Ce pot să-ți audă urechile dacă îl provoci la discuții pe taximetrist in timpul călătoriei de la aeroport până acasă, pe o româncuță, stabilită in Amsterdam?
Taximetristul, om trecut de șaizeci de ani, se "mândrea" cu cei doi copii a săi, unicul său nepot, toți plecați in Anglia de mai multă vreme. În același timp am sesizat mâhnirea din sufletul său că vatra casei este goală, o casă mare undeva pe lângă Piața Gemenii din Bucureşti.
Băiatul său cel mare, de profesie inginer IT, este angajat la o firma IT engleză și câștigă sume foarte frumoase. Băiatul s-a însurat de ceva timp cu o româncă, plecată cu familia din România, imediat după lovitura de stat din '89. Nora, acum în vârstă de douăzeci și șase de ani i-a oferit taximetristului un nepot care are câțiva anișori și vorbește românește stricat, amestecat cu engleza, acea limba a Veoricăi, romgleza. Mândria bunicului părea reală. Ne-a arătat poza nepotului. Frumos băiat! Radia bunicul când am apreciat frumusețea nepotului.
Băiatul cel mic al taximetristului, fost avocat in București, greu intrat in baroul român, este taximetrist în Anglia, meserie brățară de aur. Ambiția l-a făcut pe acest românaș să urmeze o facultate, tot de drept, la o universitate englezească. Ce credeți dumneavoastră, mă abordează taximetristul, statul englez îi finanțează băiatului în întregime studiile, și nu sunt ieftine, zeci de mii de euro. Aud un oftat. Și știți de ce, se întreabă el interogativ? Prin contractul de finanțarea studiilor băiatului, statul englez îl obligă să profeseze cinci ani în Anglia după terminarea facultății. Mă uit la taximetrist întrebător. El își continuă monologul, întrebându-mă : Știți ce înseamnă asta? Nu, răspund. El continuă, furt de inteligență.
Nu pun paie pe foc. Rictusul de pe fața bunicului îmi dă fiori. Aprob din cap cele spuse de taximetrist.
De multe ori am avut discuții cu români expatriați, înainte de expatrire, prieteni mulți dintre ei. I-am povățuit, le-am explicat urmările acțiunilor lor. Câțiva mi-au declarat, ulterior expatrierii lor, mot à mot, că nu au de ce sa se mai întoarcă. Nu mai au pe nimeni în România. Este o realitate crudă. Mă uitam la taximetrist, bunicul cu sufletul uscat de dorul copiilor, nepotului, nurorii. Aceeași soartă o va avea și el și copiii lui. Unii în pribegie. El cu nevasta lui, înmormântat într-un cimitir din apropierea Pieței Gemenii. Și țara noastră, golită de români.
Tragic, Tragic.....
L-am lăsat pe taximetrist cu durerile lui să - și continue cursele de taxi în noapte, să strângă ceva bănisori ca a doua zi să-și ostoiască amarul la o bere cu băieții, să nu-și mai audă nevasta bătându-l la cap că cheltuie banii casei. Avea și el banii lui. Ce scriu sunt zicerile lui.
Frumusețea Olandei și oamenilor ce o populează, nu chiar totul și toți, ce avea să mi se întipărească în minte a fost umbrită de o altă poveste cu o altă româncuță.
Ploaie mocănească în Amsterdam. Ultima zi de excursie in țara lalelelor. Furnicile Orientului, Asiei, Africii și Europei, Americilor se plimbau în cete pe străzile orașului. Mii, mii și iar mii. Ploaia geroasă nu-i ținea în case. Ca și pe noi. Dorințele de nou, de a vedea, de a savura mâncărurile de diverse origini, shopping - ul, vizitele la muzee, pentru unii la exponatele vii din Cartierul Roșu. Se negocia, se cumpără orice. De la produse la plăceri carnale, de la canabis la aur. Orice avea un preț. Olanda este tara tuturor posibilităților. Cefele groase, cerșetorii, curvele din România erau prezenți și prezente pe străzile aglomerate ale Amsterdamului. Feerie pentru unii! Pentru mine... îmi cunoașteți părerile.
Cum era vremea prânzului, mirosurile de fripturi și multele delicatese ne atrăgeau spre interioarele restaurantelor. Ploaia ne impingea din spate. O tinerică ne-a atras în restaurantul unde-și câștiga painea cea de toate zilele. Obiceiul atragerii clienților este acum prezent și la noi in țară. Importăm totul, inclusiv marketingul european, un lucru bun.
Muzică in surdină. Servire exemplară. Preparate proaspete. Pe dracu! Carnea era adusă din Argentina cu vaporul. Restaurant cu specific argentinan. Angajații restaurantului, doi egipteni, o româncuță. Bucătarului nu i-am identifact originea.
Româncuța Elena a plecat din țară în urma cu aproape cinsprezece ani. Este din Bacău. Este mulțumită de condiția ei. Atrage și șervete clienții, acum, într -un restaurant cu specific argentinan din Amsterdam. Banii ce-i câștigă sunt totul pentru ea. Deține un apartament in zona centrală a Amsterdamului. Este căsătorită cu un sirian. Noi și sirienii! Parcă am mai auzit de aceste cuvinte alăturate. Am și scris despre Siria. Banii sunt totul. Statul olandez le finanțează chiria cu 1500 euro. Ei plătesc doar 36o din totalul chiriei, cerute de proprietarul imobilului unde locuiesc, de 1860 Euro. Elena a lucrat zece ani în Italia. Cu actualul soț sirian au venit în Olanda unde locuiesc și profesează, fiecare în alt loc de muncă, de peste trei ani.
Elena este fericită. I-am urat sănătate la sfârșitul lunch-lui și Dumnezeu să o aibe in pază! Elena mi- a declarat deschis. Niciodată nu se va întoarce în România. De ce oare ? Judecați voi!
La ieșirea din restaurant un tânăr arămiu alerga după mine. M-a întrebat cum mă cheamă. Am făcut prezentările. El se numește Sam. Avusesem și cu el o mică discuție in timp ce macam bucata de juncan argentinian in sosuri specifice stropite cu o bere Heineken. In timpul discuției cu arămiul coleg al Elenei, și el imigrant în Olanda de zece ani, m-a întrebat ce cred despre naționalitatea lui. Parca cineva mi-a sugerat. Am ghicit. Era egiptean. M-a întrebat ce m-a făcut sa spun asta. Tot el și - a răspuns: Nu-i asa ca semăn cu Ramses? Am ras, am glumit cu el. Ce om! Sam, alias Ramses, va rămâne in sufletul meu.
Olandezii nu vând in toate restaurantele lor decât brandurile lor naționale, două, Heineken și Amstel. Ăsta, da, naționalism! Nu ca la români! Noi bem toate poșircile Europei.
M-am afundat în noapte. Pasărea maiastră ne-a debarcat la București. A urmat povestea taximetristului. Au urmat câteva ore de somn. Cum fericirile și nenoricirile nu vin singure, un prieten m-a informat că ne-a murit un coleg. Am fost la capelă cu lumânările și coroana. Acum e iar mijlocul nopții. Mâine e înmormântarea colegului Gelu.
Poimâine ce va mai fi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu