Au plecat nouă ofițeri. Eu eram al zecelea. N-am plecat. Soția îmi interzisese plecarea. În perioada școlarizării pentru misiune externă am acționat pentru un transfer la DGIERI din MI, pe atunci. În prima zi de muncă la noua direcție a venit lista cu cei ce trebuiau sa plece în Kosovo. Comandantul, un om deosebit, a întrat cu lista în birou și m-a mustrat că i-am păcălit. Le-am blocat postul. Pe perioada misiunii asa se proceda. I-am spus decizia mea. Restul este altă poveste.
Mi s-a cerut confidential, ulterior, să plec în misiune în Bosnia. Am refuzat din nou.
Câteva detalii cu tragism in ele:
Eu am contribuit la extinderea perioadei de misiune în Kosovo a contingentului din care și eu trebuia sa fac parte. Colegul meu a revenit în țară după un an. După o întâlnire întâmplătoare, m-a invitat la o cafea a doua zi. Cafeaua n-am mai băut-o cu el. În cursul nopții murise. Bombele cu defragmentare își făcuseră din nou datoria. Fuseseră aruncate în timpul războiului din Serbia.
Unul din noii colegi dela DGIERI, relații internaționale, își dorea mult să ajungă în misiune în Kosovo sau Bosnia. Banii sunt ochiul dracului! Făcuse cursurile de specializare pentru monitori ONU înaintea mea. Nu reușise să intre printre cei selecționați. L-am sfătuit ce să facă . A plecat. Trecuse anul lui de misiune. Am avut multe discuții cu el pe fax. Eu eram rezervist. Cautam joburi. Era Sfântul Ion. Mi-am sunat colegii pentru a-i felicita cu ocazia sărbătoririi numelui. Primul mi-a comunicat că Ioan, în cursul nopții, murise. Am fost la înmormântare.
Acum amândoi se odihnesc la cimitirul Ghencea Militar. Fie-le țărâna ușoară!
Și poate ar trebui să fac o completare.
În primii ani ai mileniului trei am programat intempestiv o excursie. Nu aveam clar în minte unde vreau să mergem. Soția lucra. Avea concediu. Am chemat-o la țară sa vină doar cu pașapoartele și ceva haine. I-am spus că programasem o excursie externă, cu mașina personală. I-am solicitat să ia GPS-ul unuia dintre copiii nostri. Știam că are toate hărțile Europei. Am cerut să îmi aducă și un atlas turistic cu hartile auto ale Europei. A doua zi, îmbarcați în mașină personală am purces în excursie. Drumul prin țară, prin Ardeal, mi-au prilejuit amintiri din copilărie. Opririle în diverse locuri ne-au încântat sufletul. Și totuși unde mergem? - mă întreba soția. Răspundeam sibilinic, Budapesta sau Viena. Pe înserate eram în vama Nădlac. Într-un final stabilisem obiectivul, Croația, Dubrovnik .
Ei drăcie! GPS-ul nu-mi mai arăta nici-un traseu. Ce se întâmplase ? Proprietarul aparatului, unul din băieții mei, ștersese hărțile Europei, mai puțin a Romaniei. El știa ca ne vom petrece concediul la Vulcanii Noroioși , Buzău. Kitul de hărți costa. Nu aveam de unde să -l procur. Ne-am întors în Arad. Din complexul Carrefour am achiziționat de la o firmă , după negocieri dure, un aparat similar celui al băiatului meu, la două treimi din preț. Kitul de hărți l-am obținut gratis. Experiența anterioară de mulți ani lucrați în domeniul comerțului exterior și după "revoluție " , interior, mă ajutase din plin. Eram posesorul unui mic computer cu GPS pe el. Ulterior am devenit as în programarea lui pe sistemul Windows Mobile, după doi, trei ani. La momentul achiziției eram novice. După o noapte frumoasă, petrecută la Arad, am purces la trecerea graniței Romania-Ungaria. Aveam hărți, aveam GPS. Eram înarmat bine. M-am plasat într-un cârd de masini, multe cu indicatorul de țară HR. La un moment dat GPS-ul urla, fă-o la stânga. Eu m-am conformat. Am părăsit coloana de mașini. După câțiva kilometrii am întrat într-o autostradă. Ei dracie!, din nou. În față era punctul de frontiera cu Serbia. Am hotărât. Trecem în Serbia. Ne-am angajat pe autostrada către Belgrad. Nicio mașină străină . Camioane hodorogite, autoturisme obosite treceau pe lângă noi. Era după război . Țara de abia își revenise. Imagini splendide. Ținuturi de vis. Nu regretam devierea de la traseul nostru, o experiență inedită . Ne grăbeam către frontiera cu Bosnia. Am trecut pe lângă Novi Sad foarte renumită nouă. Ne-am trezit în frontiera sârbo-bosniacă. Nu era nici-o alta mașină în vamă . Polițiștii înarmați cu puști mitralieră ne-au chestionat despre scopul călătoriei iar vama ne-a făcut un control la sânge. Cautau arme , droguri. Am întrat în Bosnia. Mai aveam câteva sute bune de kilometri, prin munți, pentru a ajunge în Croația. Imposibil de realizat. Drumul nu-l descriu. Super! Singuri pe coclauri. Drumuri inguste, prăpastii, dealuri, munți . Mașina gâfâia. Un singur incident. O patrulă de poliție bosniacă, apărută de nicaieri, ne-a oprit. Nu aveam centura de siguranță pusă . Nu știau nici-o limba străină . Numai sârbește. Le-am spus că suntem din România și mergem în Croația . Li s-au luminat fețele . Au zis ceva despre Mamaia, o fraza în engleză : Good country Romania! Și o urare de drum bun către "Iadra".Ne-au lăsat în plată Domnului, fără amendă. Nu știam exact ce au vrut sa spună cu Iadra. Când am dedus noi ne-am amuzat copios. Venea seara. Ne deplasam paralel cu granița Serbiei. Peste granița luminile stațiunilor din jurul lacurilor ne făceau cu ochiul. Se intunecase deplin. Eram în apropiere de capitala Bosniei, Sarajevo. Am traversat-o în fuga calului. Imaginile erau feerice. Străzile luminate. Populatia liniștită . Locurile de basme. Se terminase războiul . Hotărâsem se ne cazăm la un hotel la treizeci de kilometri față de capitală , spre Croația . După ce ne-am cazat, am mers în cameră, am făcut fiecare câte un duș. Eu parcă veneam de pe câmpurile de luptă. Apa dusului o simțeam ca o cădere de bolovani, în munți. În fine, masa servită la restaurant, pe buza unei prăpastii unde se vedea un firicel de apă susurind, a fost de neuitat. Carne de miel la cuptor cu sosuri turco-asiatice. O minunăție, mai ales la foamea noastră. Somnul in acea noapte a venit instant. Beton armat.
A urmat încă o zi plină de kilometrii prin văile și cheile munților Bosniei . Aveam în cap misiunea mea UNMIK în Bosnia,nerealizată, pe vremea când eram angajat în MI. Și a fost sa fie imaginea ei acum!
Trecuseră multe ore de mers. Se apropia amiaza. Eram într-un defileu. Un șir de mașini în față. Numai mașini înregistrate în Bosnia. O liniște de mormant. Au urmat explozii puternice, undeva mai jos într-o vale. Fumul exploziilor ne-a cam îngrozit . Războiul interetnic nu se terminase. Zona era împânzită de poliția ONU. Cam aceștia trebuiau sa fi fost colegii mei, americani, francezi etc. Figuri dure înarmate până în dinți . Soția se uita la mine. Mă chestiona din priviri. Parca o auzeam spunând: - Acum câțiva ani trebuia sa te afli aici! Teama creștea . Exploziile continuau. Fumul facea trombe către cer. Oare aici o sa înoptăm? Bosniaci din fața noastră erau liniștiți . Erau obișnuiți cu războiul . După aproape trei ore situația s-a calmat. Am continuat excursia printre munți. La câțiva kilometri am trecut pe lângă o baza militară UNMIK. Poate aici ar fi trebuit sa lucrez cu mulți ani în urma. Ar fi fost o experiență deosebita alături de americani. N-a fost sa fie!
Eram în întârziere. Venea noaptea. Numai speram să trecem granița în Croația. GPS-ul ne făcea feste din când în când . Ne indica drumul prin prăpastii. Tehnologiile GPS nu erau puse la punct. Ulterior am asamblat singur programe GPS, mult mai performate. Într-un final am pierdut drumul. Am oprit, am întrebat pe cineva dacă poate să ne indice calea corecta spre Dubrovnik. Fiind întuneric nu realizam că suntem pe înălțimile deasupra Dubrovnik-ului. Am mai mers un sfert de oră . Undeva jos, la poalele munților s- a deschis o priveliște luminată de lămpile de curent electric ale unui oras, pe malul Mării Adriatica, Iadra noastră .
A fost o excursie de vis. Dubrovnik-ul cu o istorie milenara arata splendid. Fusese bombardat cu sălbăticie în timpul războiului din anii '90. Imaginile din muzeul orașului dedicate acestor războaie interetnice și interreligioase m-au îngrozit. Drumul de întoarcere pe malul Mării Adriatice ne-a prilejuit vizite prin orașele faimoase ale Croației. Am mai întrat încă odată În Bosnia. Controale dure la graniță. Polițiști bosniaci erau cât pe aici sa nu ne lase să reintrăm în Bosnia. Am vizitat orașul musulman Moștar. Am revenit în Croația. Am vizitat Zagrebul, capitala Croației. Ne-am ambiționat și am trecut iar în Serbia. Am vizitat Belgradul. Era sa dăm ortul popii la întrarea în Belgrad. O circulație infernala la întrarea în Belgrad. Blocuri similare Pantelimonului comunist din București, chiar mai rău. Am cunoscut sârbii la ei acasă . Metisa mea romano-sârboaică și-a cunoscut neamul. A urmat Bulgaria și apoi traversatul Dunarii. A urmat drumul prin Craiova, noaptea. M-am ambiționat din nou și la miezul nopții am ajuns în Slatina la socrii mei, plecați acum pe lumea cealaltă, oameni deosebiți. Cam asta e!
Și amintiri de neuitat: casele sârbilor, atunci fără sârbi, din Bosnia, incendiate, cu gauri în ziduri ca la noi, cele din zona centrală a Bucureștiului, după lovitura de stat. Și încă altceva, făcusem aproape 2500 km. Tot sistemul de frânare al mașinii noastre a fost făcut zob, inclusiv ambreiajul. Le-am schimbat. La granița bosniaco - croată pe malul unui lac imens am servit un prânz pantagruelic. Restul am luat la pachet și ne-a ajuns ca mic dejun două zile din sejurul nostru în Croația. Gazdele noastre croate era oameni de isprava. În fiecare seara ne întreținem cu ei. Moșul vorbea curent șase limbi. O familie deosebită. Războaiele interetnice și interreligioase erau unele din temele discutate. Scopul călătoriei urma să fie atins. Cunoșteam locuri, oameni, fapte istorice etc. Am citit cândva, undeva, că o călătorie este o fugă de sine. Parca se adeverește.
Poate nu aș fi scris rândurile de mai sus niciodată . Ura multor oameni, cetățeni romani, unii cu funcții înalte în stat, față de militari mă oripilează . Unele lucruri trebuie spuse și știute!
Scuze colegilor care se recunosc în cele scrise și poate cred ca le-am știrbit onoarea și demnitatea!
De multe ori ii dau dreptate lui Einstein care la apusul vieții devenise religios. Și, totuși, cineva de acolo de sus ne îndrumă pașii!
