Azi...

Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, genialul poet Mihai Eminescu. Moartea nu i-a fost pe măsura creaţiei. A decedat într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în „celula" sa din spital. 

Deşi a lăsat în urmă o creaţie de o valoare universală, poetul - diagnosticat greşit, după cum arată ultimele studii - nu a cerut prea mult celor care-l îngrijeau. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral.

I-a mărturisit în șoaptă medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: „sunt năruit". S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit. 

Cauza oficială a morţii a fost stopul cardio-respirator. Când a fost dus la autopsie, halatul în care murise poetul a fost luat de admiratorii săi. Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise ultimele sale poezii. Sunt poezii fără titlu, necunoscute şi nepublicate mult timp în volumele dedicate operei eminesciene. De altfel aceste poezii au stârnit controverse în lumea criticilor şi eminscologilor, unii dintre aceştia fiind de acord că Eminescu nu era capabil psihic să creeze în ultimii șapte ani de viaţă.

Poeziile găsite în carneţel ar fi fost scrise în ultimele zile de viaţă, iar ultima dintre ele, cu o oră înainte de moarte. În versuri se ghiceşte sentimentul morţii apropiate.

Poeziile nu au titlu, şi au fost publicate de Ilie Ighel Deleanu în revista „Fântâna Blanduziei". „Din notesul despre care am făcut menţiune în numărul trecut am mai putut scoate următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc", prezenta cititorilor redactorul Ighel în numărul din 23 iulie 1889. 

În acest număr era publicată poezia „Stelele-n cer", titlul fiind adăugat de redactor după primul vers.

Stelele-n cer

Deasupra mărilor

Ard depărtărilor

Până ce pier.

După un semn

Clătind catargele

Tremură largile

Vase de lemn;

Nişte cetăţi

Veghind întinsele

Si necuprinsele

Singurătăţi.

Orice noroc

Şi-întinde-aripile

Gonit de clipele

Stării pe loc.

Până ce mor,

Pleacă-te îngere

La trista-mi plângere

Plină de-amor.

Nu e păcat?

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?

Practic, aceasta este considerată ultima poezie a lui Eminescu, găsită pe carneţelul din halat.

Pe ultimul drum, poetul a fost condus de puţinii prieteni şi apropiaţi, printre care Mihail Kogălniceanu, Toderiţă Rosetti (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, mulţi studenţi şi elevi ai Şcolii Normale de Institutori din Bucureşti. Din partea studenţilor a rostit câteva cuvinte emoţionante Gheorghe Calmuschi, botoşănean ca şi poetul. 

„Şi noi care te am iubit şi te am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă".

Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim-redactor la ziarul „Adevărul", care a spsu: „Acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toţi îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare şi binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit".