Un ciot din Contributors

După 80 de ani: războiul pe care Occidentul nu-şi permite să-l explice, iar Rusia nu-şi permite să-l încheie

Comemorarea la 1 septembrie 2019 a 80 de ani de la debutul militar al celui de-Al Doilea Război Mondial are loc în contextul exacerbării tendinţei ofensiv-mitologice din ultimii ani a Rusiei oficiale de a rescrie, reinterpreta şi manevra în scop politic până la saturaţie istoria acelui război, care a schimbat faţa Europei şi lumii, şi de consecinţele căruia este evident că nici Rusia, dar din păcate nici Occidentul, nu dau semne că se pot desprinde.

Pentru a promova versiunea sa asupra evenimentelor, regimul de la Moscova a angajat masiv toată panoplia moştenită de la URSS, şi “rafinată" ulterior – propagandă, intimidare, manipulare, intoxicare, “măsuri active" etc. – cu un scop evident şi precis: “albirea" URSS de responsabilitatea istorică a co-participării la pregătirea şi iniţierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Responsabilitate care, în condiţiile în care Moscova îşi asumă azi benevol nu doar succesiunea juridică a URSS, ci şi moştenirea ei geopolitică, este nu numai istorică, ci şi politică.

“Culmea istoriilor oficiale" s-a consemnat la Moscova, la 20 august 2019, la inaugurarea expoziţiei intitulate “1939, începutul celui de-Al Doilea Război Mondial“, când preşdintele rus Vladimir Putin a afirmat că “opinii cinice şi necistite cu privire la cauzele războiului continuă să fie impuse în unele ţări“. Rareori s-a văzut o mai bună exemplificare a tacticii de genul “cea mai bună apărare este atacul“. Moscova acţionează astfel, în pofida riscurilor, pentru că alternativa – acceptarea adevărului istoric – ar fi incompatibilă cu păstrarea mumiei lui Lenin în mausoleul din Piaţa Roşie, precum şi cu păstrarea lui Stalin în poziţia de “erou naţional", schimbări de direcţie politică pe care conducerea actuală a Rusiei simte că nu şi le poate permite.

După 1999, au crescut, an după an, resursele angajate de Moscova pentru rescrierea istoriei războiului şi pentru transformarea zilei de 9 mai (1945, capitularea Germaniei naziste, “după ora Moscovei") într-un eveniment cu valenţe reiniţiatice, mistice şi auto-justificative în plan intern, şi de imagine şi influenţă în plan extern. În 2015, când s-au împlinit 70 de ani “rotunzi" de la 9 mai 1945, refuzul liderilor occidentali, datorat călcării în picioare de către Rusia a dreptului internaţional prin invadarea şi anexarea Crimeei, de a participa la “marea paradă" militară de 9 mai a declanşat o adevărată tiradă a propagandei ruse, care a pus semnul egal între respectiva decizie a liderilor occidentali şi “lipsa de respect pentru memoria luptătorilor contra fascismului“. În 2019, la aniversarea a 75 de ani de la debarcarea Aliaţilor occidentali în Franţa (1944), Rusia, prin vocea inconfundabilei purtătoare de cuvânt a MAE rus, Maria Zakharova, a recidivat, declarând că evenimentul respectiv “nu a avut un impact decisiv" asupra cursului războiului şi “nu ar trebui exagerat“, în special “nu prin comparaţie cu efortul titanic al Uniunii Sovietice, fără de care victoria pur şi simpu nu ar fi existat“. Zeloasei purtătoare de cuvânt i s-a alăturat şeful ei direct, ministrul rus de Externe Serghei Lavrov, care a afirmat că “este un fapt că popoarele Uniunii Sovietice au fost cele care au rupt spinarea celui de-Al Treilea Reich“, iar comemorarea debarcării Aliaţilor occidentali în Franţa este “parte a unor teorii pseudo-istorice“. În esenţă, mesajele Moscovei urmăresc să transmită ideea că URSS a câştigat aproape singură (dacă nu chiar singură) războiul cu Germania nazistă, iar Occidentul a făcut, eventual, doar ceva figuraţie.

Surprinde faptul că toţi aceşti vajnici apărători ai memoriei URSS (deşi reprezintă un stat care azi se numeşte oficial “Federaţia Rusă"), ignoră – deşi au acces la arhive – faptul că Stalin însuşi a cerut în mod repetat debarcarea forţelor anglo-americane în Europa de Vest, presându-şi constant în acest sens, între 1941 şi 1943, omologii de la Washington şi Londra, şi ignoră, mai ales, faptul că, fără “eforturile" politice şi subversive ale Rusiei sovietice, apoi ale URSS, din perioada 1917 – 1939, foarte probabil că nu ar mai fi fost necesară “marea victorie" din 1945, pentru simplul motiv că cel de-Al Doilea Război Mondial în sine nu ar mai fi fost necesar.