„Nu-mi place să vorbesc despre mine sau despre arta mea. Operele mele vorbesc singure și nu au nevoie de nici o explicație”, spunea Constantin Brâncuși într-o convorbire cu istoricul de artă Ionel Jianu.
Eseistul Petre Pandrea, care, după propriile mărturisiri, a avut la Paris numeroase întâlniri și discuții cu sculptorul, l-a numit Erasmus din Montparnasse, „un umanist polivalent, un intelectual rafinat, un filosof şi un moralist, un spirit esopic grefat pe un fond de filosofare stoică milenară rurală a strămoşilor săi ţărani şi moşneni”. Tot el nota în Brâncuși. Amintiri și exegeze că artistul „mânuia oralitatea cea mai fascinantă” și „dăltuia în scris, ca în marmură”.
Militza Pătrașcu, elevă a lui Brâncuși, spunea că, în timpul petrecut în atelierul sculptorului din Paris, a avut ocazia să audă „de la acest filozof, sute și mii de replici aforistice, adânc meditative”. O altă elevă, Irina Codreanu, spunea despre artist că își exprima ideile „cu simplitatea şi plasticitatea ţăranului. Le formula în axiome, le colora cu imaginaţia sa bogată şi plină de improvizaţii neprevăzute”.
Istoricul de artă Carola Giedion-Welcker, care s-a aflat mulți ani în preajma sculptorului român, scria în monografia dedicată acestuia că Brâncuși era „un înţelept ostil predicilor balsamice, care ştia să sesizeze cu plasticitate frapantă şi clarviziune ironică sensul sau absurdul existenţei”. De altfel, Carola Giedion-Welcker a realizat prima monografie importantă despre Brâncuși, publicată în original în limba germană, după un an de la moartea sculptorului.
Eugen Ionesco l-a cunoscut pe Brâncuși, când artistul era spre finalul vieții, și spunea despre el că „îşi însuşise întreaga istorie a sculpturii, pe care rând pe rând a dominat-o, a depăşit-o sau a respins-o, a regăsit-o, a purificat-o, reinventând-o. A desprins din ea esenţa.”
Brâncuși, fotografie de la casa-muzeu din Hobița, Gorj | Credit foto: Mira Kaliani
Toate aceste mărturisiri se regăsesc în volumul Așa grăit-a Brâncuși, o superbă carte, în română, franceză și engleză, scrisă de Sorana Georgescu Gorjan în care aceasta a adunat cugetări brâncușiene, „în forma lor autentică”, cum a menționat. Tatăl autoarei a fost inginerul Ștefan Georgescu Gorjan, unul dintre directorii atelierelor de la Petroșani, locul unde s-a lucrat Coloana fără sfârșit, și omul în care Brâncuși a avut toată încrederea în realizarea proiectului. Inginerul Georgescu Gorjan a găsit de altfel și soluția tehnică de ridicare a monumentalei coloane din metal.
În 1919, poetul și criticul de artă francez André Salmon a publicat un studiu intitulat La Jeune Sculpture française, în care numele Brâncuși nu era pomenit. În 1937, Carola Giedion-Welcker l-a numit „cel mai mare sculptor modern în viață”.
Casa-muzeu din Hobița, Gorj – Casa părinteasă s-a aflat pe locul din stânga, unde au fost așezate cele două bucăți de piatră; acolo s-a cioplit textul: „Aici s-a născut în anul 1876 Constantin Brâncuși”. | Credit foto: Mira Kaliani
„Puteam avea bani, dacă mă îndeletniceam cu altceva. Dar am vrut să fac sculptură și tot pentru că am vrut eu, am ajuns la Paris. Mon jeu este à moi.”
Constantin Brâncuși
Lucrările senine și simplificate ale lui Brâncuși sunt considerate reprezentative pentru modernism. A ales calcar (prima lucrare de la Paris, în 1907) și marmură, bronz și lemn (l-a folosit prima dată în 1913) și a fost primul sculptor modern care și-a cioplit singur lucrările, de la început până la final. Despre confruntarea cu meșteșugul cioplitului mărturisea:
„Opera de artă cere o mare răbdare şi mai ales o luptă înverşunată cu materia. Nu poţi duce la bun sfârşit această luptă decât prin cioplire. Modelajul e mai uşor, îţi îngăduie să revii, să corectezi, să adaugi, să schimbi, pe când cioplitul înseamnă o confruntare definitivă, fără reveniri, între artist şi materialul pe care trebuie să-l stăpânească. Şi pentru asta, e nevoie de mult meşteşug! Dacă ne gândim bine, ne dăm seama că, în sculptură, n-au existat mari artişti care să nu fi fost şi admirabili meşteşugari. Şi decadenţa sculpturii a început odată cu abandonarea cioplitului, care îi oferea artistului posibilitatea să obţină, cu fiecare operă, o victorie asupra materiei”.
Brâncuși, fotografii de la casa-muzeu din Hobița, Gorj | Credit foto: Mira Kaliani
„Asculta muzică populară, se îmbrăca în haine tradiționale și își făcuse studioul lui cochet din Paris să arate ca o casă țărănească. Toate acestea au creat legende în jurul lui Brâncuși, precum artistul cu instincte simple, străvechi, chiar magice. Și tânărul le-a folosit în avantajul său. Mă face să pun la îndoială autenticitatea epicei lui călătorii pe jos din România în Paris. Dar eu sunt din L.A., așa că și să merg pe jos până la magazinul din colț mi s-ar părea ciudat”, scrie istoricul de artă contemporană Angelica Jardini într-o prezentare tipică pentru Sartle.
Brâncuși a făcut călătoria lui epică și în 1904, la 28 de ani, a ajuns la Paris unde a rămas până la sfârșitul vieții: „Am fost trimis şi eu de mic copil la procopseală în lume. N-am pierdut legătura şi nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla năuc pe tot globul. A profitat şi arta mea şi m-am salvat ca om.”
Constantin Brâncuși, la plecarea spre Paris / Fotografie de la casa-muzeu din Hobița, Gorj | Credit foto: Mira Kaliani
În Hommage à Rodin, Brâncuși spunea: „De la Michelangelo încoace, sculptorii au năzuit spre grandios, dar n-au reuşit să ajungă decât la grandilocvenţă. E inutil să mai cităm nume. În secolul XIX, situaţia sculpturii era disperată. Atunci apare Rodin şi transformă totul. Datorită lui, omul redevine măsura, modulul după care se organizează statuia. Datorită lui, sculptura redevine umană în dimensiunile şi în semnificaţia conţinutului ei. Influenţa lui Rodin a fost şi este imensă. Pe când mai trăia, şi eu expuneam la Societatea Naţională de Belle-Arte, al cărei preşedinte era, câţiva prieteni şi protectori, [printre care şi regina,] au încercat, fără să mă consulte, să facă să fiu admis în atelierul său. Rodin a acceptat să mă ia ca elev. Dar eu am refuzat, căci la umbra marilor copaci nu cresc vlăstare tinere. Prietenii mei erau foarte stânjeniţi, neştiind care va fi reacţia lui Rodin. Când acesta a aflat hotărârea mea, a spus foarte simplu: «În fond are dreptate, este tot atât de încăpăţânat ca şi mine.» Rodin avea o atitudine modestă în faţa artei sale. Când a terminat statuia sa
Balzac, care rămâne incontestabil punctul de plecare al sculpturii moderne, a declarat : «Abia acum aş vrea să încep să lucrez.»”
Fotografie de la casa-muzeu din Hobița, Gorj | Credit foto: Mira Kaliani
Din cartea Așa grăit-a Brâncuși scrisă de Sorana Georgescu Gorjan am extras câteva gânduri ale artistului despre artă, simplitate, frumos, formă și esență, viață. Brâncuși vorbea numai limbile română și franceză, prin urmare toate textele în engleză din carte sunt traduceri.
Despre copilărie.
„Când nu mai suntem copii, am murit de mult”, a scris Brâncuși alături de un desen ce reprezintă un copil, imagine publicată în 1925 de revista Integral.
În copilărie mi-am făcut o rezervă de fericire pentru toată viața și așa am putut rezista.
Despre artă.
Când creezi, trebuie să te confrunți cu universul, cu elementele. Pentru ca să realizezi, nu trebuie să nu fii tu, ci să te distrugi.
Când lucrez, se pare că un Absolut se exprimă prin mine, eu ca persoană nu mai contez, individul nu are importanță. Aceasta este relația artistului cu lumea.
Trebuie să faci artă așa cum respiri, trebuie s-o faci fără dificultate, fără angoasă.
Arta nu se comite decât în austeritate și dramă, ca o crimă perfectă.
Nu munca în sine este grea, ci să-ți menții condiția pentru a o face.
Arta nu este o întâmplare.
Arta nu este o minciună, arta este adevărul absolut.
Arta este o oglindă în care fiecare vede ceea ce gândește.
Arta este jocul între frumos și urât, un joc insesizabil prin rațiune.
Arta nu e o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea adevărată, în singura realitate valabilă.
Arta nu e nici modernă nici veche, este artă.
Masa tăcerii, Constantin Brâncuși – Târgu Jiu, Gorj | Credit foto: Mira Kaliani
Despre artă și bucurie.
În artă ceea ce contează este bucuria. Nu e nevoie să înțelegi. Ești fericit că vezi? Ajunge.
Nu căutați formule obscure sau mistere. Eu vă dau bucurie curată.
Arta ar trebui să fie numai bucurie.
Plăcerea cu care lucrează artistul e inima artei lui… Fără inimă, nu-i artă. Cea dintâi condiție e să-ți placă ție, să îndrăgești, să iubești fierbinte ceea ce faci. Să fie bucuria ta. Prin bucuria ta, să dai bucurie oamenilor.
Odată scăpată de religii și filosofii, arta devine singura posibilitate de a salva lumea. Arta este scândura care te salvează după naufragiu…
Despre formă.
Între timp, zilele, anii trec… eu caut forma negăsită, care fuge mereu…
A cuprinde toate formele într-una singură și a o face să trăiască.
Poarta sărutului, Constantin Brâncuși – Târgu Jiu, Gorj | Credit foto: Mira Kaliani
Despre frumos.
Frumosul este echitatea absolută.
Când ești în sfera frumosului, n-ai nevoie de explicații.
Când pornești pe drumul spre frumos, se întâmplă ca și cu acel castel din basm: cu cât îl vezi mai aproape, cu atât e mai departe.
Trebuie să te faci prieten cu materia, să o faci să vorbească în sensul binelui și al frumosului.
Nu ajunge ca o sculptură să fie făcută – trebuie să-ți placă s-o atingi și să-ți fie ușor să trăiești în preajma ei.
O sculptură bine făcută trebuie să aibă darul de a-l vindeca pe cel care o privește.
Oamenii au încercat întotdeauna să exprime frumosul, dar au încercat cu cea mai bună credinţă să o facă prin lucrări individualizate. Nimeni nu poate ajunge la frumos până ce nu iese din sfera lucrărilor individualizate şi nu reuşeşte prin însuşi lucrul său, care se află în afara sa. Este ca o pâlnie. Începem călătoria prin partea largă a pâlniei, apoi pătrundem în mijlocul diverselor lucruri care constituie viaţa. Trebuie să trecem apoi prin partea îngustă a pâlniei, pentru a ajunge afară, la esenţă.
Coloana fără sfârșit, Constantin Brâncuși – Târgu Jiu, Gorj | Credit foto: Mira Kaliani
Despre simplitate.
Simplitatea nu este un țel în artă, dar ajungi fără voie la ea, pe măsură ce te apropii de sensul real al lucurilor.
Simplitatea este complexitatea rezolvată.
Despre arta și sculpturile lui.
Sculpturile mele nu trebuie să fie respectate, ci iubite. Trebuie să-ți vină să te joci cu ele.
…Eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi.
Despre lucruri esențiale.
Nu mai sunt al lumii acesteia, sunt departe de mine însumi, desprins de propriul trup. Mă aflu printre lucrurile esențiale.
Despre suferințe.
Cred că suferințele întăresc pe om și sunt mai necesare decât orice plăceri pentru formarea unui caracter.
Despre lucru, lucruri, a face.
Lucrurile nu sunt greu de făcut; greu este să ne punem în starea de a le face.
Dacă lucrul pe care-l facem nu este legat de necesitatea absolută a evoluției, el este inutil și dăunător.
Lucrul cel mai formidabil e să mergi bine, fiind conștient de tine însuți și de drum.
Despre el, Brâncuși, cu ironie și umor.
Oamenii cei mai distinși au prostiile lor: locale, accidentale sau permanente. Și ca să vezi asta, n-ai decât să te uiți la mine, Brâncuși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu