vineri, 31 decembrie 2021
joi, 30 decembrie 2021
Sărbători... Pastila de seară.
Anul acesta n-am mai trimis urări de sărbători din proprie iniţiativă. Am constatat ca puține rude si-au adus aminte de mine. Nu-i nimic. Viața merge înainte.
Mă afund între paginile cărților și puținele ziare pe care le mai cumpăr. Acestea, unele, scot la suprafață multă amărăciune, tristețe. De ce oare? Contribuie, poate, și pandemia.
Cercul prietenilor s - a spart. Mulți au trecut la cele sfinte. Noroc cu nepoții, copiii care ne -au umplut casa de Crăciun. Vorbele, planurile lor ne-au bucurat.
Mă gândesc la sașii, țiganii, românii care au părăsit patria, heimat în germană, duși de valul emigrării, imediat după '89. Schneider, un sas din Moșna, zona Sibiului, pe Târnave, rămas singur după moartea soției spune multe într-un interviu din Formula As, ultimul număr din acest an. Cuvintele lui mi-au mers la suflet dar multe m-au întristat când am citit articolul. Îmi aduc perfect aminte discuțiile purtate cu aproape un deceniu în urmă, cu ultimul sas dintr-un sat de lângă Rupea. Cei doi sași care n-au părăsit patria gândesc la fel.
Am mai scris, și cei doi sași mă confirmă : toți cei plecați sunt niște dezrădăcinați, lipsiți de istoria patriei lor, de locurile copilăriei, de rude, de vecini, de prieteni, de limbă comună nației lor etc. Câtă tristețe în poveștile sașilor, doi cetățeni români care nu s-au urcat în primul vagon de tren pentru a părăsi țara.
Nu-i bai! Satele se vor popula. Vin străinii și cumpără casele părăsite. Ba se înghesuie și orășenii noștri. Mă întreb, tradițiile se vor păstra? Nu prea cred.
A bon entendeur, salut !
Satul Moșna:
Ceapa
Azi, am să apelez la un copy-paste, un articol Medlife care descrie foarte bine efectele și beneficiile consumului de ceapă.
"
Care sunt beneficiile consumului de ceapa
Ceapa face parte din familia liliaceae, care include si arpagicul, prazul si usturoiul. Legumele din familia liliaceae au fost cultivate de-a lungul secolelor nu doar pentru aromele lor puternice ci si pentru proprietatile medicinale. Beneficiile pentru sanatate ale consumului de ceapa pot include reducerea riscului de aparitie a anumitor tipuri de cancer, imbunatatirea starii de spirit si mentinerea sanatatii pielii si a parului. Ce valori nutritionale are ceapa, care sunt beneficiile si riscurile acesteia pentru sanatate si cum o putem include mai usor in dieta zilnica?
Ceapa este un aliment nutritiv dens, ceea ce inseamna ca este saraca in calorii, dar bogata in substante nutritive benefice, precum vitamine, minerale si antioxidanti. O cana de ceapa tocata contine aproximativ 64 de calorii, 15 grame de carbohidrati, 0 grame de grasimi, 0 grame de colesterol, 3 grame de fibre, 7 grame de zahar, 2 grame de proteine si 10% din cantitatea zilnica necesara de vitamina c, vitamina B-6 si mangan. Ceapa contine si cantitati mici de calciu, fier, acid folic, magneziu, fosfor si potasiu, precum si antioxidantii quercetina si sulf. Posibilele beneficii ale consumului de ceapa pentru sanatate
Consumul de fructe si legume a fost de mult timp asociat cu reducerea riscului dezvoltarii anumitor afectiuni. Multe studii au sugerat ca un consum ridicat de alimente vegetale, precum mango-ul, a scazut riscul de obezitate si mortalitate, diabet si boli de inima.
Cancer. Legumele din familia Alium au fost studiate indelung in relatie cu cancerul, in special ce colorectal si de stomac. Efecetele lor sunt benefice si preventive, in special datorita compusilor bogati in organosulfur. Desi mecanismele prin care compusii inhiba cancerul sunt necunoscute, o posibila ipoteza include inhibarea cresterii tumorii si a mutagenezei.
Ceapa este o sursa de vitamina C, care ajuta la combaterea formarii radicalilor liberi, care sunt inclusi pe lista cauzelor aparitiei cancerului.
Cancerul de colon. Aportul mare de fibre de la fructe si legume este asociat cu reducerea riscului de aparitie a cancerului colorectal.
Cancerul de prostata. Intr-un studiu publicat de Journal of the National Cancer Institute, cercetatorii au investigat relatia dintre consumul de legume din familia allium si cancerul la prostata. Acestia au descoperit ca barbatii care consumau mai multe legume din familia allium aveau un risc scazut de a face cancer la prostata.
Cancerul esofagian si de stomac. Consumul frecvent de legume din familia allium a fost asociat cu un risc scazut de cancer esofagian si de stomac. Mai multe studii au demonstrat potentialele efecte protective ale acestora.
Somnul si starea de spirit. Consumul frecvent de legume din familia allium ar putea ajuta la ameliorarea depresiei prin prevenirea excesului de homocisteina. Aceasta interfereaza cu productia de serotonina, dopamina si noradrenalina, care regleaza nu doar starea de spirit, dar si somnul si apetitul.
Pielea si parul. Un aport adecvat de vitamina C este necesar pentru conbstruirea si mentinerea colagenului, care ofera structura pielii si parului.
Cum includem ceapa in dieta
Uitati-va dupa cepele uscate si ferme, care au un miros discret inainte de a fi curatate.
Adaugarea de ceapa este o modalitate foarte buna de a oferi savoare mancarii, fara calorii, grasimi sau sodiu in plus. Ceapa poate fi prajita, fiarta, facuta pe gratar, caramelizata si folosita ca topping pentru sandvisuri, salate si sosuri. Riscurile consumului de ceapa
In ceea ce priveste prevenirea bolilor, importanta este dieta completa si modelul general de alimentatie. Este de preferat sa aveti o dieta variata decat sa va concentrati pe alimente individuale.
Sursa: MedicalNewsToday
A
miercuri, 29 decembrie 2021
Pastila de seară. Usturoiul si alte condimente.
Am citit, am conspectat multe cărți despre plante. Din copilărie m-au fermecat multitudinea de culori a celor cu flori. Mama natură este un specialist de renume, a organizat totul perfect.
Cât de puține știm despre banala legumă, usturoiul. Conține două antibiotice puternice care acționează asupra stafilococului.
Bătrânii noștri aveau cunoștințe despre faptul că dacă adaugi un singur cuișor în ciorbele din carne de vită, acestea se conservă douazecișipatru de ore. Cuişoarele au un puternic efect antiseptic. Dacă nu greșesc, acestea conțin eugenol. Am mai scris despre ele.
Ce să spun de cimbrişor! Distruge bacilul antraxului, bacilul Eberth, care este agentul febrei tifoide, bacilul răpciugăi, stafilococul, bacilul Loffler (al difteriei), meningococul si bacilul Koch, răspunzător de leziunile tuberculoase. Sunt acțiuni demonstrate științific de savanții francezi încă din secolul al XIX-lea.
Pentru cine vrea poate face amestecuri cu ulei de cimbrișor. Am mai scris anterior despre diverse combinații de uleiuri esențiale, unele extrase în ulei de măsline, realizate personal pentru nevoile noastre.
Uleiul de cimbrișor este excepțional, are o putere bactericidă superioară fenolului, considerat multă vreme antisepticul-tip.
Să nu uităm un lucru esențial, corpul nostru este un mediu care dacă are condiții favorabile poate duce la dezvoltarea bolilor aduse de bacterii, viruși și microbi. Dacă numai prezența acestora în corp ar fi produs bolile, omenirea ar fi dispărut demult. Un exemplu este pentru tuberculosi, dacă aceștia sunt plasați în medii lipsite de noxe, oxigenate, cum ar fi zonele împădurite, de munte, boala lor se vindecă fără aportul pilulelor chimice. În concluzie și mediul intern, corpul omului, și mediul extern, natura înconjurătoare au importanța lor deosebită. Trageți dumneavoastră concluziile!
À bon entendeur, salut!
marți, 28 decembrie 2021
Care e vârsta ta reală de sănătate?
Vezi aici:
https://vitality.international/vitality-healthy-futures-calculator.html
Nepotul care citește de la vârsta de patru ani. România are viitor!
În urmă cu doi ani.
Andrei, maxima serii: "Tati, mie îmi place sportul, cu cât îți plac mai multe lucruri, cu atât e mai frumoasă viața."
Poienile Izei, la pensiunea Maria Boroica , un loc de poveste.
Poienile Izei, la pensiunea Maria Boroica , un loc de poveste.
Cine a dat lovitura de stat în '89, Ilici sau armata condusă de Stănculescu? Lucruri văzute cu ochiul liber în timpul mascaradei.
Cine va plăti pentru morții " revoluției "?
Pastila de seară. Să nu ne uităm tratamentele din batrani!
Eram copil si ajutam bunicul să înjuge boii la car. Bunicul era in dreapta, eu in stânga jugului. Când să pun resteul la jug, juncanul de un an si ceva a smucit și a scăpat din jug. M-a alergat, m-a prins în dreptul porții și mi-a tras o împunsătură în mâna dreaptă. Mi-a străpuns mușchiul.
Dacă as fi știut ce știu multi țărani, m-aș fi tratat băbeşte și nu cu alcool, de fapt o țuică mai tare.
În grajdul vacilor, sigur că se găseau pânze de păianjen. Trebuia să fi luat un pumn de pânză si ar fi trebuit sa-mi acopar rana cu ea. Niște cercetători mexicani au descoperit în anul 1980 că pânza de păianjen conține mai multe antibiotice. Un astfel de tratament naturist, urmat de spălarea ranei cu ceaiuri de pătlagină si frunze de nuc reduc considerabil timpul de vindecare.
P.S. Acum, toți suntem specialiști în virusologie, bacteriologie, de când cu co(i) vidul. Marea majoritate a auzit de tetanos, antrax. În grajdul vitelor colcăiau monștrii care azi sunt stindardul forțelor oculte, medicale, statale, mondiale...
Frunzele de nuc conțin un antibiotic bun împotriva antraxului.
Cu ce am putea spăla lumea de azi?
Când deschid radioul numai astfel de cuvinte aud, viruși, viruși, viruși. Ne împuiează capul. Doctori se revoltă, profesorii se revoltă, polițiștii se revoltă etc. " Vrem salarii mari.".....
À bon entendeur, salut!
Wild Carpathia. Cea mai bună decizie să se mute în România. Adevărul.ro
Viaţa de basm a lui Charlie Ottley la Şirnea: „A fost cea mai bună decizie să mă mut în România” | EXCLUSIV
Într-un interviu emoţionant acordat „Adevărul", faimosul realizator al documentarelor "Wild Carpathia", "Wild Danube" şi "Flavours of Romania" a făcut publică în premieră şi o poezie pe care a scris-o într-o dimineaţă în engleză, inspirat de zona Şirnea.
Charlie Ottley, care a studiat teologia şi filosofia la Universitatea din Bristol, s-a îndrăgostit de frumuseţile României în timp ce filma seria de documentare „Wild Carpathia“, serie ce avea să facă înconjurul lumii. O serie prin care Charlie Ottley a făcut mai multă reclamă României peste hotare decât au reuşit toate guvernele de după 1990. „Wild Carpathia“ a avut un mare impact în străinătate, audienţa cumulată în cele 110 ţări în care s-au difuzat documentarele ridicându-se la 100 de milioane de telespectatori.
Cei care doresc să vadă filmele din seria Wild Carpathia, precum şi alte filme despre România, pot intra pe canalul de YouTube intitulat Team Wild Carpathia.
Cât de diferit a fost ca experienţa să realizezi "Wild Danube" comparativ cu "Wild Carpathia"?
A fost total diferit faţă de "Wild Carpathia", am simţit că eram cumva într-o ţară complet diferită, şi acesta e unul dintre lucrurile pe care le iubesc cel mai mult la România – varietatea peisajelor. România este literal precum mai multe ţări combinate într-una singură, ceea ce este uimitor pentru turism, deoarece România oferă o experienţă culturală atât de bogată. În Delta Dunării ne-am bazat mult pe călătoriile pe apă deoarece aveam mult echipament greu de cărat, iar programul trebuia să fie mult mai precis. Pentru mine, să filmez în Delta Dunării a fost o experienţă unică despre orizonturi uriaşe şi kilometri de cer, combinate cu stoluri de păsări şi cu incredibile apusuri şi răsărituri de soare. Şi să fiu înconjurat de atât de multă apă a fost o senzaţie incredibilă.
Care au fost cele mai bune şi cele mai puţin bune impresii privind Delta Dunării?
Cele mai bune experienţe au fost şi cele mai neaşteptate, să descoperim sate mici în colţuri îndepărtate ale Deltei Dunării şi să întâlnim oamenii: pescarii, tăietorii de stuf şi prietenii pe care i-am făcut pe parcurs. Ne-am făcut mulţi prieteni în cele nouă luni de filmări. Şi să mă reîntâlnesc cu vechi prieteni precum Ivan Patzaichin au fost pentru mine cele mai emoţionante momente de la filmări. Ştiam de ceva timp că Ivan Patzaichin este foarte bolnav, dar a venit în Deltă pentru o ultimă dată, ca să îşi ia la revedere... Şi a fost cel mai mare şi emoţionant dar că şi-a făcut timp să vorbească cu noi şi să îşi împărtăşească gândurile şi amintirile. Am rămas fără cuvinte de mai multe ori pe parcursul interviului pentru că ştiam că este ultima oară când ne vedem… Dar frumuseţea şi puterea interioară a lui Ivan Patzaichin au strălucit într-un mod complet transcendental. Şi încă mi-e greu să revăd ultima parte a documentarului fără să îmi dea lacrimile…
În ceea ce priveşte impresiile despre Delta Dunării, aş spune că peisajul în multiplele sale înfăţişări diferite a fost în mod continuu surprinzător şi uimitor de plin de inspiraţie.
Pe de altă parte am fost şocat de cantităţile de gunoaie şi de greutăţile cu care se confruntă oamenii care trăiesc acolo. Este o viaţă incredibl de dură, fie că eşti pescar, fermier sau că lucrezi în industria ospiralităţii. Sunt lucruri ce au nevoie acută să fie reglate, precum drenajul anumitor canale pentru a permite curgerea apei şi reoxigenarea lacurilor. Populaţia piscicolă este în scădere pentru că zonele tradiţionale de reproducere sunt colmatate. Lacul Razim trebuie să fie redeschis către mare, altfel va deveni o zonă moartă. Şi este nevoie de programe de repopulare pentru diferitele specii de peşti. În prezent nu e nici măcar un singur astfel de program în Deltă.
Ai o casă la Şirnea. Ce te-a făcut să îţi cumperi o casă în România?
Mi-am dorit să cumpăr o casă în România încă de când am venit prima oară în 2010, dar atunci nu aveam bani pentru a cumpăra o casă. Asta până anul trecut, când această casă veche din lemn a fost scoasă la vânzare la Şirnea şi era atât de frumoasă încât am ştiut că trebuie să fie acolo. A fost greu să strâng bani ca să o cumpărăm. Şi după aceea a trebuit să mai lucrăm un an ca să avem destui bani pentru a începe renovarea. Iar renovarea a fost cumva o campanie specială, pentru că am dorit şi să arăt că poţi lua o casă de pe vremea bunicilor şi o poţi restaura cu un interior contemporan la un cost mai redus decât dacă ai ridica o casă nouă. Dacă se vor pierde satele de patrimoniu din România se va reduce drastic în viitor potenţialul turistic. Era important cu adevărat pentru mine să restaurez casa pentru că tot le spun oamenilor de ani întregi să păstreze peisajele istorice şi aş fi părut ipocrit dacă nu aş fi făcut şi eu asta. Aşa că mi-am închiriat locuinţa din Anglia şi am decis să mă mut permanent în România la începutul pandemiei. A fost cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată să mă mut în România, iar acum mă trezesc în fiecare dimineaţă şi mă uit la Munţii Carpaţi şi mă ciupesc singur pentru că am senzaţia că visez.
Cum este pentru tine România ca rezident comparativ cu România pe care o promovezi ca jurnalist?
Nu este vreo diferenţă între România pe care o promovez şi viaţa mea ca rezident, cu excepţia poate a birocraţiei necruţătoare prin care a trebuit să trecem ca să ajungem aici! Trăiesc într-un loc de basm, cu vite în grajduri, cu cai şi sănii când ninge, cu o magazie plină de lemne din surse sustenabile şi am petrecut zile întregi ca să tăiem lemne şi să ne pregătim pentru iarnă. Pentru că nu avem opţiunea încălzirii pe gaz aici, aşa că trebuie să aprindem focul în fiecare dimineaţă ca să păstrăm căldura în casă. Şi vecinii noştri Doru şi Rodica ne ajută. Este o înţelegere minunată pentru toată lumea. E o simbioză perfectă şi sunt oameni minunaţi.
Cum a fost adaptarea ta la România?
A fost uşor să mă adaptez la România, deoarece Oana, jumătatea mea, este româncă şi mă ajută să îmi îmbunătăţesc abilităţile lingvistice scăzute. Plus că am crescut la ţară într-un sătuc precum Şirnea, aşa că nu este chiar atât de diferit. Am trăit în toată lumea, în Los Angeles, Miami, Sydney, Londra, Lima şi Africa de Sud, însă aici în România este pentru mine unul dintre cele mai autentice şi frumoase locuri de pe planetă. Unul dintre modurile în care măsor fiecare an este prin recompensele naturii pe care fiecare anotimp ni le oferă. Mai întâi usturoiul sălbatic şi urzicile, apoi căpşunii sălbatici, zmeura, cireşele sălbatice, zeci de specii de ciuperci, trufe, alune, nuci şi tot aşa.
Te-ai gândit să soliciţi într-o zi cetăţenia română?
Mi-aş dori mult să obţin cetăţenia română, dar mai întâi trebuie să stăpânesc limba, să învăţ imnul naţional şi să trec cu succes testele. Poate, dacă voi face suficient pentru a ajuta şi promova România, într-o zi îmi vor da o cetăţenie onorifică. Vom vedea! Între timp, sunt pur şi simplu fericit să fiu în România!
duminică, 26 decembrie 2021
Ucraina, declarații mai vechi
Vă rog să citiţi cu mare atenţie modul în care era formulată proclamaţia:
„Statul ucrainean a arătat că este pe moarte şi şi-a demonstrat incapacitatea de asigura populaţiei un prezent şi un viitor pacifist şi prosper. Chemăm la restabilirea Statului Malorusia în locul fostei Ucraine, ţară care se face vinovată de crime de război, teroare în masă şi genocid... Noul stat va fi format din 19 regiuni din fosta Ucraină şi se va numi Malorusia, cu capitala la Doneţk. Kievul va rămâne un centru istoric şi cultural, dar fără statut de capitală...
Este ultima noastră ofertă pentru ucrainieni, dar şi pentru toate ţările care susţin războiul civil din Donbas... Drapelul hatmanului Boigdan Hmelniţki este repus în drepturi ca drapel naţional al Malorusiei... Nu este o Revoluţie, este o întoarcere la istorie. Este o noutate care restaurează, dar nu distruge... Considerăm necesară declararea unei situaţii de urgenţă cu o durată de până la trei ani. În această perioadă, vor fi interzise toate partidele politice şi fondurile străine, iar pedepsele pentru infracţiuni penale vor fi mai severe... va fi pregătit un tribunal popular care să-i judece pe criminalii de stat care au dus ţara la dezintegrare şi război: Ianukovici (cu cerere adresată Rusiei pentru extrădare), Poroşenko şi clica acestuia: Turcinov, Kolomiski, Paruby, Nalivaichenko şi toţi ceilalţi... este restabilită moştenirea sovietică, iar ziua de 9 mai, Ziua Victoriei, va fi Ziua Naţională“. Întoarcere în istorie? Un termen care acoperă, deloc subtil, apelul la refacerea Marii Rusii de tradiţie imperială, cu asimilare, cum s-a spus, a moştenirii sovietice. Iată de ce a fost ales termenul de Malorusia, în atenţia tuturor celor care au crezut că anexarea de către Kremlin a Crimeii a fost un fapt unic şi irepetabil.
sâmbătă, 25 decembrie 2021
Mamuții cu picioare de lut
Cele mai mari câștiguri ale amestecului de lovitura de stat cu revoluție, cea din '89, sunt dreptul la opinie, diversele tipuri de libertăți câștigate, unele îngrădite azi de acest virus care bântuie nu numai fizic ci și în conștiințele umane. A apărut dihotomia dintre vaccinați și nevaccinati, o formă perversă de divizare a societății.
Partidele încearcă schimbarea discursului politic, funcție de situația nouă din societate. Nu se mai vorbește de sărăcie, de corupție, de revoluție, de sfârșitul tragic al Ceaușeștilor, de morții "revoluției". Tematica televiziunilor, radioului este una singura: co (i ) vid. Vid este și în capul guvernanților. Citesc de pe prompter când ne dau mesaje. Oare, revenim la epoca limbii de lemn? Ptiu, drace!
Poporul pensionar primește suta de lei la pensie, unii zic grație foștilor comuniști, azi socialiști sau mai bine zis populiști.
Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Inflația, prețurile tuturor mărfurilor au explodat și vor aduce pe mulți români în sapă de lemn. Creșteri exponențiale. Se militarizează statul. Toate structurile de forță primesc bani cu nemiluita. Se cumpără armament la greu.
Alo, nu o să scăpați de ceea ce vă este frică!
Istoria ne este martor cu multe exemple: diversele struțo-cămile, gen Imperiul Roman de Răsărit, nazismul, comunismul, perestroika, glasnostiul etc.
Ne-am născut într-o societate dictatorială, comunistă, trăim într-o societate democratică cu o corupție endemică.
Îmi sunt clare întâlnirile cu diverși reprezentanți diplomatici, au trecut treizecișicinci de ani de atunci, americani, ruși, iranieni, irakieni, cubanezi, est- europeni etc. Venise Gorbaciov la putere în Uniunea Sovietică. Se schimbase și ambasadorul sovietelor în țara unde eram în misiune, o femeie care nu vorbea nici-o limbă străină. Toți ceilalți diplomați sovietici erau ași, cunoscători fini ai muncii diplomatice, relațiilor multilaterale. Perestroika și glasnostiul erau temele cele mai dezbătute în sindrofiile diplomatice.
Ceauşescu se închisese într-o politică internă dezastruoasă pentru poporul român. Pe plan extern se încerca să ne oblige să susținem aberațiile ultracomuniste, dărâmarea satelor, societatea multilateral dezvoltată, democrația de tip comunist șamd.
Vreau un singur lucru să menționez, în special pentru tineri: ura în societate, printre diplomații români era atunci la cote înalte. După ședințele de partid se înjura ca la ușa cortului conducerea de partid și de stat din România. Dispăruse orice frică. Asta cu cca. doi ani inainte de lovitura de stat din '89.
Nu vă jucați cu poporul, stimați guvernanți!
Am mai scris câte ceva despre ruși. Oameni dintr-o bucată, cu multă voioșie și bucurie. Am fost invitat la sindrofiile lor, alături de reprezentanții țărilor estice. Și diplomații americanii, tot dintr-o bucată, mi-au încântat sufletul cu profesionalismul lor. Nu de puține ori am purtat discuții cu unii dintre ei.
Un articol interesant din Adevărul.ro:
30 de ani de la destrămarea URSS: Cum s-a prăbuşit „Imperiul Răului” | INFOGRAFIE
13 martie 1985 este una dintre acele zile care mişcă insesizabil istoria spre o turnură. Secvenţa vine de la Moscova şi este dominată de un sicriu acoperit cu panglici roşii şi un bărbat aflat spre sfârşitul vârstei de mijloc, vioi pe lângă tovarăşii sleiţi de alături, cu un semn din naştere pe frunte: o pată roşie văzută ca un semn al diavolului în folclorul rus. Într-o atmosferă apăsătoare, lumea îşi ia adio de la secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) cu cel mai scurt mandat, Konstantin Ustinovici Cernenko, şi îşi aţinteşte privirile asupra succesorului său, Mihail Sergheevici Gorbaciov. „Regele a murit! Trăiască regele!" Cel puţin aşa credea ambasadorul SUA la Moscova pe atunci, Arthur A. Hartman. Gorbaciov este „un tip îngust la minte, cu vederi înţepenite", îl informa ambasadorul Hartman pe preşedintele Ronald Reagan la trei săptămâni de la instalarea noului conducător sovietic.
În acele zile, ochii şi urechile Casei Albe erau îndreptaţi probabil mai mult ca oricând asupra Kremlinului. Rivalitatea dintre cele două mari puteri ce întruchipau ideologii şi sisteme politice antagonice dura deja de 40 de ani sub logica războiului rece, iar Reagan, care tocmai fusese învestit pentru a doua oară ca lider al lumii libere, se arăta destul de dornic să încheie socotelile cu ceea ce a numit el a fi „Imperiul Răului". „Comunismul este un alt capitol trist şi bizar al istoriei umane, ale cărui ultime pagini sunt scrise chiar acum", prezicea preşedintele american cu doi ani mai devreme.
Însă „instigatorul la război" Reagan, aşa cum îl catalogau detractorii săi, nu părea a avea un adversar pe măsură la Moscova. Până la alegerea lui Gorbaciov în fruntea PCUS Reagan asistase la moartea a trei lideri sovietici ca locatar al Casei Albe: Leonid Brejnev, decedat pe 10 noiembrie 1982 la vârsta de 75 de ani şi Iuri Andropov, decedat pe 9 februarie 1984 la vârsta de 69 de ani, pe lângă sus-menţionatul Cernenko, decedat pe 10 martie 1985 la vârsta de 73 de ani. O succesiune de dispariţii survenite pe fondul unor probleme medicale grave ce implicau o criză de leadership care l-au făcut la un moment dat pe cel de-al 40-lea preşedinte american să se plângă, într-o oarecare notă ironică, de faptul că nu are cu cine să discute la Kremlin.
Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov pe 21 noiembrie 1985, la Geneva FOTO EPA-EFE
Problema interlocutorului avea să se rezolve cu Gorbaciov, un marxist-leninist convins, dar total diferit ca manifestare publică faţă de predecesorii săi. Spre o surpriză generală, apăruse un lider sovietic care zâmbea larg şi căuta mulţimea, în contrast cu figurile mohorâte şi păstrătoare de distanţă ale înaintaşilor săi, de regulă într-un loc garnisit cu secera şi ciocanul undeva la înălţime, deasupra tuturor. „Tovarăşi, omul acesta zâmbeşte frumos, dar are dinţi de fier", îl caracteriza influentul Andrei Gromîko, cunoscut în Occident ca „Mr. Niet" („Domnul Nu") pentru felul în care s-a comportat ca responsabil de treburile externe ale Uniunii Sovietice, post pe care l-a ocupat între 1957 şi 1985.
Gromîko este cel care a înclinat balanţa în favoarea ascensiunii către putere a lui Gorbaciov vorbind în Comitetul Central (CC) al PCUS despre „forţa convingerilor lui de partid". După 18 ani de stagnare cu Brejnev şi alţi trei ani pierduţi cu Andropov şi Cernenko, Gorbaciov părea la acea vreme o alegere potrivită pe fondul unei oarecare conştientizări a necesităţii unei anumite schimbări. Mihail Gorbaciov, care tocmai împlinise 54 de ani, putea aduce dinamism într-un cadru imobil. Însă era totodată destul de devotat partidului, elogiindu-l cu „un potenţial uriaş" în prima sa alocuţiune ca secretar general, ceea ce probabil îl făcuse pe Arthur A. Hartman să-l considere „cu vederi înţepenite".
Însă sistemul plesnea uşor-uşor într-o societate demoralizată. Absenteismul la locul de muncă şi alcoolismul deveniseră probleme cronice. „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim", se glumea amar pe la cozile de la magazine. Şi se şuşotea totodată despre privilegiile demnitarilor - bunuri din magazine speciale cu circuit închis, apartamente de lux, vile de protocol etc. Erau de fapt mici exteriorizări ale unei revolte tăcute într-o societate sătulă de ispitirea cu egalitatea şi ţinută de prea mult timp în frâu. Nimic nu aparţinea muncitorilor, totul aparţinea partidului unic diriguitor. În acelaşi timp, economia se prăbuşea, datoria creştea, iar armata, ridicată în slăvi peste măsură întru asigurarea coeziunii unui imperiu atât de fragmentat, era umilită în Afganistan.
Sankt Petersburg, 15 februarie 2002: O mamă sfâşiată de durere la ani buni de la pierderea fiului său în războiul (1979-1989) dus inutil de sovietici în Afganistan FOTO EPA-EFE
Peste ani, Gorbaciov evoca un stat la „capătul puterilor", în „descompunere". „Atunci când, în martie 1985, am acceptat să conduc Comitetul Central al PCUS în calitate de secretar general, ştiam că mă aşteaptă o muncă uriaşă de transformări. Angajată în cursa epuizantă a înarmărilor, ţara se găsea în mod evident la capătul puterilor. Mecanismele economice funcţionau din ce în ce mai rău. Randamentul producţiei era în scădere. Cuceririle gândirii ştiinţifice şi tehnice erau anulate de o economie total birocratică. Nivelul de trai al populaţiei se prăbuşea din ce în ce mai evident. Corupţia pătrundea pretutindeni, manifestându-se fără ruşine în toate verigile sistemului de gestionare. Descompunerea atingea chiar şi viaţa spirituală: aparentul monolit ideologic, care închidea societatea ca într-o carapace, izbutea din ce în ce mai greu să filtreze minciuna, ipocrizia şi cinismul oficial", scrie Gorbaciov în memoriile sale.
Gorbaciov a dat primele semne de schimbare la plenara CC a PCUS din aprilie 1985. A denunţat „ostentaţia, aroganţa, proslăvirea şi linguşeala" specifice perioadelor Brejnev şi Cernenko, a pledat, la fel ca Andropov, pentru „îmbogăţirea" PCUS în baza „tradiţiei leniniste", a menţionat un „povorot" („cotitură") şi a propus o „uskorenie" („accelerare"). Istoricul rus Rudolf Pihoia consideră „uskorenie" drept cartea de vizită a primilor doi ani din epoca Gorbaciov. Era o încercare de revigorare a sistemului economic fără contestarea regimului căreia i s-a adăugat un termen mai pompos şi devenit mai celebru: „perestroika" („restructurare").
În opinia jurnalistului Martin Sixsmith, corespondent pentru BBC la Moscova în anii ’80 şi ’90, Gorbaciov voia să însănătoşească economia sovietică, numai că nu ştia cum să procedeze în mod concret. Deloc nefiresc, în condiţiile în care nici economiştii din jurul său nu se puneau de acord asupra unei traiectorii clare. Se împărţeau în două tabere: una radicală, adeptă a instalării economiei de piaţă direct peste cea existentă, centralizată şi planificată, iar alta moderată, pledantă pentru ecuaţii simultane. Rezultatul: o derută totală. Un desen animat o reflecta simbolic. „Am implementat o perestroikă de succes. Vă rog, trimiteţi informaţii suplimentare", se felicita un director de întreprindere într-o telegramă în care îşi prezenta „realizările".
Însă „perestroika" nu întâmpina obstacole doar din cauza neînţelegerilor din interior, ci şi din cauza opoziţiei din exterior, fiind contestată de garda veche a PCUS, temătoare de pierderea avantajelor dobândite. Istoricul Martin McCauley redă un banc care circula în 1986 prin Minsk şi, spune el, „rezuma starea de spirit a publicului": „Gorbaciov, preşedintele Mitterrand al Franţei şi preşedintele Reagan s-au întâlnit şi au început să discute despre problemele lor. Mitterand spune că are nouă amante, dar una îl înşală, însă nu poate descoperi care dintre acestea este, Reagan spune că aceasta este o problemă minoră în comparaţie cu problema sa. El are 50 de paznici şi unul dintre ei este agent KGB, însă nu-l poate identifica. Gorbaciov face semn cu mâna ca şi cum ar da la o parte toate acestea şi spune că problema lui e cu mult mai serioasă. Are 100 de miniştri în guvern, şi unul dintre ei aplică perestroika, dar nu ştie care este".
Problema celor 100 de miniştri este recunoscută şi de Gorbaciov: „Ne gândisem efectiv la perestroikă, înainte de a o începe, doar ca la o reformă economică. Dar după ce am avut parte de nu puţine decepţii, ne-am convins repede că, fără o schimbare a sistemului politic şi a fortiori fără schimbarea regimului, transformările economice erau pur şi simplu imposibil de realizat. Toate funcţiile esenţiale de gestionare economică se găseau concentrate în mâinile direcţiei politice. Rolul aparatului executiv era cum nu se poate mai hipertrofiat. Cuprinzând aproape o sută de ministere la nivelul Uniunii şi opt sute la nivelul republicilor, în mod practic acesta dicta în economie şi politică".
Aşa apare „glasnost" („transparenţă"), care, în opinia lui Martin Sixsmith, reprezenta mai degrabă o modalitate a lui Mihail Gorbaciov de a pune presiuni pe conservatorii din partid, nu de schimbare a sistemului politic. „Am trăit anii lui Gorbaciov în Rusia şi mi se pare că liderul sovietic a fost silit să adopte o politică de transformări din cauza situaţiei dificile în care se afla economia ţării, doar că o începuse numai ca pe o schimbare «intrasistemică», menită să revitalizeze statul monopartinic prin descătuşarea unui anumit spirit de iniţiativă, a spiritului întreprinzător şi a energiilor populaţiei. Într-o cultură politică în care recunoaşterea posibilelor lipsuri era descurajată, Gorbaciov nici măcar nu a vrut să folosească termenul «reformă», vorbind în schimb despre uskorenie sau perestroika. Când politicile sale au întâmpinat rezistenţa grupurilor de interese din ierarhia de partid, Gorbaciov a apelat, peste capetele colegilor săi, la opinia publică: politica sa de glasnost era menită să ofere cetăţenilor acces la informaţiile de care aveau nevoie ca să-şi dea seama că ceea ce propunea el era util şi să-i denunţe pe cei care se opuneau perestroikăi. Scopul lui era să mobilizeze sprijinul societăţii pentru măsurile sale de modernizare economică şi organizaţională", explică Sixsmith începuturile şi raţiunile politicii glasnost.
Încurajată să participe „activ" la perestroika, opinia publică avea alte „răfuieli" spre deosebire de Gorbaciov, de la demascarea minciunilor cotidiene până la demontarea miturilor înghiţite de decenii. O eliberare pe care Gorbaciov a depus eforturi să o controleze şi să o ghideze într-o direcţie dorită de el, dar fără succes.
„Ogoniok" („Flacăra"), o revistă ilustrată săptămânală, dădea tonul dezgheţării dezbaterii publice. A început cu teme ecologice - accidentul nuclear de la Cernobîl din aprilie 1986 era proaspăt - şi a continuat cu abuzurile de la nivelul birocraţiei de stat, inclusiv ale poliţiei şi KGB-ului. Şi-a permis apoi chiar să reconsiderare trecutul, mai ales epoca stalinistă, ale cărei orori fuseseră un subiect tabu până atunci. În martie 1987, premierul britanic Margaret Thatcher a vorbit într-un interviu acordat televiziunii sovietice despre o nouă societate în URSS, una „deschisă".
De altfel, Mihail Gorbaciov este primul lider sovietic care a vorbit în direct în faţa camerelor de filmat. O făcea atât în vizite în Uniunea Sovietică, cât şi în străinătate, unde era supranumit cu afecţiune „Gorby". „Înainte de Gorbaciov, niciun conducător politic nu a ştiut cum să folosească televiziunea ca mijloc de comunicare în masă. Înainte, televiziunea nu era decât transpunerea sonoră a presei pe ecrane", remarcă Gerd Ruge, corespondent pentru postul ARD la Moscova în acei ani.
Aşa cum observa Thatcher, societatea ieşea din carapace şi avea în sfârşit acces la bunuri mult râvnite din Occident. Peste 120.000 de tineri au umplut până la refuz Stadionul Lujniki din Moscova pentru a-i aplauda live pe Bon Jovi, Mötley Crüe, Ozzy Osbourne şi Scorpions la Festivalul Păcii, desfăşurat pe 12 şi 13 august 1989, iar circa 30.000 de oameni au stat la coadă, în frig, pe 31 ianuarie 1990, la inaugurarea primului restaurant McDonald’s din Moscova.
Primul restaurant McDonald's la Moscova FOTO rarehistoricalphotos.com
La scurt timp de la concertul din Uniunea Sovietică, Scorpions încânta publicul cu o capodoperă muzicală, „Wind of Change" („Vântul schimbării"). Este o baladă ce surprinde aspiraţia unui om simplu de peste Cortina de Fier de apropiere de spiritul occidental, „like brothers" („ca fraţii"). Într-un interviu acordat pentru „Hamburger Abendblatt", vocalistul principal al Scorpions mărturiseşte că „Wind of Change" este inspirată din cele simţite de el în august 1989 la Moscova, şi nu este o compoziţie muzicală a CIA creată în scopul accelerării prăbuşirii Imperiului Roşu, aşa cum susţin unii amatori de teorii conspiraţioniste.
În acele zile, partidul-stat al Uniunii Sovietice apunea sub atracţia irezistibilă a libertăţii şi democraţiei. Un prim moment de declin s-a produs pe 26 martie 1989, cu prilejul primelor alegeri semidemocratice, organizate în baza legii electorale din 1 decembrie 1988. „Dacă Gorbaciov crezuse că alegerile pentru Congresul Deputaţilor Poporului aveau să fie un mijloc de a-şi întări atât propria legitimitate, cât şi pe cea a partidului, realitatea trebuie să-l fi uluit prin întorsătură luată. La Moscova, Leningrad, Kiev şi Minsk, o mulţime de candidaţi ai partidului au suferit înfrângeri umilitoare. (...) În republicile cu veleităţi de independenţă, candidaţii separatişti au avut o zi fastă. (...) De acum înainte, oponenţii cei mai puternici ai lui Gorbaciov nu mai aveau să fie conservatorii din Partidul Comunist, ci radicalii care voiau să introducă reforme mai rapide şi mai profunde decât era el pregătit să accepte. Iar poporul îi auzise cerând libertate şi democraţie şi acum li se alătura", observă Martin Sixsmith.
Noile solicitări politice nu au întârziat să apară. Ba chiar au fost ascultate la radio şi văzute în direct la televizor, ceva nemaiîntîlnit până atunci. „Oamenii au stat acasă să urmărească spectacolul nemaivăzut al exprimării libere", îşi aduce aminte jurnalistul britanic despre prima întrunire a Congresului Deputaţilor Poporului, între 25 mai şi 9 iunie 1989.
Într-o ruptură totală cu secretomania din trecut, oamenii au putut să vadă cum un lider al PCUS este luat la rost în legătură cu costurile pentru vila în care îşi petrecea vacanţele în Crimeea. Au asistat, de asemenea, la o dezbatere furtunoasă iscată în jurul manifestaţiilor naţionale de la Tbilisi, Georgia. Andrei Saharov, fizician laureat cu Premiul Nobel pentru Pace care a fost trimis în domiciliu forţat la Nijni Novgorod (pe atunci Gorki) de către Brejnev pentru că a criticat intervenţia militară în Afganistan, a luat în colimator armata, a cerut pedepsirea celui care a dat ordin să se tragă în manifestanţi şi a propus adoptarea unui act numit „Decret despre putere", prin care să se acorde drepturi egale pentru toate popoarele din Uniunea Sovietică.
Apelurile la pluralism politic şi la consfinţirea dreptului de autodeterminare naţională se înmulţeau de la o zi la alta sub imboldul Grupului Interregional de Deputaţi, animat de intelectuali precum Saharov şi istoricul liberal Iuri Afanasiev, din tagma „institutciki", spre dezaprobarea vechilor membri de partid, cunoscuţi ca „aparatciki". O „bandă de gangsteri", îi califica Gorbaciov pe cei din Grupul Interregional. Pe 12 decembrie 1989, la al doilea Congres al Deputaţilor Poporului, Andrei Saharov a fluturat o petiţie cu 60.000 de semnături şi telegrame în favoarea cererilor sale: „Uniunea Sovietică trebuie să decidă dacă vrea să fie un imperiu sau o democraţie". Congresul a votat pentru imperiu. Două zile mai târziu, celebrul fizician şi activist pentru drepturile omului murea la vârsta de 68 de ani din cauza unui atac de cord suferit în timp ce pregătea o cuvântare. Zeci de mii de oameni l-au condus pe ultimul drum. Până la urmă, lupta sa nu a fost în van. A inspirat manifestaţii uriaşe pro-democraţie în faţa Kremlinului, ceea ce a dus la anularea rolului PCUS de partid unic conducător printr-un act emis la 14 martie 1990.
Mihail Gorbaciov pierdea controlul asupra procesului politic, dar se încăpăţâna să rămână în vârf. Însă nu făcea decât să acumuleze funcţii şi să rotească sarcini pe hârtie în timp ce imperiul îşi dădea ultima suflare. A devenit preşedinte al Sovietului Suprem pe 25 mai 1989, apoi preşedinte al Uniunii Sovietice pe 15 martie 1990, adică la o zi de la diminuarea rolului PCUS şi implicit a secretarului său general. Ar fi trebuit să fie ales preşedinte prin sufragiu universal, dar i-a fost frică şi s-a „legitimat" printr-un vot al Congresului Deputaţilor Poporului.
În timp ce Gorbaciov insista să continue ca preşedinte desemnat, cele 15 republici unionale începeau să se desprindă oficial. Startul a fost dat de Lituania, care şi-a proclamat independenţa pe 11 martie 1990. Trei luni mai târziu, Rusia, cea mai mare dintre ele şi liantul imperiului, îşi declara suveranitatea pe fondul ascuţirii luptei dintre liderul său de atunci, Boris Elţîn, şi Mihail Gorbaciov. Cei doi nu se suportau şi nu ratau niciun prilej să se atace, uneori până la umilire, în public.
4 septembrie 1991, la ultimul Congres al Deputaţilor Poporului: Boris Elţîn şi Mihail Gorbaciov într-un schimb obişnuit de replici acide FOTO EPA-EFE
Astfel, republicile unionale păşeau pe calea eliberării de comunism şi de sub dominaţia Moscovei realizată deja în 1989 în Europa Centrală şi de Est. În mai 1989, Ungaria a deschis frontiera cu Austria şi a făcut astfel prima breşă în Cortina de Fier. În nici şase luni, ţara a întors pagina comunismului. În Polonia, după alegerile legislative semilibere din vară, sindicatul anticomunist Solidarnosc a pus capăt hegemoniei Partidului Comunist local. La Berlin, zidul care diviza fizic oraşul şi Germania şi în mod simbolic lumea a căzut în ultima lună din toamnă, pecetluind finalul Republicii Democrate Germane (comuniste) şi favorizând reunificarea ţării. În Cehoslovacia, comuniştii au renunţat la putere în urma Revoluţiei de Catifea. În Bulgaria, Todor Jivkov a pierdut conducerea în urma unei lovituri de palat duse de comunişti reformatori, iar, în România, Nicolae Ceauşescu a murit executat în ziua de Crăciun după o lună foarte frământată în ţară.
Uniunea Sovietică nu a avut forţa necesară să oprească evoluţiile din blocul răsăritean, dar a încercat să se păstreze intactă în graniţele sale. Pe 13 ianuarie 1991, la numai trei luni de la atribuirea Premiului Nobel pentru Pace lui Gorbaciov, armata sovietică a scos tancurile în Vilnius şi a provocat 13 morţi în rândul manifestanţilor pro-independenţă. Lituania a cerut ajutor internaţional pentru a răspunde unui atac asupra unei naţiuni suverane, iar manifestaţii de susţinere au avut loc în alte capitale unionale: Kiev (Ucraina), Riga (Letonia) şi Tallinn (Estonia). O lună mai târziu, 90,47% dintre lituanieni - dintr-o prezenţă de 84,73% la urne - au votat pentru independenţa lor.
În faţa separării îndrăzneţe a lituanienilor, Gorbaciov se străduie să îndrepte situaţia cu un nou tratat unional şi un referendum care să-i legitimeze poziţia. Referendumul lui Gorbaciov, singurul din istoria Uniunii Sovietice, a avut loc pe 17 martie 1991, iar 77,8% dintre participanţi au votat pentru Uniunea Statelor Suverane. Totuşi, demersul a fost considerat un eşec ca urmare a boicotării lui de către cele trei state baltice, plus Armenia, Georgia şi Republica Moldova. De altfel, Georgia devenea a doua republică care îşi proclama independenţa, pe 9 aprilie 1991.
Mihail Gorbaciov şi George Bush Sr., preşedintele american care a evit să umilească Uniunea Sovietică FOTO Profimedia
În vara lui 1991, Gorbaciov era perceput deja ca un „preşedinte fără ţară". În timp ce Boris Elţîn era ales pe 12 iunie preşedinte al Rusiei, adică la fix un an de la declararea suveranităţii, Gorbaciov se chinuia cu facerea tratatului unional. Convinşi că liderul sovietic se agita degeaba, un grup de comunişti conservatori a pus la cale un puci. Pe 19 august, cu o zi înainte de data convenită pentru semnarea noului tratat unional, opt oficiali de rang foarte înalt, între care vicepreşedintele Ghennadi Ianaev, directorul KGB Vladimir Kriucikov, ministrul de Interne Boris Pugo, ministrul Apărării Dmitri Iazov şi prim-ministrul Valentin Pavlov, au întrerupt comunicaţiile lui Gorbaciov şi l-au declarat bolnav, incapabil să-şi îndeplinească îndatoririle. Au anunţat apoi stare de urgenţă pentru o perioadă de şase luni şi au interzis demonstraţiile, mitingurile, grevele şi ziarele, cu excepţia oficiosului Partidului Comunist. De fapt, Gorbaciov era ţinut captiv la reşedinţa sa din Crimeea, unde se afla în ultimele zile de vacanţă. Acela a fost momentul lui Elţîn. Văzându-şi ameninţată poziţia, noul preşedinte al Rusiei i-a sfidat pe pucişti cu un discurs electrizant susţinut de pe un tanc imobilizat de mulţime. O altă imagine de neimaginat într-un regim construit şi menţinut pe cadavre. Puciul a eşuat în doar trei zile, iar destrămarea Uniunii Sovietice a luat o cale fără întoarcere.
„După acest moment de cotitură, începe o altă poveste, cea a Rusiei post-sovietice şi, odată cu aceasta, cea a fostelor republici sovietice devenite noi state independente", spune Jean-Robert Raviot, profesor de civilizaţie rusă la Universitatea din Nanterre.
Boris Elţîn înfruntându-i pe pucişti de pe un tanc FOTO EPA-EFE
Febra anticomunistă ia avânt şi se îndreaptă chiar şi împotriva uneltei de represiune a PCUS, KGB-ul. În ziua eşecului puciului, oameni înarmaţi cu topoare şi ciocane au venit în Piaţa Lubianka din Moscova hotărâţi să dărâme statuia fondatorului instituţiei, Felix Dzerjinski, supranumit „Felix cel de Fier". Primarul de atunci al Moscovei, Gavriil Popov, le-a dat o mână de ajutor cu o echipă de demolatori. Era o răzbunare faţă de un organ care încarna teroarea. PCUS dispărea oficial o săptămână mai târziu, în timp ce Congresul Deputaţilor Poporului se autodizolva în prima săptămână din septembrie.
La începutul toamnei lui 1991, Mihail Gorbaciov a reluat negocierile pentru ultima sa obsesie ca lider sovietic, tratatul unional, dar de pe o poziţie foarte şubredă, deoarece liderii republicilor îi erau deja egali într-un Consiliu de Stat. În plus, cei din urmă reprezentau entităţi care îşi proclamaseră deja independenţa, un proces grăbit de tentativa de puci.
Aşadar, deloc surprinzător, toamna anului 1991 a fost marcată de discuţii sterile, un postludiu al contradicţiilor dintre Elţîn şi Gorbaciov. Pe fondul acestor divergenţe, pe 1 decembrie, ucrainenii şi kazahii şi-au ales primii lor şefi de stat, aplicând o lovitură indirectă preşedinţiei Uniunii Sovietice. Mihail Gorbaciov se trezea în postura de preşedinte desemnat în mijlocul unor preşedinţi aleşi.
Actul final al Uniunii Sovietice s-a scris după o partidă de vânătoare, pe 8 decembrie, în pădurea Belavejskaia Puşcea din Belarus. Liderul local Stanislav Şuşkevici şi omologii săi rus Boris Elţîn şi ucrainean Leonid Kravciuk au înfiinţat în acea zi Comunitatea Statelor Independente (CSI), care dizolva de facto Uniunea Sovietică. Gorbaciov ar fi aflat despre întâlnire abia după desfăşurarea ei. Pe 21 decembrie, la Alma-Ata, în Kazahstan, alte opt foste republici sovietice s-au alăturat CSI. Georgia a făcut acest lucru doi ani mai târziu, iar ţările baltice, cu aspiraţii clar conturate spre Occident, nici nu au luat în calcul vreodată să-şi pună semnătura pe un acord ce ţinea mai mult de nostalgie (a unora) decât de realitate.
Pus în faţa constituirii CSI, Mihail Gorbaciov a ales să-şi prezinte demisia dintr-un post care nu mai avea nicio importanţă. „URSS ca subiect al legislaţiei internaţionale şi ca realitate geopolitică a încetat să existe", a anunţat el într-un discurs televizat susţinut în ziua de Crăciun a anului 1991. Uniunea Sovietică a dispărut oficial pe 31 decembrie 1991, după 69 de ani şi o zi de existenţă.
Vladimir Fedorovski, fost diplomat sovietic şi traducător pentru Brejnev, este de părere că Uniunea Sovietică s-a destrămat pentru că ultimul său lider nu a vrut să facă război. Aleksandr „Iakovlev (cunoscut ca părintele glasnost, n. red.) mi-a spus că reacţia preşedintelui sovietic îi amintea de destinul ţarului Nicolae al II-lea la începutul Revoluţiei Ruse. El nu îşi dorea reproducerea unui război civil. A făcut o comparaţie mai recentă: imaginaţi-vă o Iugoslavie de o sută de ori mai mare şi cu 30.000 de focoase nucleare", dezvăluie Fedorovski într-un interviu acordat pentru „Le Figaro".
Potrivit lui Fedorovski, destrămatea Uniunii Sovietice poate fi explicată printr-o „oarecare aliniere a planetelor cu mai multe fenomene politice şi economice care s-au interpus". „Andropov şi-a imaginat că Gorbaciov ar fi urmat aceeaşi strategie ca Deng Xiaoping în China: ar fi permis deschiderea graduală a economiei păstrând în acelaşi timp controlul complet asupra politicii. (...) Dar administraţia Gorbaciov a comis erori considerabile de gestiune economică. Au pierdut iniţial controlul bugetar al ţării adoptând legea întreprinderilor, care a permis şefilor de întreprinderi (primii oligarhi) să ia toată puterea asupra sectorului economic. (...) În acelaşi timp, liderii sovietici au subestimat tensiunile naţionale, chiar naţionaliste din interiorul URSS", spune Fedorovski.
Steagul Rusiei, ridicat lângă cel al Uniunii Sovietice pe zidurile Kremlinului în decembrie 1991 FOTO EPA-EFE
El respinge teoriile precum că Gorbaciov era înconjurat de agenţi mandataţi de CIA să submineze, chiar să distrugă Uniunea Sovietică, cum vehiculează unii în cazul lui Iakovlev şi Elţîn. „Uniunea Sovietică a murit pentru că Gorbaciov a încetat să ucidă pentru a guverna", afirmă Vladimir Fedorovski.
În prezent, o realitate care nu poate fi negată este că Uniunea Sovietică încă stârneşte nostalgii. Unul dintre nostalgici este preşedintele rus Vladimir Putin, care a calificat prăbuşirea Uniunii Sovietice drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut". Cea mai mare catastrofă geopolitică a fost comunismul, care a uneltit cu nazismul în declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. În plus, fără niciun respect faţă de popoarele subjugate sub steagul roşu, liderul de la Kremlin mai încearcă să inoculeze ideea că Uniunea Sovietică era „Rusia istorică".
Admiratori ai lui Stalin şi nostalgici după Uniunea Sovietică adunaţi în Piaţa Roşie FOTO EPA-EFE
Este de fapt o manifestare a unui nou tip de neoimperialism ce îi stimulează, conform sondajelor, pe circa 62% dintre ruşi. Socioloaga Karina Pipia pune acest fenomen pe seama erijării unor păreri „iraţionale" în rândul ruşilor despre o „economie puternică" şi ignorării lipsurilor şi altor probleme din acele vremuri.
Însă raportarea faţă de Uniunea Sovietică este total altfel în afara Rusiei, mai ales în Europa Centrală şi de Est. Spre deosebire de Putin, Donald Tusk, fostul premier al Poloniei şi preşedinte al Consiliului European, consideră dispariţia Uniunii Sovietice drept o „binecuvântare".
vineri, 24 decembrie 2021
Marele lingurar, prietenul lui Nicu Ceaușescu, pierde teren în Romania
Mircea Lucescu, reacție virulentă despre posibilul selecționer al României
Vineri, 24 Decembrie 2021, ora 12:24
128 citiri
Mircea Lucescu nu este de acord cu posibila numirea a lui Adrian Mutu ca selecționer al României.
FRF va anunța în curând noul antrenor al echipei naționalei, fostul fotbalist al lui Chelsea având cele mai mari șanse să fie numit de către Răzvan Burleanu.
Lucescu crede că Mutu nu este încă copt pentru postul de selecționer.
"Nu știu cum s-ar manifesta ca antrenor. Între a fi jucător și antrenor e o diferență totală. Între a fi jucător, antrenor și selecționer iar e o diferență. Trebuie să i se acorde o atenție deosebită și să fie ajutat, nu să fie lăsată toată responsabilitatea pe el.
Mi-aș fi dorit să aibă măcar doi ani de antrenorat la o echipă de club și apoi să meargă la națională. Au fost mulți care aveau prestigiu ca jucător și le-a dat prestigiu să devină selecționeri. Hagi ar fi putut fi un selecționer extraordinar dacă mai antrena un an doi înainte.
Shevchenko a fost ajutat de o trupă de italieni. Șase italieni au fost lângă el permanent. Sunt staffuri imense. Și Mancini cred că are cel puțin 15 persoane în staff. Eu nu am. Încerc să acopăr tot făcând eforturi foarte mari", a spus Mircea Lucescu la Digi Sport.
La Guardiola, la Klopp sunt câțiva antrenori care se ocupă doar cu exercițiile. Guardiola are 20 pe lângă el. Klopp are 40 de persoane care se ocupă de echipă"
Citeste si:
Răzvan Burleanu caută de zor antrenor pentru echipa națională. După ce a fost refuzat de Gică Hagi și Răzvan Lucescu, președintele FRF vrea un antrenor cu experiență pentru...
După ce a declarat că el și fiul său nu vor mai prelua niciodată echipa națională și că nu îl interesează premiul de “Antrenorul anului", Mircea Lucescu a fost desființat într-un...
Bucuria de a trăi!
https://m.facebook.com/groups/2850610868339035/permalink/4597891906944247/
Magia sărbătorilor. În așteptarea copiilor, nepoților, mai aranjam câte ceva. Prin casă plutește încă izul sarmalelor, fripturi la cuptor, cozonacilor etc. Colțul cu tării a fost arânjat. Scriem și primim urări. Muzica de colinde este în surdină. Colindătorii au trecut. Urmează slujba de la biserică. Și mâine, bucuria de a trăi, de a fi cu familia împreună.
Crăciun fericit, dragii moșului!
joi, 23 decembrie 2021
Eu ce las moștenire urmașilor mei? O întrebare pentru fiecare dintre noi.
„Urmașilor mei Văcărești, las vouă moștenire....” emanciparea simțirii românești și a moravurilor paradoxală cinstire
Vechea familie de boieri din Țara Românească cu proprietăți în satul Văcărești lângă Târgoviște a dat un număr record de poeți – patru! – de la seducătorul de soții de domnitor Ienăchiță (1740-1797) la Elena Văcărescu (1864-1947), iubirea interzisă a viitorului rege Ferdinand,, dar și primul dandy asumat al Bucureștilor, Mișu Văcărescu, mai bine cunoscut prin pseudonimul său jurnalistic, de cronicar monden, Claymoor (1842-1903).
Întemeietorul acestei originale dinastii, Ianache, a fost dregător de seamă al Țării Românești, însă a sfârșit executat împreună cu Vodă Constantin Brâncoveanu și fiii acestuia pe 15-26 august 1714, la Constantinopole. Ianache, născut în jurul anului 1650, se trăgea din familia boierească Văcărescu, fiind fiul boierului Negoiță Văcărescu spătarul și al Necșuței Bucșanu. Din această căsătorie a avut un frate mai mic, Ivan. Mama lor s-a despărțit de Negoiță Văcărescu „pentru ale lui fapte nebunești” – după cum consemnează un document dat domnul Antonie Vodă – și s-a recăsătorit cu Neagu, fiul lui Antonie din Popești. Din această căsătorie s-au mai născut patru copii, printre care și Maria, viitoarea soție a lui Constantin Brâncoveanu. Documentele consemnează că în 1688 Ianache Văcărescu a primit poruncă de la noul domn, Constantin Brâncoveanu, să construiască un pod pentru trupele otomane, care erau în război cu imperialii. Ianache Văcărescu este menționat și în contextul revoltei din 1693 a lui Staico paharnicul, Preda căpitanul de la Proroci și Preda căpitanul de la Milcov, Iacșă căpitan Sârbul și Radu Hațeg. După ce boierii au fost predați domnului, Staico și Preda de la Proroci au fost duși la Mânăstirea de la Snagov, unde au fost bătuți „pă talpe” de căpitanul de lefegii Văcărescu, pentru a fi aflate numele altor conspiratori. Proroceanul a fost spânzurat de Văcărescu la Rușii de Vede, iar Staico a fost spânzurat la Târgul-de-Afară al Bucureștilor, ambii în zile de târg.
Când Brâncoveanu a fost nevoit să părăsească scaunul pentru a-l întâlni pe Sultan în 1695, la Dimirikapi, Târgoviștea a fost lăsat în paza stolnicului Constantin Cantacuzino și a vel agăi (comandant de infanterie și miliție) Ianache Văcărescu. În această dregătorie era și 1703, „după a fost îmbrăcat de domn în conteș cu samur.” Din acel an, Văcărescu a fost capuchehaie /ambasador/ a(l) lui Brâncoveanu la Constantinopole pentru mai mulți ani, și a întreprins mai multe călătorii la Constantinopole în numele domnului, ca de exemplu în 1706 și 1707, când a fost trimis pe lângă otomani pentru a obține scăderea tributului. A fost de asemenea mare vistiernic (echivalentul unui ministru de finanțe). În 1714, lui Brâncoveanu i-a parvenit știrea că avea să fie mazilit, însă, după cum notează Del Chiaro în Revoluțiile Valahiei, o mână de boieri, dintre care unul a sfârșit executat alături de el, fiind vorba chiar de Văcărescu, au socotit vestea drept o încercare a expeditorului ei de a obține bani de sărbătoarea Paștelui. Văcărescu a fost trimis la Constantinopol, iar la 15/26 august 1714 a fost decapitat, împreună cu toți bărbații din familia Brâncoveanu, în fața Sultanului și a reprezentanților ambasadelor străine.
Ianache Văcărescu a fost căsătorit cu Stanca, fiica boierului Cojescu, cu care a avut opt copii, patru fiice (Maria, Ilinca, Bălașa și Neacșa) și patru fii (Radu, Constantin, Barbu și Ștefan). Prin Ștefan Văcărescu, Ianache este bunicul istoricului și poetului care avea să îi poarte numele, și care avea să desfășoare o carieră politică de succes în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, sub domnii fanarioți. Alături de Constantin Brâncoveanu și cei patru fii ai săi, Ianache Văcărescu a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1992, praznicul lor fiind fixat pe 16 august, pentru a nu coincide cu Sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului (15 august).
Marii atleți amoroși ai României moderne au un ilustru precursor în persoana unuia dintre primii poeți români, o fire în egală măsură sensibilă și pofticioasă, un bărbat care nu-și va fi pus niciodată problema să-și autocenzureze pornirile în fața unei femei, chiar și atunci când aceasta se întâmpla să fie Prima Doamnă a Țării Românești.
Ienăchiță Văcărescu (1740-1797) o pornise binișor înspre 60 de ani atunci când a sedus-o pe Zoe Ruset, „soața” de numai 33 de ani a domnitorului Alexandru Moruzzi. Dar asta nu era ceva întâmplător, vreo iubire de-o vară înspre apusul goethean al bardului neoanacreontic. Dimpotrivă, era confirmarea unei existențe de un huzur programatic.
În casa lui Ienăchiță - un veritabil palat! - de pe Podul Mogoșoaei (Calea Victoriei de astăzi), petrecerea era în toi zi și noapte, cu baiadere și cadâne de toate națiile, pe care poetul-demnitar, apreciat diplomat și artizan al jocurilor de culise ale politicii fanarioto-dunărene, le strângea sub acoperișul său din toate colțurile lumii. Poliglot talentat, cunoscător a nu mai puțin de zece limbi străine, Ienăchiță vorbea pre limba fiecăreia dintre ele, cu o ușurință uluitoare, astfel încât meșțeșugul amorului, descris în naivele dar încifratele sale versificări, devenea floare la ureche pentru acest reputat strateg al seducției, gata oricând de-un zaiafet nestăvilit, aproape irezistibil.
În acest sens, este citat cazul unui înalt prelat autohton, Episcopul Grigorie al Argeșului – funcție care putea fi ocupată doar de un călugăr - venit acasă la Ienăchiță cu o pricină oarecare, dar care, confruntat cu decadența de sub acest acoperământ, dotat din abundență cu divanuri moi și sofale încăpătoare, cu ciopor de femei lenevind unduios pe ele, cu greu poate face față tentațiilor și, într-un final eroi-comic, o ia la goană din palat, neîntinat dar în egală măsură cu foamea de cunoaștere intimă profund nesatisfăcută. Tentațiile din casa lui Ienăchiță trebuie să i se fi părut de-a dreptul diavolești: „...Nevăzând pe nimeni care să mă oprească, ajunsei la ușa sălii celei mari. Acolo îmi străpunse vederile lumina flăcărilor de niște mangale de tombac poleit. Un sunet plăcut de viori, de naiuri, de tambure amestecate cu glasuri femeiești dulci și pătrunzătoare mă fermecară și pare că îmi legară mâinile și picioarele în fiare”. Evocat de Odobescu într-un studiu din Revista Română din 1861, bietul monah susține că s-a smuls din acele cătușe voluptoase ale plăcerii: „Nu mai știu cum deodată mă aflai sculat repede și în fuga mare, trecând peste câte spusei, abia am nimerit poarta cea mare a curții și am mulțumit lui Dumnezeu, căci m-am văzut cu picioarele slobode scăpat din asemenea ispite!”. Un fel de ispitire a Sfântului Anton mai terre-a-terre, fără noima barocă a pânzei lui Hieronymus Bosch ori complicațiile suprarealiste ale compoziției lui Salvador Dali, necum filigranul anatomiei pasiunii din romanul celebrissim al lui Gustave Flaubert! Nu, mult mai simplu, doar un popă valah gata să intre în ecuația instinctului primar propusă de Ienăchiță cel ușuratic, altminteri pus mereu pe șotii sofisticate.
Medicul grec Mihail Perdicari, care fost oaspetele spătarului Ienăchiță Văcărescu atunci când a vizitat Țara Românească la finele ciudatului și, în același timp, complicatului secol al XVIII-lea, este citat de George Potra cu o mărturie și mai cuprinzătoare, anticipând tulburător slova lui Mateiu I. Caragiale din Craii de Curtea-Veche, atunci când descrie aventurile lui Pirgu, Pantazi și Pașadia în lupanarul Penei Corcodușa: „O mulțime de fete, tinere și gingașe, nimfe și baiadere, îmbrăcate cu cele mai luxoase veșminte, cu rochii de șaluri și de sevai, cu ii de borangic și de zăbranic bogat cusute îl slujeau /pe Ienăchiță/ unind, pe lângă serviciul casnic, și talentele desfătătoare ale danțului, ale cântărilor și ale muzicii instrumental. Nou Agamemnon, el se înconjurase de o mulțime de Briseide /numele homeric al concubinei, pradă de război, al lui Ahile, dorită și de Agamemnon/. Nici Thersitul /clovnul pocit din Odiseea/ nu lipsea petrecerilor sale și Pitulicea, bufon femeiesc ce alerga pe atunci prin casele boierești, propunând tuturor serviciile sale înlesnitoare, deștepta adesea râsetele oaspeților prin titlul familiar de Vere Spătare!, prin cântecele amoroase și prin cântecele de dor ce ea adresa veselului boier”.
În perioada 1770-1800, reședința lui Ienăchiță, cu fastul petrecerilor sale, concura până și luxul Curții Domnești, indiferent cum s-ar fi numit locatarul acesteia, de la Alexandru Ipsilanti, Nicolae Caragea (al cărui ginere tomnatic era, prin căsătoria cu Domnița Ecaterina, a treia sa soție) și Mihail Șutu la „nebunul” Nicolae Mavrogheni (care-l va și exila, de altfel, împreună cu alți boieri indezirabili, în insula Rhodos), Alexandru Moruzzi și Constantin Hangerli. Marele spătar i-a sfidat mai tot timpul pe domnitorii fanarioți, chiar și atunci când lucra în slujba acestora. Se povestește, de pildă, că „la o întâlnire la Palat, la chemarea Domnului, care avea mare nevoie de el, Ienăchiță a pus condiția să stea cu ișlicul pe cap (lucru de neacceptat), pretinzând că-l dor dinții”.
În limbajul de azi, despre Ienăchiță se poate spune, cu destulă îndreptățire, că era un personaj excentric: „La fel ca acum, și pe atunci, marile averi se dobândeau ușor, printr-o corupția aproape generalizată. Și erau risipite, la fel de lejer, atât la masa de joc, cât și pe veșminte orbitor de luxoase. De la Stambul, venea puterea politică, poruncită prin firmanul de înscăunare ale domnilor. Iar în viața de zi cu zi, tot de acolo venea ritualul chefurilor de pomină, cu mâncăruri grele, specific orientale, care îmbuibau trupul și dospeau mintea. Și tot de la Stambul venea și moda. Pe atunci, se purtau purtau haine croite din pânzeturi fine, garnisite cu blănuri rare, la care se asortau bijuterii extrem de scumpe. Vestminte pe care fițoșii acelor vremuri le etalau în orice ocazie. Ce-i drept, pe unii dintre ei îi regăsim acum în cărțile de istorie. Astfel, postelnicul Callimachi, aflat la un moment dat la Sankt-Petersburg, se lăuda că însuși țarul Alexandru I îi admira blănurile pe care le purta. La fel cum boierul și cărturarul Ienăchiță Văcărescu se mândrea că <<Într-această seară, prințipul Kaunitz găsi pricină a-mi lăuda blănurile de samur cu care eram îmbrăcat (...) și mă descinse damele și de brâu ca să-mi vadă șalul>>”.
Ienăchiță, autor între altele al primei gramatici românești tipărite, în 1787 (la Râmnic), în limba română, al unei Istorii a Împăraților Otomani dar și al versurilor comentate de Eugen Simion în Dimineața poeților, a fost nu doar un mare risipitor, răsfățat de soartă, ci și un autentic promotor al culturii române într-o epocă a ei de mare incertitudine, pe când deschiderea spre Europa Apuseană era ca și inexistentă, în schimb presiunea slavono-chirilică încă se exercita mutilant asupra unui popor totuși de limbă și obârșie latină, e drept favorizată și de limbajul și grafia religioasă, total nelatinești. Cei din familia Văcărescu – Ienăchiță, Alecu, Nicolae și Iancu - au fost precursorii cei mai autorizați ai lui Heliade Rădulescu, cel care va reuși, peste aproape jumătate de veac, românizarea culturii autohtone:
"Urmașilor mei Văcărești,
Las vouă moștenire
Creșterea limbii românești
Și-a patriei cinstire".
În egală măsură, însă, dregătorul enciclopedist, clădea o mare școală a amorului liber, dezvoltând arta seducției precum Von Clausewitz pe cea a războiului. Și, în asemenea bătălii, el ieșea întotdeauna învingător, stăpânind la perfecție tehnica improvizației și, deopotrivă, pe cea a persuasiunii. În acest sens, pentru a-și consuma idila cu tânăra nevastă a domnitorului Alexandru Moruzzi, Ienăchiță nu-și putea folosi luxosul palat, ci apela la un subterfugiu, întâlnindu-se ca din întâmplare cu pasionala Zoe Ruset într-un foișor ascuns undeva într-un colț al maiestuoasei grădini în stil englezesc(!) de pe domeniul unui boier complice, Nicolae Dudescu, ce-și avea sălașul între zidul Mitropoliei și mânăstirea fortificată a lui Antim Ivireanu, foarte aproape ca localizare de Jariștea de astăzi: „Zoe Doamna, posibilul puișor canar ce-i va fi inspirat naivele dar cuceritoarele versificări, s-ar fi compromis peste măsură dacă s-ar fi aventurat cu faetonul prin fața caselor de pe Podul Mogoșoaei ale spătarului, unde oricum acesta adăpostea o turmuliță de cadâne lascive spre desfătarea anilor săi târzielnici. Înțelegerea celor doi îndrăgostiți era să-și mute cuibușorul peste Dâmbovița, în minunata grădină a Dudeștilor, pe teren carevasăzică neutru. Ienăchiță obținuse privilegiul de a folosi după cum îl tăia capul un foișor din dichisitul parc englezesc și de-acolo îi trimitea împomădate bezele lui Zoe, cea care, ca din întâmplare, își oprea caleașca pe Podul Caliței. Mai departe, știe doar Caliope, muza Poeziei cea adesea reprezentată, în mitologia erotică, cu un flaut supradimensionat...”.
Culmea e că Vodă era la curent cu aceste tribulații sentimentale numai că, din complicate rațiuni de politichie, nu prea putea reacționa, dar se zice că, după ce a plecat de pe tron, Alexandru Moruzzi ar fi declarat: „Dacă nu voi avea ștreang, când îmi va cădea Ienăchiță-n mână voi lua pletele domniei mele pentru a-l sugruma”. Văcărescul nu va sfârși, însă, cu gâtul frânt, ci „otrăvit, în 1797, asemenea tatălui său, Ștefan, otrăvit și el în 1763 de către bucătarul domnitorului Constantin Racoviță, la ordinul acestuia”. Nepotul lui Ienăchiță, Iancu Văcărescu, va puncta - sub rezerva anonimatului și a încifrării numelui gazdei /Ludescu” vs. Dudescu/ - povestea de amor vinovată:
„Ienăchiță Văcărescu
Șade-n poartă la Ludescu
Cu antreu de atlaz
Moare Doamna de necaz
Cu hanger de cosan
Doamna trece-n rădvan
În rădvanul aurit
Cu tot coșul poleit
Ocolit de cihodari
Tras de patru armăsari
Trece des, ce-l mai privește
Că cu foc ea îl iubește
Ienăchiță stih îi face
Că domnița mult îi place
Stih cu libov înfocat
Și-o dezmiardă-n lăudat
Boier altfel ca un brad
Nu se află-n Țarigrad
El cu Doamna s-ar lovi
Dacă Domnul ar muri"...
Că zaiafetul se petrecea în incinta haremului său neconvențional sau în hogeacuri de împrumut, în cazul lui Ienăchiță putem vorbi, de fiecare odată, de finalizare - în vers și în verb.
Peste un secol, Bucureștii au avut și ei un Oscar Wilde al lor, dandy elegant și rafinat, cu certe apucături „pidosnice”, editorialist al luxului dus până la snobism și, totodată, primul cronicar de film al României. Claymoor (pseudonimul unui membru al celebrei familii Văcărescu) s-a manifestat în special în ziarul L’Indepéndence Roumaine, un cotidian român de limbă franceză înființat de Frédéric Damé și Émile Galli și publicat la București începând cu anul 1876.
L’Indepéndence Roumaine, cu subtitlul „Quotidien politique, économique et littéraire”, a fost un ziar cu apariție zilnică, în două ediții. Una dintre rubricile cele mai citite ale ziarului era Carnet du High-Life, semnat de Claymoor. Rubrica avea un caracter monden, prezentând informații și comentarii despre recepții și baluri, spectacolele de turneu ale unor vedete europene, autorul punctând îndeosebi detalii de ambianță, de atmosferă, privind toaletele și coafurile participantelor la sindrofii. Claymoor era pseudonimul lui Mihai (Mișu) Văcărescu, fiul poetului Iancu Văcărescu și unchiul Elenei Văcărescu, viitoarea scriitoare de limbă franceză (și membră de onoare a Academiei Române, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze), cea de care, în tinerețe, s-a îndrăgostit zadarnic Principele Moștenitor Ferdinand, sprijinit de mătușa sa Carmen Sylva (care credea că în „Luluța” regăsea sufletul unicei sale fiice, pierdută în fragedă pruncie) dar având de înfruntat opoziția implacabilă a unchiului său, Regele Carol I, fapt ce va duce la despărțirea tinerilor și plecarea forțată a Elenei la Paris.
O importantă premieră culturală este legată de existența cotidianului. În clădirea ziarului L'Indépendance Roumaine, care se afla în București, pe Calea Victoriei, peste drum de actualul Palat al Telefoanelor, la 27 mai 1896, la cinci luni după reprezentația pariziană, a avut loc prima reprezentație high-life, cum numea presa, a cinematografului Lumière în România. Cronica evenimentului a fost semnată „Claymoor”.
Mișu sau Mihail Ion Văcărescu (Michel Vacaresco , 1842 sau 1843 - 12 iunie 1903), cel cunoscut sub pseudonimul Claymoor, a fost poate cel mai faimos cronicar al periodicului bucureștean. Un ofițer de cavalerie pensionat de „Forțele Terestre Române”, a început să scrie la vârsta de aproape 30 de ani, atingând faima sa în calitate de constant contributor la cotidianul francofon L'Indépendence Roumaine. El a fost respectat pe scară largă pentru verdictul său de modă și, ca arbitru al gusturilor sofisticate. Totuși, unii contemporani l-au ridiculizat pentru stilul său literar întortocheat, plin de pretențioase înflorituri și neologisme, pentru tendențioasa implicare politică a sa în favoarea Partidului Conservator și propensiunile sale „contra Naturii”.
Data exactă a nașterii lui Văcărescu-„Claymoor” rămâne necunoscută. Pare-se, el s-a născut în 1842 sau 1843. A avut parte de o educație aristocratică în familia Văcărescu, fiind urmașul îndepărtat al faimosului Ienăchiță Văcărescu. Mama lui Ecaterina (1819-1891) cobora din familia Cantacuzino, din ramura moldovenească, și a revendicat dreptul de proprietate asupra unui patrimoniu din Pașcani. În ciuda zestrei sale generoase, familia s-a confruntat cu falimentul și, în timpul copilăriei lui Mihail, a trebuit să intre în insolvență.
Un absolvent al Lycée Henri-IV la Paris, Văcărescu a fost considerat întotdeauna un „mare prieten al Franței", potrivit colegilor săi de la Le Figaro. Orfan la vârsta de 20 de ani, când tatăl său a murit „de frig", el și frații săi și-au împărțit averea între ei și creditorii tatălui lor. A intrat în armată și a ajuns la rangul de căpitan în corpul de cavalerie al Principatelor Unite, după care s-a retras pentru a intra în presa de București. Semnând Claymoor, el și-a început activitatea la L'Indépendence Roumaine în 1879 - 1880, preluând postul francezului Ulysse de Marsillac. În același timp, ca Babylas, el scrie pentru La Roumanie Ilustrée. Aceste cronici timpurii au coincis cu introducerea iluminatului electric în București, care, de pe la 1882, a permis evenimentelor mondene nocturne, inclusiv cele în aer liber, să se desfășoare nestingherit. Cronica sa regulată a fost Carnet de High-Life, care a dus mai târziu la publicarea unui Almanach du High-Life. Primul astfel de „almanah” al lui Claymoor a fost La Vie à Bucarest 1882-1883, publicat împreună cu Theil & Weiss, urmat de La Lanterne Mondaine în 1884. În acel an, în februarie, Claymoor a avut un șir de controverse cu redactorul-șef al L'Indépendence Roumaine Alexandru Ciurcu și a plecat în scurt timp pentru a lucra pentru Gazette de Roumanie. Cu propriile sale cuvinte, acesta a fost un „incident destul de burlesc", declanșat de încercarea lui Ciurcu de a elimina din coloana de modă „toate acele evenimente la care nu a fost niciodată invitat".
Claymoor a devenit unul dintre participanții obișnuiți la întâlnirile jurnaliștilor bucureșteni de la restaurantul Casei Capșa, frecventând o societate care a inclus și personalități precum Nicolae Filipescu și N.T. Orășanu. Memorialistul Constantin Bacalbașa îl amintește că fiind „perfect colegial", „un om foarte decent". Cu toate acestea, el sublinia că Văcărescu-Claymoor „a fost jurnalist, dar în nici un caz nu a fost unul din lumea jurnalistică, el a trăit în interiorul societății boierești care i-a dat naștere și l-a ridicat". Mai controversat, din 1888, când a devenit delegat român la Expoziția Mondială de la Paris , Claymoor a fost descris ca un client politic al Partidului Conservator, de guvernământ. El a fost luat în considerare, de asemenea, pentru Prefectura județului Constanța de către cabinetul lui Theodor Rosetti. Un corespondent local pentru Telegraphul nota: „Doamnele din societatea înaltă sunt în favoarea numirii sale, la fel și populația musulmană, mai ales acum [în august 1888] că suntem în timpul Sărbătorii Bayram".
Scriitorul George Costescu descrie L'Indépendence Roumaine ca aderând la „normele jurnalistice occidentale" și notează rolul lui Claymoor în pionieratul pe plan local al genului „rapoartelor de modă": „Mihail Văcărescu-Claymoor a caracterizat toate recepțiile politice și diplomatice, toate reuniunile artistice, concerte, fêtes și nunți care implică familii de elită din București". Conceptul a fost criticat de reprezentanții curentului anti-elitist. În 1912, George Ranetti, personalitate de stânga, a susținut că faimosul Carnet de High-Life ar fi fost „mai mult sau mai puțin justificat într-un oraș ca Parisul", însă s-a întrebat retoric: „în ce fel ar putea servi în România?". În absența unei culturi aristocratice reale, Claymoor putea doar „hrăni cu vanitatea" unei „plutocrații" comerciale. În mod similar, Alții au văzut Carnetul ca o copie a rubricilor din Le Figaro și Le Gaulois, „dar cu voluptate de Dâmbovița". Se sugerează că unele dintre cronicile sale - de exemplu, cea în care o descrie pe Zoe Sturdza, soția politicianului D.A. Sturdza - au fost amuzante la modul neintenționat.
În 1890, ziarul Amicul Familiei îl descria pe Claymoor drept „o figură trista în jurnalismul românesc". Acesta a deplâns cultura francofonă care l-a produs pe Claymoor, dar a remarcat, de asemenea, că stilul său metaforic a fost luat în râs de gazeta belgiană La Réforme. Totuși, după cum notează Bacalbașa, scrierile lui Claymoor l-au făcut „o mică celebritate": „Timp de 24 de ani, Bucureștiul a avut epoca lui Claymoor". Potrivit aceluiaș memorialist, Claymoor ar fi putut descrie „minunat și competent o îmbrăcăminte completă a doamnelor la diferitele soarele la care a participat. Unii au susținut că Claymoor era plătit de croitorii de lux, dar acest lucru nu a fost niciodată dovedit". Se pare că abonarea la L'Indépendence Roumaine și „citirea numai a notebook-ului lui Claymoor" au fost o preocupare centrală pentru fetele din lumea bună bucureșteană. Potrivit, însă, lui Crutzescu: „Claymoor nu a fost citat [...] a fost o catastrofă, o insultă care a echivalat cu moartea socială. De aceea, casa lui Claymoor a fost mereu plină de daruri diferite, de la doamne care nu voiau să fie uitate sau trecute cu vederea". Recomandările lui Văcărescu erau astfel „că toată societatea la modă ar adopta atât croitorul, cât și îmbrăcămintea".
Uneori, contribuțiile sale s-au diversificat și cu cronici de teatru, cum ar fi atunci când, în 1884, el a scris despre O scrisoare pierdută, premiera lui Ion Luca Caragiale. Opinia sa generală negativă a fost judecată aspru de comentatorii ulteriori. În mod repetat, este inclus în retrospective ca fiind unul dintre detractorii lui Caragiale. Competența sa în domeniu a fost pusă la îndoială și de cronicarul Dimitrie Rosetti-Max. Când, în 1887, a fost anunțat că Văcărescu-Claymoor va fi criticul personal pentru o trupă franceză care călătorește la București, Rosetti-Max a remarcat: „Aceasta mă face să bănuiesc că trupa nu are nici măcar costume și că Claymoor este acolo pentru a evalua dacă corsajele artistelor au trecut la miezul nopții de inspecție".
Claymoor a câștigat mai mult respect ca un pionier al criticii de film. În perioada 1896-1897, a fost printre primii care au susținut cronică de film în România, având „intuiții critice surprinzătoare". După ce a fost prezent la o proiecție a Vederilor românești ale operatorului Paul Menu în iunie 1897, Claymoor a profețit că „cinematografia va restabili adevărul și sinceritatea vieții noastre va fi transmisă de-a lungul veacurilor, dincolo de noi înșine. Pentru generațiile viitoare, acesta va fi un document neprețuit”. Așa cum a susținut un martor anonim, Claymoor a fost implicat personal în promovarea filmulețelor lungi de un minut fiecare, cerând scuze pentru dificultățile tehnice și unele întârzieri. Carnetul său „a atins vârful gloriei sale în aceste zile".
Contribuind direct la succesul L'Indépendence Roumaine (care a devenit al doilea cel mai popular ziar până în 1897), Claymoor a făcut o călătorie înapoi în Paris în 1899, unde a primit aprecieri elogioase din partea Le Figaro. În plină glorie, a murit la București pe 12 iunie 1903, după ce a căzut în fața biroului L'Indépendence Roumaine, unde aducea cea mai nouă cronică din Carnet. Deși unii presupun că ar fi murit acolo, pe loc, el a făcut-o în casa unei surori, unde fusese dus de către colegii îngrijorați. Cauza morții a fost un ulcer peptic cronicizat. Claymoor a fost îngropat la Cimitirul Bellu, iar colecția sa de artă a fost scoase la licitație în ianuarie 1904, dar Almanac du High-Life a continuat să fie publicat în anii următori.
Pe la 1920, Bacalbașa nota cu regret că „nimeni nu-și amintește de acest arbitru al eleganței feminine". Crutzescu a remarcat, de asemenea, în trecere, că deși „îngălbenite", cărțile și articolele lui Claymoor au dezvăluit o lume „de bărbați cu bărbi și mustăți și doamne cu malacofuri, care, atunci când se mișcau, stârneau frunzele moarte". Cu toate acestea, potrivit lui Ranetti, „maimuțăreala presei de la Paris" a creat o școală de cronicari de partid sau „Claymoori". Claymoor a îndurat și ecoul „atâtor anecdote” legate de stilul său de viață și de presupusele sale orgolii. Spre sfârșitul vieții sale era complet chel, dar își ascundea calviția cu mare grijă. O astfel de poveste susține că peruca lui s-a desprins în timp ce se îmbăia pe litoralul românesc și „a plecat să-l urmărească în apă” (Bacalbașa). Portretul caricatural al lui Claymoor este desenat de amicul său de la Capșa, Constantin Jiquidi, care l-a eternizat cu rochie și alte accesorii vestimentare feminine.
De la începutul carierei sale în jurnalism, stilul lui Claymoor a iritat mai mulți scriitori. În 1883, Ion Ghica și Dimitrie C. Ollănescu-Ascanio au schițat o comedie, care, dacă ar fi fost finalizată, ar fi avut un personaj principal bazat pe Claymoor. Umoristul Anton Bacalbașa, fratele memorialistului, se referă, de asemenea, la Claymoor ca autor favorit al soției ignorante a personajului Moș Teacă și îi oferă un rol scurt într-una dintre schițele sale.
Claymoor este mai faimos ca ținta satirelor lui Caragiale, în seria Momente și schițe - una dintre tehnicile sale preferate aici fiind să pastișeze stilul lui Claymoor plin de „piruete și panglici colorate". Schița lui Caragiale High-Life, publicată pentru prima oară în ajunul Crăciunului 1899, este dedicată în întregime dușmanului său Claymoor, care apare ca „Edgar Bostandaki" sau „Turturel". Există și alte presupuse ecouri ale lui Claymoor în proza românească. Autorul Radu Cernătescu susține că, de asemenea, Claymoor este un personaj care apare în Craii de Curtea-Veche - romanul din 1929 de Mateiu Caragiale (fiul lui Ion Luca). Petru Dumitriu, ulterior, s-a referit caricatural la Claymoor („Michel Ipsilanti-Seymour”), în romanul său, Cronică de familie.
Dincolo de orice contestări, graţie „înzestrării jurnalistice şi rafinamentului monden al lui Claymoor”, eleganţa vestimentară a saloanelor bucureştene, vernisajele înspumate de şampanie franţuzească, spectacolele de teatru şi operă, serbările populare se recompun fabulos o într-un spectacol cotidian nesfârșit în rubricile sale mondene. Indiscret, histrion şi, mai ales, imprevizibil, cel mai important cronicar al României mondene de sfârşit de secol romantic, despre care au circulat nesfârşite cancanuri în epocă, a fost un personaj care se identifică cu lumea salonardă pe care o descrie.
Dan-Silviu Boerescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
Aur, aur, aur! Barca de 8 plus 1 aduce al treilea succes al României la Jocurile Olimpice, după 20 de ani După 4 medalii la Jocurile Olimpic...
-
România strigă hoții la Paris: Sabrina Voinea, declarații disperate, cu lacrimi în ochi Gimnasta Sabrina Maneca-Voinea a declarat că se simt...
-
Biserica Ortodoxă, reacție virulentă, după imaginile revoltătoare de la Jocurile Olimpice: Este de natură demonică! Purtătorul de cuvânt al ...
