Bilanțul pierderilor armatei române luptele de la Turtucaia a fost groaznic, din cei 39.000 de soldați români de la sud de Dunăre, 7.000 au fost uciși sau răniți grav, în vreme ce 28.500 au fost luați prizonieri. Mulți istorici militari au afirmat că bătălia de la Turtucaia a reprezentat cea mai rușinoasă înfrângere din istoria armatei române, dar a fost, concomitent și un moment 0, ulterior începând un proces de reorganizare și instruire.

Batalia de la TurtucaiaFoto: History and Art Collection / Alamy / Profimedia

Contexul și preliminariile bătăliei de la Turtucaia

Desfășurată în primele zile ale lunii septembrie 1916, bătălia de la Turtucaia a fost o expresie a strategiei greșite a Marelui Stat Major român de a încerca să aibă o defensivă înaintată pe linia Dunării.

România dobândise Cadrilaterul (sudul Dobrogei), în urma victoriei din cel de-al doilea război balcanic, în 1913. Practic, se mergea pe premiza păstrării a două puncte întărite înaintate în sudul Dunării, Turtucaia și Silistra.

România declarase război Austro-Ungariei, intrând practic în primul război mondial, la sfârșitul lunii august a acelui an. Ca ripostă, Germania și Turcia, urmate de Bulgaria, la 1 septembrie, fac același lucru.

Guvernul de la București privea cu îngrijorare la vecinul de la sud de Dunăre, având în vedere retorica hegemonică a bulgarilor în Balcani, la Sofia existând chiar voci care insistau pentru refacerea „Bulgariei Mari”.

În același timp trebuie ținut cont de faptul că strategii români nu învățaseră lecția primilor doi ani de război, în care România fusese neutră. La fel ca majoritatea comandanților militari ai vremii, aceștia erau ancorați în trecut, minimalizând rolul artileriei, o armă care se dovedise distrugătoare în primii ani de război.

Totodată, comandanții români erau rupți de realitatea militară a momentului, care făcea retrogradă ideea de a se baza pe fortărețe întărite, lucrări defensive specifice secolului XIX, pe care o artilerie modernă și bine coordonată le făcea inutile.

Opinia publică română a mizat prea mult pe pierderile în oameni și materiale în primii doi ani de război de către Puterile Centrale.

Aflat pe frontul din Grecia în momentul întrării României în război, extrem de competentul general August von Mackensen a fost numit comandant al acestei zone a frontului, deplasându-se imediat la sud de Dunăre. Aflat la conducerea forțelor bulgare, întărite de unități germane și turcești, acesta a analizat rapid defensivă românească și a pus la cale planul de luptă.

Prin contrast, generalul român Aslan, comandantul Armatei a III-a române, răspunzător de frontul Dunării și al Dobrogei, își petrecea relaxat timpul în Capitală, putând fi văzut zilnic de protipendada bucureșteană luând prânzul la Capșa și dând asigurări că totul este sub control la sud de Dunăre, de câte ori era întrebat.

Starea armatei române înaintea dezastrului de la Turtucaia

Cel mai corect este să spunem că armata nu era pregătită pentru lupta contra unor trupe bine conduse și având armament modern.

Corpul ofițerilor români era, în mare măsură incompetent, în vreme ce trupa era neinstruită, având mari lipsuri în ceea ce privește efectele personale, echipamentul, dar mai ales armamentul și muniția.

Mulți dintre soldații români erau înarmați cu puști Mannlicher de foarte proastă calitate, model 1878 (o armă imprecisă, cu multe defecte, proiectată cu aproape 40 de ani în urmă). Constatările pe care le va face generalul Berthelot ulterior, în calitate de șef al misiunii franceze în România, fiind edificatoare în acest sens.

Totodată, comandanții români erau încă îmbătați de succesul din 1913, când, în timpul celui de-al doilea război balcanic, trupele române înaintaseră până aproape de Sofia, singurele pierderi românești fiind făcute de o epidemie de tifos. Ceea ce aceștia uitau, era faptul că în timpul acelei campanii, armata bulgară era angrenată în lupte la granița cu Serbia.

De asemenea, entuziasmul românesc era alimentat și de faptul că, pe frontul dunărean, armatele româno-ruse erau superioare numeric opozanților.

În concluzie, vorbim despre o armata slab instruită și echipată, prost condusă, dar alimentată de o stare de entuziasm și falsă siguranță la nivelul ofițerilor, ceea ce va crea o rețeta clasică pentru un dezastru militar.

Existau și voci care sesizau fragilitatea pozițiilor românești de la Turtucaia. Poate cea mai răsunătoare dintre aceste voci critice a fost cea a generalului Averescu. Acesta este autorul celebrei expresii “capul de pod, fără pod”, atunci când venea vorba de armata română de la sud de Dunăre.

Practic, “capul de pod” de la Turtucaia avea o defensivă organizată pe trei linii de apărare, dar trebuie ținut cont că lucrările de fortificații nu erau finalizate.

Apărătorii români numărau aproximativ 39.000 de soldați, dar mulți dintre aceștia nu erau trupe de cea mai bună calitate, fiind rezerviști, unități cu o valoare combativă destul de scăzută.

Desfășurarea bătăliei - conturarea celei mai rușinoase înfrângeri din istoria militară românească

Apărarea română la Turtucaia cuprindea 15 centre de rezistență, sau redute de pământ, întărite cu rețele de sârmă ghimpată, adăposturi și șanțuri de trăgători.

Pe hârtie, defensiva arăta bine, descriind un semicerc, în jurul orașului Turtucaia, având vârfurile pe malurile Dunării. Din păcate, pozițiile erau predispuse pentru a fi încercuite, iar unitățile prevăzute ca întăriri erau așezate prea departe pentru a putea ajuta.

Totodată, artileria română nu era dotată cu tunuri cu tragere rapidă decât în mică măsură, pentru multe baterii neexistând suficiente obuze.

Tirul tunurilor Puterilor Centrale, bine concentrat, dar mai ales atacurile la baionetă extrem de energice date de infanteria bulgară au panicat soldații români, care s-au retras în dezordine spre Dunăre.

Ofițerii nu au fost în stare să stăpânească panica, ba chiar, mulți dintre ei au părăsit primii pozițiile, la prima apăsare inamică.

Au existat scene greu de privit, răniții fiind în mare parte părăsiți, mulți soldați români înecându-se în Dunăre.

Imaginile au fost descrise pe larg de poetul George Topârceanu, care a și căzut prizonier în urma luptei:

„Tot vălmăşagul acela de oameni grămădiţi acolo fu cuprins deodată, fără o pricină aparentă, de o panică nebună. Că nişte fiare speriate se repeziră pe punte, pe ponton, inundară bacul, împingându-se sălbatec, făcând loc cu pumnii şi călcând în picioare răniţii, apucaţi fără veste şi striviţi din toate părţile. Era un ţipăt sfâşietor, vaiete de oameni în agonie, gemete de piepturi strivite sub cizme, de oameni cu capul zdrobit sub călcâie, de schilozi cu rana sângerândă, în neputinţă de a se apăra.

... Şi îmbulzeala sporea într-una, cu cei de pe alături; se înghesuiau, se împingeau cu îndârjire, în tăcere, fără o vorbă, se ridicau unii peste umerii celorlalţi, se rostogoleau şi dădeau iarăşi năvală, cu feţele schimonosite de încrustarea aceluiaşi gând şi stăpânit fiecare de o singură pornire instinctivă: să scape el cu orice preţ şi să apuce un loc pe puntea vasului. Rezemat de o căruţă, priveam încremenit.

...Niciodată nu am simţit mai adânc că atunci că omul e mai rău decât fiară. Un tânăr locotenent, care încerca să regrupeze trupa, le reproşa lipsa dorinţei de a lupta:„Ruşine pentru noi, măi băieţi! O să ajungem de râsul bulgarilor. Ce să-mi apăr, domnule? Cenuşa din vatră? Îi răspunse, rânjid, un rezervist slab”.

Urmări ale dezastrului de la Turtucaia

Principala consecință a pierderii bătăliei de la Turtucaia a fost pierderea Dobrogei. Ulterior, trupele germano-bulgare au ocupat Bucureștiul, ceea ce a dus la retragerea armatei și a administrației în Moldova.

În același timp, această înfrângere a scos la iveală imensele slăbiciuni cu care se confruntau trupele române în primul an de război.

Bilanțul pierderilor a fost groaznic pentru români, din cei 39.000 de soldați români de la sud de Dunăre, 7.000 au fost uciși sau răniți grav, în vreme ce 28.500 au fost luați prizonieri.

Mulți istorici militari au afirmat că bătălia de la Turtucaia a reprezentat cea mai rușinoasă înfrângere din istoria armatei române, dar a fost, concomitent și un moment 0, ulterior începând un proces de reorganizare și instruire.

Referințe

- Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului roman

-George Toparceanu, Evocari de razboi

- I.G. Duca, Memorii volumul III. Războiul partea I (1916-1917)

- Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupaţiei

- Istoria militară a poporului roman Ion Alexandrescu, Ion Ardeleanu, Ion Chiper, Mircea Cociu