“Înjurătura este o descătușare a poporului român" – așa grăit-a înțeleptul Mitică Dragomir, “Tata hoților", artizanul marii echipe Chimia Rm. Vîlcea. Dincolo de plasticitatea exprimării, vorbele Oracolului din Bălcești au totuși o noimă a lor. Dom’le, chiar nu mai poți înjura deloc la un meci de fotbal în România? Și oriunde altundeva, pe această minunată planetă în formă de minge…

Faptele sînt arhicunoscute. La meciul cu Norvegia, selecționerul Contra l-a înjurat urît pe indisciplinatul atacant Pușcaș care, doar de capul lui, a luat mingea și a bătut un unșpe metri pe care l-a ratat cu brio. Imediat după meci, selecționerul și-a cerut scuze public pentru evidentul derapaj verbal. La rîndu-i, și talentatul golgeter a regretat actul de indisciplină. Caz închis – așa ar fi fost. Ei bine, nu! Zile în șir, acest incident minor (zicem noi) s-a tot rostogolit prin toate mediile, a generat discuții pro și contra, pro-Contra și mai ales anti-Contra. În loc să comentăm ideile antrenorului Contra (dacă sînt) sau prestația vîrfului Pușcaș (cum a fost), ei bine, n-am găsit altceva decît un subiect ieftin – că l-a înjurat Contra pe Pușcaș. Păi, mînca-v-aș pitpalacu’, așa e în orice sport: dacă nu înjuri, nu exiști. Oamenii de fotbal, deși pare ciudat, sînt și ei oameni. Și să nu ziceți că e vreun om – mai la nervi, mai ca să se descarce, mai ca să dea un zvîc altcuiva – care n-a vorbit fără perdea. Cine n-a înjurat cu năduf la viața lui, ăla nu-i om. Viața e viață, fotbalul nu e doar un joc pe computer. Oamenii sînt (încă) imperfecți și e bine că-i așa. D’alde Klapp, Simeone, Mourinho – s-a mai pomenit – înjură și ei, nu ca moș Ferguson, ăla care le arunca bocanci în cap elevilor săi, nenorociții de la Man. United. Pe lîngă acești monștri, indecentul Cozmin Contra e puiuț. Înjură, da’ degeaba.

Haideți, vă rugăm, să fim atenți la cum jucăm, nu la ce zice cineva altcuiva! S-au trezit tot felul de pudibonzi oportuniști să dea lecții de fotbal și de bune maniere. Dragilor, din păcate și din fericire (încă), la fotbal se mai și înjură. Desigur, decerebrații din așa-zisele galerii, ăia care sînt cu aia-n gură tot timpul și nu vor decît scandal, trebuie tratați corespunzător, ca niște infractori ce sînt. Ieși afară, javră ordinară! La pîrnaie, huliganilor!

Și totuși. Pornind de la zicerea lu’ Nea Mitică și trecînd prin vorbele deplasate emise de Guriță, noi zicem că ar fi exagerat să-i refuzăm românului dreptul la strămoșeasca pizduială. Așa-i în fotbal, peste tot în lume. În fotbal și în dragoste totul e permis. Inclusiv înjurătura. La o adică, pentru ca să ne dăm și noi intelectuali, consacrata trimitere la origini păstrează un sens mereu profund și soteriologic. Căci doar așa, trimis înapoi, în organele genitale de unde a ieșit, păcătosul are șansa de a se salva și a se reîntrupa – mai bun, mai pur, din chestia mă-sii.

Decît să ne tot legăm de niște inerente derapaje verbale (c-așa-i în fotbal, a fost și va fi), mai bine ne-am ocupa timpul și spațiul editorial cu niște critici mai aplicate și mai consistente. Descătușați-vă, așadar! Hai România!