Vâscul

    Vâscul, planta magică 
                  venerată de mii de ani.

Vâscul, cunoscut și sub numele de ”creanga de aur”, simbol al curățeniei spirituale, al dragostei, apărător și protector al casei și al familiei, este recunoscut drept un simbol al sărbătorilor de iarnă.

Este o plantă erbacee semiparazită, adică care creşte pe tulpinile altor plante, și are aspectul unor tufe rămuroase, îngroşată la noduri, de unde se rupe cu uşurinţă.

     De ce creşte vâscul în copaci?

Numele englezesc al plantei, „mistletoe”, este legat de cuvântul german „Mist”, care înseamnă „baligă”, biologic, nu etimologic! Dacă mătăsarii şi sturzii de vâsc nu ar fi aşa de atraşi de bacele albe ale acestui fascinant locuitor din copaci, planta nu ar creşte atât de sus. Când aceste păsări lacome îşi ascut ciocurile ascuţite de o creangă sau îşi lasă fecalele în zonele înalte ale copacilor, seminţele de vâsc se lipesc de scoarţa viitorului copac-gazdă. De îndată ce seminţele încep să încolţească, o tânără plantă de vâsc apare discret. Vâscul este un semiparazit şi absoarbe apa şi mineralele pe care copacul le extrage din pământ. Planta, care, după un an bun, apare iarna în copacii desfrunziţi ca o sferă verde luxuriantă, suspendată între cer şi pământ, este considerată de popoarele germanice plantă medicinală. În trecut, acestei plante magice i-au fost atribuite denumiri precum iarba-druizilor, fuga-dracului, iarba-ţapului şi mătura-vrăjitoarelor.

Fructele sale sunt sticloase, verzi la început apoi albicioase, toxice şi apar din octombrie până în decembrie, recomandat fiind doar cel care creşte pe mesteacăn, brad, frasin, trandafir, măr şi păr pădureţ.

 Această planta este venerată de mii de ani, probabil pentru că strămoșii noștri erau fascinați de modul în care apărea ”ca prin minune” și își menținea prospețimea verde și în timpul iernii, rezistând la ger și întuneric.

  Celții au fost cei care au inițiat un adevărat cult al acestei plante pe care o considerau de esență divină. În viziunea lor, cel mai prețios vâsc era cel crescut pe stejar, îl numeau ”lacrima stejarului” și însoțeau culegerea unui astfel de vâsc de ceremonii fastuoase.

  Druizii, preoții celți înveșmântați în alb, tăiau vâscul numai cu o seceră de aur, și-l înveleau apoi cu grijă într-o mantie albă. Cu acel prilej se adunau ofrande și se jertfeau doi tauri albi, înălțându-se rugi către zeii atotputernici, pentru a fi îndepărtate duhurile rele.

  Romanii socoteau vâscul ca pe un simbol al păcii, dragostei și înțelegerii. În ”Eneida”, epopeea națională a romanilor, crenguța de aur care îi permite lui Aeneas să călătorească în siguranță în Infern, se presupune a fi o creangă de vâsc.

  Prin anii 1700, în preajma Crăciunului, vâscul era deja o decorațiune obișnuită în casele din Europa.

  Tradiția sărutatului sub vâsc își are și ea originea cu mulți ani în urmă. Autorul american Washington Irving descrie o imagine de Crăciun în anul 1820: ”De Crăciun, vâscul este agățat în case și bucătării. Sub el, băieții au privilegiul de a săruta fetele, rupând, la fiecare sărut, câte o bobiță. După ce toate bobițele au fost rupte, privilegiul încetează.”

  În tradiţia populară românească, vâscul se pune la uşi şi ferestre în noaptea Anului Nou pentru a aduce spor în casă şi să apere gospodăria de lucruri necurate, fiind totodată un simbol al ospitalităţii şi prieteniei.

  Deși fructele vâscului sunt toxice, ramurile tinere cu frunze se folosesc în scopuri terapeutice, iar unii specialiști cred că are proprietăți anti-cancer.

sursă:europafm.ro

XX 

De Craciun și de Anul Nou soția are grijă ca pe masa cu diverse bucate să  avem struguri și  undeva în colțul casei să  atârne un buchet de crenguțe de vâsc.  O tradiție moștenită de la părinții noștri.