Omul sub vremuri

Cum s-a pus piatra de temelie la Casa Poporului. Povești mai puțin știute despre „piaza rea” a Bucureștiului

Din articol

La jumătatea anilor '80, în timp ce în toată Europa de Est se simţeau efectele reformelor iniţiate de Mihail Gorbaciov la Moscova, Nicolae Ceauşescu a sporit controlul politic și constrângerile impuse românilor. Obsesia dictatorului de a rămâne în istorie s-a concretizat în acei ani în intervenţii brutale în arhitectură. Bucureştiul istoric a fost copleșit de un proiect uriaş improvizat din mers, menit să celebreze uniformitatea comunistă la fel ca marile bulevarde de la Beijing sau Phenian. Bisericile erau printre victimele predilecte.

Cele mai urâte cicatrice lăsate de dictatura comunistă în materie de construcţii datează din ultimii ani ai dictaturii. În vreme ce tovarăşul şi tovarăşa sa de viaţă îşi petreceau timpul în vizite de lucru dând indicaţii pretudindeni şi tuturor, indiferent de domeniu, românii se întrebau cu spaimă ce le va mai aduce ziua de mâine.

Pe lângă penuria de alimente şi medicamente, de economiile drastice la energie şi cenzura atotstăpânitoare, ridicarea Casei Republicii din Bucureşti, împreună cu un aşa-numit Centru Civic i-a forţat pe bucureşteni să experimenteze o nouă formă de suferinţă: distrugerea locuinţelor proprii, dar şi a clădirilor iconice, fie ele şcoli, spitale, biserici, instituţii, dar şi mici palate. În iunie 1984 se punea piatra de temelie la Casa Poporului.

„Eu am fost în două clădiri - care nu mai există -  locuinţe ale unor generali din Războiul de Independenţă din 77, care de obicei aveau şi câte o sală de bal. Am petrecut un revelion în '69 si sala de bal avea 9 pe 19, cu două rânduri de coloane de fontă şi cu moţişoare de cărămidă ... să distrugi aşa ceva, păcat de Dumnezeu", spune arhitectul Andrei Pandele.

A fost demolat şi elegantul cartier Izvor, împreună cu Spitalul Salvării, ridicat de un mare filantrop.

Comunitatea online „Uranus dispărut" încearcă să îl refacă virtual în imagini 3D, la fel ca toată suprafaţa construită şi distrusă de pe bătrânul Deal al Arsenalului. „Cred că cel mai mult îmi plăcea vizual cartierul Izvor, cartierul Izvor semăna cu cartierul Cotroceni, numai că era mult mai înghesuit, un cartier relativ înstărit", spune Cristian Văraru, de la comunitatea „Uranus dispărut".

Brăilean, cu studii la Bucureşti şi Berlin, Nicolae Minovici, a întemeiat în 1906 serviciul de ambulanţă din Bucureşti. După ce a înfiinţat şi Institutul de Medicină Legală de la Cluj, a revenit la Bucureşti, a fost o vreme primar de sector, după care, în 1937, inaugurează aici în cartierul Izvor, Spitalul Salvării, primul spital de urgenţă din Europa democratică.

Generos, Nicolae Minovici avea să îşi transforme casa în Muzeu al Artei Populare şi se va muta într-un mic apartament din spital ca să fie mai aproape de spital.

Dacă nu pentru arhitectura excepţională, atunci în amintirea acestui om bun într-un secol negru, Spitalul Salvării merită reconstruit. Spaţiu este destul.

„Nu aş putea spune ce e mai grav, că au fost distruse asemenea monumente, clădiri valoroase, sau că au fost dislocate cu asemenea brutalitate familii, viaţa cotidiană. Nu ştiu dacă una ar cădea mai greu în balanţă", spune arhitectul Irina Tulbure.

Spre deosebire de locuinţe, pentru demolarea bisericilor exista un argument chiar de la instaurarea regimului în anii '40. Comuniştii spuneau că religia este o relicvă a trecutului menită să dispară pe măsură ce societatea egalitară înaintează dinspre socialism şi comunism. Comunităţile religioase erau tolerate, dar nicio confesiune nu avea dreptul să practice activităţi sociale sau să-şi exprime public credinţa.

Problema apărea în privinţa clădirilor, a bisericilor pentru că, în spaţiul românesc, ele sunt cele mai vechi monumente de arhitectură. Distrugerea unei zidiri de secol XVII sau XVIII asocia comunismul cu barbaria.

„Biserica Enei au dărâmat-o noaptea, pentru că era vizavi de Inter, unde erau turişti străini care aveau aparate de fotografiat. La fel a procedat şi dl. Sorin Oprescu când a dărâmat Hala Matache, a pus o cârpă în jur şi a dărâmat noaptea, ca struţul, dacă bagă capul în pământ, nu se vede. Asta e mentalitate de infractor", spune arhitectul Andrei Pandele.

Se pare că Elena Ceauşescu era incomodată mai ales de bisericile de pe traseul dintre casa din Cartierul Primăverii şi Comitetul Central al Partidului Comunist, unde cuplul îşi avea birourile. Biserica Sf. Ioan de pe bdul Dorobanţi s-a aflat la un pas de demolare.

„O singură biserică a scăpat. Când s-a modernizat Dorobanţi, 1975-1977, au vrut să dărâme biserica care este vizavi de Liceul Caragiale, biserica Sf. Ioan. Numai că biserica avea o „pilă" extraordinară: mergea mama lui (a lui Ceaușescu - n.r.) acolo, aşa că a scăpat. Au înconjurat-o, au acoperit-o.

Ea (Elena Ceaușescu - n.r.), mai ales, moştenise din familie un năduf... Întâmplător mi-a povestit un primar de Petreşti, viceprimarul din Petreşti, finul ei. Tatăl ei fusese jandarm care îşi făcuse o cârciumă şi principala lui preocupare era să îi bată pe toţi. Şi popa din sat era unul slab şi înalt. (...) Şi au crescut în ura Bisericii", a povestit arhitectul Andrei Pandele.

Faptul s-a văzut limpede în anii '80 când în Bucureşti au fost distruse mai mult de 20 de biserici istorice. Între ele, Postăvari, Spirea veche, Izvorul Tămăduirii, Sf. Nicolae Sârbi, Gherghiceni, Sf. Nicolae Jitniţă, Doamna Oltea, Sfânta Treime Dudeşti.

Demolarea bisericii Sfânta Vineri Hereasca, despre care toţi românii au aflat de la Radio Europa Liberă, rămâne până azi o tragedie. Legenda spune că locul era schit de pe vremea lui Mircea cel Bătrân şi este cert că din 1749, când a intrat sub oblăduirea boieroiacei Elena Herescu din Teleorman, a hrănit şi ajutat mii şi mii de oameni de-a lungul generaţiilor.

Bucureştenii care au asistat la distrugere plângeau pe stradă.

Andrei Pandele, arhitect: „Ce să vă spun? Cele mai bune fotografii sunt cele pe care le-ai ratat. În locul cu pricina se confiscau aparatele de fotografiat. Se începuse construcţia Circului Foamei, aşa i se spunea, şi oamenii şedeau pe trepte şi îşi frângeau mâinile. Muncitorii au refuzat să dărâme Sf. Vineri şi aduseseră deţinuţi".

Arhitecţii au găsit totuşi o soluţie tehnică să tragă bisericile la adăpost de privirile cuplului Ceauşescu.

Prima încercare s-a făcut cu o mică biserică din cartierul Antim, Schitul Maicilor. Biserica Mihai Vodă, mult mai mare, a fost ascunsă după blocuri după ce a fost translată pe trei direcţii şi diferenţe de nivel.

Citiți și:  Biserica în timpul prigoanei comuniste. Imagini de la prima translare, procedura care a permis păstrarea unor monumente

„Bietul dl inginer Eugen Iordăchescu spunea că tovarăşa se credea mai presus de Dumnezeu. Ştiţi că el a insistat să mute Schitul Maicilor. Şi ea a zis: Lasă-i, Nicule, să-şi frângă gâtul, n-o să fie în stare! Şi a fost supărată foc nu numai că a reuşit, dar a reuşit aşa de bine, încât mută blocul de vizavi de Dinamo cu locuitori în el şi cu canalizările funcţionând", povestește arhitectul Andrei Pandele.

Citiți și: Imagini document. 1982: mutarea Bisericii Schitul Maicilor

Mănăstirea Văcărești

Demolările nu s-au limitat la centrul capitalei. În estul oraşului, cuplul Ceauşescu a hotărât ridicarea unor clădiri destinate Justiţiei chiar pe locul în care se ridica semeaţă şi abia restaurată Mănăstirea Văcăreşti, una dintre cele mai frumoase din Ţara Românească, ridicată cu 250 de ani înainte, de Vodă Constantin Mavrocordat.

În vremea ocupaţiei ruseşti de după Revoluţia de la 1848, o parte din ansamblu a fost folosită ca închisoare şi aşa a rămas până în anii '70. Nicolae Ceauşescu însuşi fusese închis acolo ca ilegalist comunist.

Deşi în epoca Ceauşescu gesturile de opoziţie erau rare, în apărarea Mănăstirii Văcăreşti au semnat un memoriu semnat de o serie de intelectuali precum Constantin Noica, Mihail Şora, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Dinu Giurescu.

Au apărut şi apeluri din străinătate în favoarea ei. Dar nici memoriul, nici apelurile nu au avut succes. Demolarea a început în 1985 şi s-a încheiat în decembrie 1986.

În imediata apropiere, autorităţile comuniste preconizau un lac artificial ce urma să fie alimentat cu apă din Dâmboviţa. După demolarea cartierului, s-a constatat că de fapt costurile de pompare erau imense şi până la găsirea unei alternative, a venit Revoluţia din 1989.

Cele 183 de hectare au rămas neîngrijite, la adăpostul digurilor, aproape trei decenii.

Recent, pe locul Mănăstirii Văcăreşti, a apărut un mall, anihilând pentru totdeauna ideea reconstrucţiei.

Singura care a găsit o cale de vindecare a oraşului şi a oamenilor a fost natura. În mai 2016, Delta Văcăreşti a devenit arie naturală protejată pentru care lucrează 12 pasionaţi de mediu şi circa 200 de voluntari. Iniţiatorii vor să transforme Parcul Văcăreşti în ambasador al ariilor naţionale protejate din toată ţara.

- Probabil că cei mai buni ambasadori sunt copiii, deşi înţeleg că sunt foarte dezamăgiţi că nu găsesc aici crocodili şi dinozauri! În principiu, uită repede că nu au varani, când află de şerpi, de broaşte, de ţestoase, de vidră, care e aşa un personaj misterios, uită de întrebările acelea şi sunt fascinaţi şi îşi doresc cu toţii să vadă, suntem sus la observator şi abia aşteaptă. „Nu mergem în parc să vedem vidra?", „Sigur, mergem!" Doar că mai trebuie ca şi vidra să îşi dorească să fie văzută. Vidra este un animal nocturn, deci realist vorbind, şansele să o putem vedea pe timp de zi sunt foarte mici, povestește Gabriela Poiană, expert al Parcului Natural Văcărești.

- Faceţi o enumerare a animalelor şi animăluţelor care trăiesc aici.

- Două specii de şerpi, şopârle, broaşte, ţestoase, vulpe, vidră, bizam.

- Ce înseamnă bizam?

- Bizamul este un animal de apă care poate fi confundat cu vidra, grăsuţ, aşa, foarte frumos. Pe el avem şanse să-l vedem pentru că e activ şi ziua. Şi peste 160 de specii de păsări.

Citiți și: Blocurile - amprentă a comunismului în România. Sunt ele un tip de locuință eșuat?

Demolările și uniformizarea orașelor României în comunism

Arhitectura ca unealtă de propagandă comunistă. Cum a fost mutilată fața României după model sovietic

Editare web: Luana Păvălucă

Cetatea Rupea

De vizionat:


Istoria cetății. 

În anii '90, la Cetatea Rupea se găseau doar câteva ruine și ziduri, majoritatea acoperite de vegetație. În 2013 însă, fortificația din Brașov a fost înscrisă în circuitul turistic după ce, timp de 3 ani, a fost reabilitată cu fonduri europene şi cofinanţare locală, iar în prezent, peste 150.000 de turiști români și străini trec pragul monumentului istoric.

"Cetatea era fără acoperișuri, era devastată complet. Erau porțiuni de ziduri prin care se putea pătrunde în cetate pe toate fronturile. Vegetația era foarte mare, deci pur și simplu era abandonată", spune Adrian Călbează, administratorul cetăţii.

În prezent, peste 150.000 de turiști vizitează monumentul istoric, Cetatea Rupea fiind una dintre cele mai vechi fortificaţii din județul Braşov - atestată documentar în anul 1357.

Autoritățile spun că prin valorificarea Cetății Rupea din punct de vedere cultural, istoric, turistic și natural, este urmărită creșterea atractivității turistice a zonei, creșterea fluxului de turiști, precum și extinderea perioadei de sejur, aspecte ce vor determina o dezvoltare economică a regiunii, crearea de noi locuri de muncă și îmbunătățirea nivelului de trai al celor care trăiesc în zonă.

Proiectul a fost selectat în cadrul Programului Operaţional Regional (POR) şi cofinanţat de Uniunea Europeană prin Fondul European pentru Dezvoltare Regională.

Limba română în Basarabia

Mâine, 31 August, se împlinesc 30 de ani de la adoptarea legislației lingvistice in Basarabia sovietica, ceea ce însemna repunerea in drepturi a e limbii romane și încheierea procesului de rusificare a populației românești majoritare. Deși a fost primită cu mare entuziasm și a constituit suflul Mișcării de renaștere naționala, ulterior, limba romană a fost vitregita in propria ei Casa și poreclită in toate felurile, pana in ziua de azi.

       Va prezint, mai jos, o  retrospectiva  a acestei probleme.

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

Limba română în Basarabia – după treizeci de ani .

Revista Limba Română

Nr. 1, anul XXIX, 2019

 

Problema lingvistică, respectiv renunțarea la limba rusă și la grafia chirilică, impuse de ocupația sovietică în 1941, și revenirea la limba română și alfabetul latin, specifice populației românești majoritare din Basarabia, a preocupat elita intelectualității de pe malul stâng al Prutului încă de la mijlocul deceniului al șaptelea al secolului trecut.

Această chestiune a fost discutată pentru prima dată cu prilejul  Congresului al III-lea al scriitorilor din RSS Moldovenească1, desfășurat la Chișinău, în perioada 14-15 octombrie 1965. Astfel, în cadrul unor dezbateri foarte aprinse, la care au participat și scriitori rusofoni din celelalte republici unionale sovietice, inclusiv de la Moscova, precum și lideri ai comuniștilor basarabeni, între care Ivan Bodiul, prim-secretar al PCM, au fost scriitori români din Basarabia curajoși, care s-au pronunțat pentru repunerea în drepturi a limbii române și a alfabetului latin, caracteristice comunității etnice românești majoritare din această provincie.

Ne referim, îndeosebi, la scriitorii și criticii literari Ion Druță, Mihai Cimpoi, Aurel Busuioc și Gheorghe Malarciuc, care și-au asumat riscul afirmării identității românești într-un regim totalitar și represiv, care promova o politică dură de rusificare și deznaționalizare. Din păcate, demersul lor, catalogat drept naționalist de mai marii zilei, deși a avut un anumit ecou în societate, a rămas unic, singular și fără rezultate concrete timp de aproape două decenii și jumătate.

În alt context istoric regional favorabil, creat de colapsul imperiului sovietic, de căderea regimurilor comuniste totalitare și de redeșteptarea națiunilor, problema lingvistică din Basarabia a devenit obiectivul fundamental al mișcării de renaștere și eliberare națională.

Tot scriitorii, elita intelectualității românești din această provincie vitregită de istorie, au fost cei care s-au aflat în fruntea mișcării și care au cerut nomenclaturii neocomuniste nu pâine și circ, dar Limbă! Alfabet!, adică recunoașterea identității românilor basarabeni.

Sub presiunea populară imensă a primei Mari Adunări Naționale, la care au participat sute de mii de români din stânga Prutului, organizată la 27 august 1989, puterea cripto-comunistă a fost constrânsă să adopte, la 31 august 1989, legislația lingvistică, așteptată de populația majoritar-românească timp de aproape o jumătate de secol.

În acest sens, Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Moldovenești, condus de Mircea Snegur, a aprobat, mai întâi, Hotărârea Nr. 1, din 18 august 1989, iar apoi Legile Nr. 2 și Nr. 3, Cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldovenești, respectiv Cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină, la 31 august 1989.

Potrivit primului act normativ, Art. 70 din Constituția comunistă se modifica, astfel: Limba de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești este limba moldovenească. Limba de stat este folosită în viața politică, economică, socială și culturală și funcționează pe baza grafiei latine.

Articolul 1 al celei de-a doua legi prevedea: A trece scrisul limbii moldovenești la grafia latină;  iar în Art. 2 se stipula: A aproba alfabetul limbii moldovenești, după care erau expuse caracterele alfabetului latin. Art. 3 abroga Legea RSS Moldovenești din 10 februarie 1941, Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul latin la alfabetul rus2.

Conform Hotărârii Nr. 4 a Sovietului Suprem, din 31 august 1989, această trecere urma să se facă într-o perioadă de timp de 6 ani (1989 –1995), împărțită în două etape și cuprindea ,,... sferele vieții politice, economice, sociale și culturale ale republicii”3.

Deși noua legislație lingvistică a fost salutată ca o mare victorie a maselor populare, o simplă privire asupra ei relevă că aceasta a fost făcută pe jumătate și statua un mare neadevăr lingvistic și istoric privind identitatea reală a populației majoritare românești din Basarabia. Practic, noua legislație nu prevedea revenirea la limba română de dinainte de ocupația sovietică a Basarabiei, cum ar fi fost normal, ci legifera o nouă limbă, respectiv limba moldovenească, care definea un nou popor, recte poporul moldovenesc, sintagme artificiale, create de ideologia și istoriografia sovietică.

Mai mult, cu toate că devenea limbă de stat, noua limbă artificial creată avea un statut egal cu limba rusă, care, potrivit Art. 3 din Legea Nr. 5, Cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești, era recunoscută ca „... limbă de comunicare între națiuni, ceea ce asigură un bilingvism național-rus și rus-național real”4.

Păcatul originar, comis de promotorii agrarieni ai legislației lingvistice avea să aibă urmări dintre cele mai grave asupra evoluției ulterioare a noului stat Republica Moldova, deoarece a creat o dispută continuă și permanentă în viața socială și politică în legătură cu identitatea reală a populației majoritare românești din Basarabia.

Aceiași susținători ai neadevărului lingvistic și istoric au mers mai departe și, după câștigarea alegerilor parlamentare din 27 februarie 1994, au pecetluit soarta limbii române din Basarabia în textul primei Constituții post-comuniste a Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994. Urmărind să dea o altă identitate etnică spațiului românesc dintre Prut și Nistru, noua putere agrariano-socialistă a instituționalizat tezele staliniste false despre apartenența etnică și lingvistică a românilor basarabeni, prin introducerea în Legea fundamentală a sintagmelor limbă moldovenească (Art.13, alin.1) și popor moldovenesc (Preambul), contrare adevărului științific și istoric.

Neadevărurile privind identitatea populației autohtone din Basarabia și a limbii vorbite de aceasta, introduse în prima Constituție a Republicii Moldova, sub presiunea unei majorități parlamentare rusofone, cu complicitatea și lipsa de curaj a conducerii de vârf a tânărului stat, aveau să se răzbune și să prejudicieze pentru o lungă perioadă de timp echilibrul intern din noua entitate statală, abia constituită.

Cea dintâi formă de manifestare a acestor neadevăruri a venit la scurt timp de la nedreptatea comisă de politicieni împotriva limbii române și a fost produsul celei mai avansate conștiințe a populației majoritare: tânăra generație, studențimea.

La nici opt luni de la adoptarea noii Constituții, a fost declanșată prima  mișcare a demnității naționale în Basarabia. Momentul a fost determinat de emiterea, la 16 martie 1995, de către rectorul Universității de Stat, Gheorghe Rusnac, a ordinului de înlocuire a cursului de Istoria românilor cu cel de Istoria Moldovei și de schimbare a denumirii Catedrei de limba română în cea de Catedra de limbă moldovenească, în ciuda hotărârii adunării profesorilor de istorie și limba română din cadrul universității, din 21 ianuarie, care declarase Art.13 din Constituție antiștiințific5.

În semn de protest față de ordinul rectorului, studenții și profesorii facultăților de filologie și istorie au organizat, la 19 martie 1995, un miting de protest în fața universității. A doua zi, acesta și-a mutat locul în Piața Marii Adunări Naționale, un spațiu cu mare rezonanță istorică pentru mișcarea de renaștere națională a populației majoritare românești din Basarabia. În acest fel, s-a încercat să se asigure o continuitate simbolică între cele două manifestări de apărare a demnității și identității românilor basarabeni.

Desfășurat sub sloganul „Cu noi sunt adevărul istoric și bunul Dumnezeu”, mitingul a întrunit între 3000 și 4000 de participanți, în marea lor majoritate studenți, liceeni și profesori de la unitățile de învățământ universitar și preuniversitar din Chișinău.

Revendicările protestatarilor priveau anularea ordinului rectorului, păstrarea sintagmelor limbă română și literatură română, menținerea cursului de Istoria românilor, asigurarea autonomiei universitare și altele.

Greva a continuat până pe 14 aprilie 1995, iar revendicările au îmbrăcat și un caracter social-economic și politic, manifestanții cerând inclusiv modificarea Art.13 (alin.1) din Constituție. Demonstranților li s-au alăturat unii deputați ai opoziției parlamentare, reprezentanți ai Uniunii Scriitorilor, precum și ai unor organizații obștești.

La aproape o lună de la declanșarea conflictului, constatându-se instalarea oboselii printre greviști și a resemnării față de eșecul negocierilor cu autoritățile, liderii Comitetului republican au luat hotărârea de a suspenda greva până la 4 mai. După revenirea în Piață, a avut loc ultima întâlnire a Comitetului cu Comisia prezidențială, care s-a soldat cu semnarea unui protocol comun. Acesta introducea un moratoriu asupra încetării grevei până la 6 septembrie 1995 și prevedea unele măsuri de soluționare a revendicărilor social-economice înaintate de greviști.

Între timp, președintele Mircea Snegur își onorase promisiunea, înaintând, la 27 aprilie, o inițiativă legislativă Parlamentului privind modificarea Art.13 din Constituție în favoarea limbii române. Din păcate, aceasta a rămas doar pe hârtie, nefiind luată în dezbatere nici până astăzi.

Astfel, s-a încheiat o lecție de istorie a demnității naționale, susținută de tânăra generație a populației majoritare românești din Basarabia.

Mișcarea studențească din primăvara anului 1995 în apărarea limbii române și a identității etnice românești a populației majoritare a fost un avertisment viguros făcut adepților ideologiei moldovenismului și a potolit spiritele pentru o anumită perioadă.

Aceasta a avut consecințe și în plan politic, ducând la înfrângerea catastrofală a puterii agrariano-socialiste la următoarele alegeri parlamentare (1998) și chiar la dispariția de pe eșichier a partidelor (PDAM și a Mișcării Unitate–Edinstvo), care au impus Constituția antinațională din 1994. Concomitent, a deschis calea venirii la putere a unor partide pro-europene și pro-românești (CDM) care, în cei doi ani cât s-au aflat la conducerea Republicii Moldova, ar fi putut să înlăture din Constituție neadevărurile inserate, însă le-au lipsit voința politică și curajul.

Frământările politice interne, lupta dintre majoritatea parlamentară și președintele Petru Lucinschi, precum și trădarea unei componente a coaliției (FPCD) au făcut ca alianța politică, aflată la guvernarea Republicii Moldova, să fie înlăturată.

A urmat perioada cea mai neagră din istoria recentă a Basarabiei, care a durat timp de 8 ani (2001–2009), echivalentă cu restaurația roșie comunistă. În acest timp, limba română, istoria, identitatea populației majoritare și valorile culturale românești au fost puse între paranteze, iar neadevărurile moldovenismului au fost ridicate la rangul de ideologie și politică de stat.

Din acest punct de vedere, comuniștii au depășit performanțele guvernării agrariano-interfrontiste (1994-1998), care reușise doar să instituționalizeze moldovenismul ca politică a noului stat românesc. Mai întâi, puterea comunistă a luat măsuri pentru revizuirea învățământului istoric din Republica Moldova, obiectivul urmărit fiind eliminarea din învățământul preuniversitar a manualelor de Istoria românilor. În acest scop, a fost creată Comisia Cristea (septembrie 2002), care avea menirea să medieze conflictul între adepții și adversarii revizuirii învățământului istoric. După un an de activitate fără niciun rezultat, Comisia respectivă a simulat un aparent experiment, în care au lipsit manualele experimentale, materiale didactice, precum și profesorii pregătiți. Considerând procedura încheiată, începând cu 1 septembrie 2006, au fost introduse în învățământ manualele de Istorie integrată în locul celor de Istoria românilor6. În noile manuale, abordarea istoriei Basarabiei era făcută prin prisma istoriografiei sovietice de sorginte stalinistă, adevărul istoric suferind o distorsionare gravă. Ingerința factorului politic în elaborarea manualelor de istorie integrată le-a conferit acestora un caracter excesiv de ideologizat și politizat, favorizând continuarea procesului de deznaționalizare a românilor basarabeni.

Mergând, în continuare, pe aceeași linie, puterea comunistă și-a arătat nemulțumirea față de simbolurile naționale propuse pe ușa din spate și aduse în Parlament și dorința de a le schimba. „Și limba moldovenească, și istoria Moldovei, și imnul, și stema trebuie să răspundă la întrebările, realitățile și necesitățile independenței Moldovei. Toate aceste atribute statale trebuie să fie diferite și deosebite. Dacă introducerea limbii moldovenești sau schimbarea imnului sau stemei vor contribui la întărirea statalității, vom face acest lucru, indiferent de situația politică”, preciza Vladimir Voronin în cadrul unei conferințe de presă, la 18 decembrie 20077.

Comuniștii și acoliții lor politici, frontiștii, și-au încheiat cel de-al doilea mandat în cel mai lamentabil mod, odată cu alegerile generale din 5 aprilie 2009.

Liderii opoziției parlamentare au denunțat fraudarea alegerilor, au cerut anularea acestora și organizarea unui nou scrutin electoral. Revendicările lor au fost susținute de zeci de mii de persoane, care au ieșit în stradă, începând cu 6 aprilie, când au fost date publicității primele date preliminare ale rezultatelor alegerilor.

Pentru a reprima revolta maselor și a-i discredita pe liderii partidelor de opoziție, care au intrat în noul Parlament, puterea comunistă a apelat la cunoscutele metode bolșevico-kaghebise de tristă amintire, înscenând prin agenți ai propriei securități vandalizarea sediilor Președinției și Parlamentului și arborarea drapelului României. Odată pretextul creat, regimul comunist a scos trupele poliției și agenții acoperiți ai SIS în Piață pentru a înăbuși în sânge demonstrațiile pașnice ale populației. Sute de persoane au fost arestate, torturate și abuzate de către forțele de ordine. Unii protestatari, îndeosebi tineri, au fost răpiți de pe stradă și au dispărut fără urmă, timp de mai multe săptămâni, fără ca rudele apropiate ale acestora să știe ceva despre soarta lor. Bilanțul tragic al intervenției excesiv de brutale a autorităților a constat în trei morți și alte trei persoane dispărute8.

Deși au câștigat alegerile și au constituit structurile noului Parlament, comuniștilor le-a lipsit numai un singur vot pentru alegerea șefului statului. Ca urmare, președintele în exercițiu, Vladimir Voronin, care între timp devenise șeful Legislativului, a dizolvat abia alesul Parlament și a convocat alegeri parlamentare anticipate,  pentru 29 iulie 2009.

Cu toate că au obținut cel mai mare număr de voturi, comuniștilor le-au revenit în noul Parlament doar 48 de mandate, cu 12 mai puține decât la alegerile din 5 aprilie, pierzând pentru prima dată  majoritatea parlamentară.

Opoziția unită, formată din Partidul Liberal Democrat (PLDM), Partidul Liberal (PL) și Alianța Moldova Noastră (AMN), a obținut 40 de mandate de deputat, cărora li s-au adăugat cele 13 mandate acumulate de Partidul Democrat (PDM), totalizând astfel 53 de locuri din cele 101.

După înlăturarea de la putere a regimului  comunist restaurat, la conducerea Republicii Moldova a venit o coaliție politică formată din partide cu o orientare pro-europeană și pro-românească.

Aceasta s-a autointitulat Alianța pentru Integrare Europeană (AIE) și și-a propus ca obiective politice importante reorientarea spre Vest a Republicii Moldova, declanșarea demersurilor pentru accederea în UE și normalizarea relațiilor cu România, organismele euro-atlantice și cele financiar-bancare internaționale, grav deteriorate în perioada restaurației comuniste.

Pe plan intern, AIE a trebuit să facă față unei crize constituționale prelungite, vizând alegerea președintelui Republicii Moldova, care s-a încheiat abia în luna martie 2012, odată cu învestirea de către Parlament a noului șef al statului, în persoana lui Nicolae Timofti, un român declarat și convins.

În diverse variante, AIE s-a menținut la putere până în anul 2014, reușind să semneze cu UE un Acord de Asociere  și un Acord de Liber Schimb, care au pus Republica Moldova pe o direcție clară pro-europeană.

În timpul acestei guvernări, s-a încercat și o reparație istorică privind identitatea reală a populației majoritare din Basarabia, menită să repună în drepturi un adevăr lingvistic și științific și să înlăture definitiv o sintagmă ideologică comunistă, care fractura cronic societatea de peste două decenii.

În acest sens, la 26 martie, respectiv 17 septembrie 20139, două grupuri parlamentare, formate din deputați liberal-democrați și liberali, au sesizat10 Curtea Constituțională în legătură cu prevederile Art.13 (alin.1) din Constituție, cerând o interpretare a dispozițiilor acestuia în raport cu Declarația de Independență (27 august 1991) și Preambulul Legii fundamentale, unde se stipulează că limba oficială a Republicii Moldova este limba română.

Curtea, condusă de Alexandru Tănase, președinte, a ascultat argumentele părților și a analizat materialele depuse la dosarul cauzei, după care, la 5 decembrie 2013, a pronunțat următoarea Hotărâre:

Pornind de la argumentele invocate mai sus, Curtea Constituțională a hotărât că, în sensul Preambulului Constituției, Declarația de Independență a Republicii Moldova face corp comun cu Constituția, fiind textul constituțional primar și imuabil al blocului de constituționalitate. De asemenea, Curtea a statuat că, în cazul existenței unor divergențe între textul Declarației de Independență și textul Constituției, textul constituțional primar al Declarației de Independență prevalează11.

Conform legii, hotărârile Curții sunt definitive, nu pot fi supuse niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Ca urmare, Parlamentul trebuia să ia act de Hotărârea CC și să modifice Art.13 (alin.1)  din Constituție în acord cu prevederile acesteia.

De la adoptarea acestei hotărâri, care restabilește un adevăr istoric și științific, confirmat și de Academia de Științe a Republicii Moldova, precum și de alte foruri academice străine, au trecut mai bine de 5 ani fără ca aceasta să fie pusă în vigoare.

Chiar dacă pentru amendarea Constituției sunt necesare 2/3 din voturi (respectiv 67 din 101), iar guvernările AIE și Platforma Social-Democrată nu dispuneau de acest număr, totuși socialiștii și comuniștii, cunoscuți ca cei mai aprigi adversari ai limbii române, nu aveau decât 30 de locuri în Parlament. În consecință, a existat un potențial de 71 de deputați care ar fi putut să susțină o astfel de modificare a textului constituțional, așa cum recunoștea și Marian Lupu, unul dintre liderii partidului de guvernământ, în anul 2018. Însă acest lucru nu s-a dorit și, drept urmare, problema modificării Art.13 (alin.1) nu a fost inclusă niciodată pe ordinea de zi a Parlamentului.

Explicația o dă însuși Marian Lupu, fost președinte al Partidului Democrat, într-un interviu acordat postului de radio Europa Liberă, la 9 februarie 2018:

„Art.13 din Constituția țării trebuie să rămână neschimbat pe motivul că, după decizia Curții Constituționale, în pachetul constituțional deja se regăsește definiția de limbă română pentru asigurarea abordării europene Unitate prin diversitate, pentru asigurarea respectului față de oricare cetățean din țara noastră și dreptul lui la autoidentificare etnică, culturală și lingvistică, asta înseamnă că Art.13 trebuie să rămână neschimbat. Dincolo de faptul că este o abordare strict europeană, mai este încă o condiție foarte importantă pentru păstrarea identității statale a Republicii Moldova. Cei care promovează cu vehemență eliminarea din Art.13 a definiției de „limbă moldovenească” nu se opresc doar la limbă, haideți să privim în jur care este realitatea, doar nu se promovează conceptul: o limbă, două națiuni, două țări, se promovează alt concept: o limbă, o națiune, o țară. Eu am fost mereu pentru statalitatea și suveranitatea Republicii Moldova, ca și majoritatea covârșitoare a colegilor din Partidul Democrat și asta este poziția oficială a partidului. Respectiv, având această idee, noi vom apăra și vom promova în continuare valorile de suveranitate și independență ale statului Republica Moldova”12.

Analiza efectuată mai sus ne arată, fără niciun dubiu, că limba și, implicit, identitatea populației majoritare din Basarabia au fost transformate în instrumente politice de către adversarii românismului și au fost folosite ca atare, timp de trei decenii, în lupta politică pentru accederea la putere.

Rezolvarea problemei limbii nu se întrevede într-o perspectivă apropiată sau medie, lucru relevat inclusiv de ultimele alegeri parlamentare din Republica Moldova (24 februarie 2019), care au fost câștigate de forțele politice rusofone sau ostile limbii române și românismului, în general.

Cu toate acestea, lupta pentru recunoașterea și repunerea în drepturi a unui adevăr istoric și lingvistic, care este un dat și nu mai trebuie demonstrat, nu poate fi abandonată, ci se impune să devină crezul sfânt al tinerelor generații în care să ne punem toate speranțele.

Realitatea lingvistică este că, deși a fost nerecunoscută, poreclită în diferite feluri, hulită, batjocorită, pocită și „îmbogățită” cu tot felul de rusisme, uneori înstrăinată în propria ei Casă, limba română dăinuie de veacuri în Basarabia ca un diamant în muntele de steril din jurul său și este vorbită din ce în ce mai bine chiar și de cei mai aprigi dușmani ai săi.

Cloașterf

Cloașterf, mai demult Cloaștărf, Cloasterz, Micloșa, Miclești (în dialectul săsesc Klosderf, Kluisderf, Klîsderf, Klîstref, Kliusderf, în germană Klosdorf, Klossdorf, Nickelsdorf, în maghiară Miklóstelke) este un sat în comuna Saschiz din județul Mureș, Transilvania, România.

Ansamblul fortificat al Bisericii evanghelice-luterane se numără printre cele mai omogene din Transilvania, fiind opera coerentă a unei singure perioade de construcție (1521-1524), sub conducerea maestrului Ștefan Ungar din Sighișoara. Biserica are aspectul unui masiv reduit, deasupra navei și corului cu bolți în rețea înalțându-se un etaj fortificat, prevăzut cu ferestre de tragere și guri de aruncare. Incintă patrulateră, cu turnuri de colț în plan pătrat, cu acoperiș în pupitru.

Cum mergi de la Brașov, în apropiere de Sighișoara, printre coline transilvane, la doar 3 km de drumul național, poți intra ușor într-o altă realitate: satul Cloașterf. Sigur n-ai auzit până acum de el. Primul lucru magic pe care ți-l dezvăluim este că aici se spune că au trăit odată uriași, și de aceea biserica fortificată din sat.




Aflat sub protecția Sfântului Nicolae, al cărui nume îl poartă, Cloașterf este un sat mic, așezat, cu specific săsesc, despre care, acum ceva timp, un austriac a spus că seamănă cu o stradă din Viena. De aici a plecat un sas să devină general în armata lui Napoleon, tot aici s-a găsit o monedă de aur, de pe vremea lui Alexandru cel Mare, iar oamenii locului erau mari iubitori de dreptate și au fost chiar inițiatorii unei revoluții locale. De asemenea, pentru pasionații de comori vrăjite, se spune că lângă sat, la ruinele unui castel (Castelul Maimuței) se află multe bogății. Din timp în timp, o poartă de fier apare de nicăieri, iar dacă o vezi, o poți deschide cu o mătrăgună. Doar așa poți ajunge la comoară.


La acestea se adaugă comoara naturii: satul este într-o zonă naturală protejată, Sit Natura 2000, Podișul Hârtibaciului-Târnava Mare, unde poți să te bucuri de excursii pe jos sau cu bicicleta (un traseul de bicicletă de 100 de km trece pe lângă sat), poți vedea plante și animale rare, și este așa, simplu, să te reconectezi la ritmul normal al vieții.

Este cea mai veche biserică fortificata din zonă. Nu ratați informatia: Aici este o pensiune frumoasă Cloașterf Haus, nouă, prețurile acceptabile. Vă puteți stabili sediul aici pentru vizite la multele biserici fortificate din zonă : Rhoades, Viscri, Criț, Rupea, Saschiz, Sighișoara.

Criț, Sighișoara

Doamna Sofia in fața casei unde a trăit mulți ani. Comuniștii i-au luat-o in mod tâlhăresc, acum multe zeci de ani.

Biserica fortificata din Criț






Doamna Sofia Folberth la 97 ani. S-a așezat să ne povestească istoria sașilor împletită cu istoria familiei ei.

Mă apropii de o vârstă la care crezi că ai vazut, ai auzit, ai înțeles rostul lumii pe pământ, istoria popoarelor, națiunilor, etniilor, neamului tău, ai acumulat judecați de valoare pe baza cărora ai pretenția ca poți da lecții etc. Nimic mai fals.

Azi am cunoscut o săsoaică de 97 ani, ghidul nostru în biserica fortificată din Criț. Această doamnă este un reprezentant de excepție ai sașilor din Romania pe care o voi trece în magazinul meu de amintiri cu cele mai frumoase trăsături ale unei ființe umane. Inteligența, memoria, darul povestitului cu lux de amanunte al istoriei populației săsești adusă  în anii 1200-1300 e.n. de secui-cuceritorii de teritorii românești la anul 1100 e.n. - pentru apararea arcului carpatic de năvălitorii turci și alte popoare asiatice. Sașii au adus cu ei cultul muncii, seriozitatea, arta meșteșugurilor, ordinea, disciplina, lucrul bine făcut etc.

Am trăit mulți ani printre sași și nemți. Această populație are in istoria ei mult mai multe lucruri pozitive decât negative. Patrimoniul nostru national, istoric, cultural, tot ce este material, a fost îmbunătățit de acestă etnie. Doamna Sofia, ghidul nostru din biserica fortificată din Criț este un reprezentant de frunte al sașilor din Romania.

Căutați pe internet impresii de călătorie, scrieri istorice, lucrari actuale despre istoria sașilor in România și veti recunoaște meritul acestei nații in dezvoltarea țării noastre! Nu adapăți spiritul xenofob care sălășluiește in toate popoarele lumii, majoritare în teritorile lor naționale! Ura de rasă, de religie au adus și aduc multe deservicii tuturor țărilor. Nici România nu face excepție.

Criț este un sat săsesc, tipic german, pe care îl puteti regasi pe dealurile din Austria. Numai 6 sași mai sunt in viață azi în acest sat la o populație de peste 600 de locuitori. In perioada de glorie existau in această localitate peste 700 sași, cca 200 români și 60-70 țigani ce convietuiau în deplină înțelegere.

Biserica fortificată din Criț, asediată de turci de nenumărate ori pe parcursul istoriei, n-a fost cucerită niciodată. Construita în anul 1270 e. n, refăcută în  anul 1825 e. n. Actuala construcție cu 200 de ani de existență este perfect conservată. Are un zid dublu de apărare, fiecare cu grosimea de un metru. În arhiva biserici sunt mii de documente, cercetate și în curs de cercetare. Jurnalista din Cluj de certă valoare, autoarea cărților, menționate mai sus, alături de doamna Sofia Folberth, centenară, deslușesc istoria sașilor din Criț și vecinătăți.

În fiecare zi același ritual. Sofia întâmpină turiștii și deapănă amintirile sale cu aceștia . Apoi se retrage în sacristie, o cămăruță în partea dreaptă a altarului, plină de documente vechi ce își așteaptă descifrarea conținutului lor. Sofia este ghidul autentic al jurnalistei Hurezean și, cred, a unui coleg ce se afla în fata unui computer demodat, depășit de tehnica actuala a calculatoarelor. Și totusi, un teanc de cărți noi într-un colț al sacristiei, abia ieșite de sub tipar, scrise de doamna Hurezean, își așteaptă cititorii printre turiștii cu dorința de a afla istoria sașilor. Majoritatea turiștilor trec ca mașinile de curse și înregistrează numai locuri, nu și fapte.

Comunismul adus in România pe tancurile sovietice la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a dus la distrugerea programată, fugarirea, vânzarea sașilor Germaniei pe toata perioada președinților Romaniei, de tristă amintire, Groza, Dej, Ceaușescu, până in ultima zi a anului 1989.

Pentru cei tineri trebuie amintit că Securitatea din Romania a avut o contributie importantă la lichidarea populației săsești. Mulți ce vor citi aceste rânduri, dintre cei ce au peste șaptezeci de ani, vor înțelege bine ce spun. Nu îi iau in considerare pe cei pătrunși de spiritul comunist.

Două cărți de excepție, menționate de mine cu o zi inainte, vă vor da imaginea istorica a trecerii populatiei săsești prin Romania pe perioada celor 700 de ani de convietuire cu acestia. Am avut onoarea și plăcerea să cunosc autoarea cărților, doamna Hurezean, în timpul vizitei la biserica fortificata din Criț. După o mică discuție cu aceasta mi-a oferit o dedicație pe una din lucrările domniei sale.

Nume actuale de sași din Criț ca Michael Schmidt, Werner Schmidt, Sofia, unguroaica Rozalia sunt personaje vii ce încă mai animă acest sat săsesc transilvan. Povestile lor le-am cules și le voi pastra cu drag. Aceștia au realizat, în trecutul apropiat, valori materiale, pensiuni, hoteluri, bussines-uri cu valoare adăugată mare pentru încântarea și folosința tuturor românilor.

Sighișoara este de frumusețe rară, oraș tipic german. Cohortele de turiști se revarsă zilnic in zona veche a orasului. Patrimoniul cultural este reprezentativ pentru sașii din Romania. La fiecare pas calci pe istorie. Obiective turistice de excepție, bine intretinute, cu ghizi și materiale de promovare, mulți și multe, ce mai, sunt incantat de ce văd in țara mea. Bravo sași, unguri si români! Acesta este drumul pe care trebuie să mergem, drumul conviețuirii pașnice între majoritari și minoritari, dezvoltării continue a țării noastre! Acum inteleg bine mandria, de prea multe ori declarată, de a fi român. Dacă sună prea patriotic și naționalist, nu mă luați în considerare, ignorați-ma!

Periplul transilvan continuă.

Adaggio

La câteva zile bune după ce periplul transilvan s-a terminat și am revenit în arșița sudului citesc cartea doamnei Hurezean, dedicată doamnei Sofia Folberth, ghidul nostru în vârstă de 97 ani în biserica fortificată din Criț. Povestea ei pe care am ascultat-o împreună cu soția și prietenii m-a cutremurat atunci dar parcă acum mă bulversează și mai mult citind cartea. Povestea scrisă a doamnei Hurezean pe baza discuțiilor cu doamna Sofia este plină de imagini tragice, amintiri dureroase, iertări, toate din timpurile de tristă amintire, celui de-al doilea război mondial și comunismului.

Am reținut ca pildă de viață : oamenii nu se împart în sași, germani, evrei, romani, țigani etc. ci în buni și răi .

Pentru cei care vor să-și umple sufletul cu povești trăite de sașii din Criț, ce pot fi extinse la toți sașii ce au populat teritoriul Romaniei, grăbiți-vă, moartea nu iartă , totul are un sfârșit și acest simbol al sașilor încă poate fi ascultat și privit în față, în biserica fortificată, in calitate de ghid!

Exportăm IQ mare, importăm IQ mic

Cum a ajuns Germania să-şi „deporteze“ copiii-problemă în Maramureş. Suma enormă plătită lunar de statul german pentru fiecare minor

Procurorii de la Crimă Organizată i-au audiat toată noaptea de marţi spre miercuri pe cei opt suspecţi, doi nemţi şi şase români, acuzaţi de săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane, trafic de minori şi lipsire de libertate în mod ilegal.

 

„Projekt Maramureş“, proiectul iniţiat de doi cetăţeni germani în Maramureş, considerat de procurorii de la Crimă Organizată un paravan pentru exploatarea tinerilor cu probleme de comportament din Germania, este una dintre sutele de astfel de iniţiative derulate în cadrul unui program guvernamental german. Kârgâzstan, Grecia, Rusia, Namibia, România sunt câteva dintre ţările în care au ajuns câteva mii de minori germani începând din anii ‘80 în ceea ce se doreşte a fi un program alternativ de reeducare a tinerilor cu probleme, se arată într-o anchetă din 2006 a publicaţiei „Der Spiegel“. Acuzaţiile aduse atunci unor proiecte similare din România şi din alte ţări sunt izbitor de asemănătoare cu acuzaţiile pe care procurorii DIICOT le aduc, astăzi, celor care coordonează programul din Maramureş. 

Sunt înscrişi în program tineri care au comis infracţiuni, copii care provin din familii distruse sau ai căror părinţi nu prea sunt interesaţi de propriii urmaşi, iar unii au tulburări traumatice, care ar necesita, de fapt, terapii speciale, arată sursa citată. 

Conform articolului, statul german plăteşte ONG-urilor partenere sume între 4.000 şi 6.000 de euro lunar pentru fiecare copil căruia trebuie să-i asigure un program de reeducare la finalul căruia tinerii vor putea, teoretic, să se reintegreze în societatea germană. Sume între 200 şi 300 de euro lunar primesc şi familiile de fermieri care îi găzduiesc şi au grijă de aceşti tineri: „Pentru familii este un câştig dublu: mulţi bani şi muncă ieftină“. 

Jurnaliştii germani notează că în România s-a creat o puternică reţea axată pe astfel de servicii care cuprinde instituţii private, fundaţii sau asociaţii, cum ar fi „Societatea protestantă din Stuttgart“, „Projekt Maramureş“ sau „Casa Copiilor Schäfer“. 
 

Proiectele sunt prezentate idilic drept „călătorii în timp“ şi se desfăşoară în ferme izolate din zone rurale aflate departe de civilizaţie: „Aşa-zisa călătorie în timp este altfel de cum ne-am aştepta -  o călătorie în trecutul unei educaţii negre, cu muncă forţată şi pedeapsă. Pentru că, în presupusele „familii potrivite“, Marcel (unul dintre copiii abuzaţi în 2006 - nr) şi alţi câţiva copii din Germania sunt folosiţi ca servitori: minorii transportă lemnul, muncesc câmpurile sau fac grădinărit. Unii transportă găleţi grele de apă dimineaţa devreme şi seara târziu din fântâna din care sunt alimentaţi atât oamenii, cât şi animalele. Munca grea ar putea încă să servească unor scopuri pedagogice, dar măsurile punitive draconice nu o fac în niciun caz. Vorbim despre bătăi, batjocură sau insulte. Acest lucru s-a întâmplat cu Marcel când a refuzat să cureţe covoarele familiei gazdă. A fost bătut cu o mătură, i-a scris el unui supraveghetor“.

 

Concluzia jurnaliştilor germani: „Ceea ce experimentează Marcel într-un sat din pustiul Transilvaniei, lângă Sighişoara, nu este un caz izolat, nu este o conduită incorectă a unui singur promotor, ci rezultatul unui serviciu de asistenţă socială pentru tineret scăpat de sub control care deportează copii din Germania care sunt consideraţi a fi dificili“. Criticile aduse programului la ministerul de resort au rămas în 2006 fără răspuns, astfel că iniţiative precum Projekt Maramureş au continuat. 

Procurorii DIICOT au făcut, în 27 august, opt percheziţii domiciliare în Vişeu de Sus şi comuna Leordina, judeţul Maramureş, într-o cauză vizând destructurarea unui grup infracţional organizat specializat în trafic de persoane, trafic de minori şi lipsire de libertate în mod ilegal.

„În cauză există suspiciunea rezonabilă că, în perioada 2014 - august 2019, opt suspecţi, dintre care doi cetăţeni germani, soţ şi soţie, au constituit un grup infracţional organizat care a avut ca principal scop traficarea pe raza judeţului Maramureş, a mai multor tineri de naţionalitate germană, cu vârste cuprinse între 12 şi 18 ani, sub paravanul desfăşurării unor activităţi autorizate de servicii educative ce vizau recuperarea şi reintegrarea socială a acestora, în baza unor programe şi proiecte derulate şi coordonate de către cei doi suspecţi de naţionalitate germană“.

În realitate, spun procurorii, tinerii „au fost supuşi unui regim de lipsire de libertate, de interzicere în a comunica în exterior cu familiile din Germania ori cu alte persoane sau autorităţi române, fiind obligaţi ca, sub pretextul unui aşa-zis „program de reeducare“ conceput de către cetăţeanul german, să execute munci epuizante în gospodăriile unor localnici aflaţi în anturajul suspecţilor, dincolo de capacităţile şi limitele fizice ale vârstei lor ori afecţiunilor de care suferă, practicându-se asupra minorilor metode umilitoare, degradante, ţinerea lor în stare de sclavie şi exercitarea asupra lor în mod repetat de acte de violenţă gravă şi ameninţări."

Cei patru minori germani găsiţi în urma percheziţiilor DIICOT la centrul pentru copii „Projekt Maramureş“, din Vişeu de Sus, au fost preluaţi de Protecţia Copilului şi beneficiază inclusiv de consiliere psihologică. Instituţia din Maramureş arată că nu a fost sesizată despre existenţa unor cazuri de abuz asupra copiilor germani până la acţiunea DIICOT.

„La solicitarea DIICOT au fost instituite măsuri de protecţie în regim de urgenţă pentru patru minori germani, tineri incluşi într-un program social finanţat de statul german, într-un proiect derulat în România, intitulat „Projekt Maramureş“. Cei patru minori beneficiază de serviciile sociale specifice oferite în centrele de primire în regim de urgenţă, inclusiv de consiliere psihologică din partea specialiştilor. Totodată, în conformitate cu reglementările legale în vigoare, un reprezentant autorizat al DGASPC Maramureş i-a însoţit pe minori la audierile efectuate de organele de cercetare penală“, precizează DGASPC.

Aceeaşi sursă menţionează că, până la notificarea DIICOT, direcţia nu a fost sesizată cu privire la existenţa unor cazuri de abuz asupra minorilor germani incluşi în programul social derulat în Maramureş. „În acest context, pentru cei patru minori rămâne instituită măsura de protecţie specială în regim de urgenţă, până la sosirea în Maramureş a reprezentanţilor legali din Germania“, se arată în comunicatul citat.

 

La rândul său, primarul oraşului Vişeu de Sus, Vasile Coman, a declarat pentru publicaţia
„emaramureş.ro“

că nu crede că în acest caz este vorba despre trafic de persoane: „Nu cred că statul german încredinţează copii unei asociaţii din Germania să facă trafic de persoane, au avut loc acolo controale din Germania. Este o asociaţie germană care funcţionează de dinainte de 2012, când am venit eu la primărie. Sunt zeci de copii din Germania, vin psihologi, cadre didactice, au condiţii foarte bine, sunt cazaţi într-un centru amplasat într-o zonă foarte frumoasă, pe Valea Vinului din Vişeu de Sus“, a spus Coman.

Potrivit unor surse judiciare, unul dintre cetăţenii germani suspectaţi în cazul de sclavie din Maramureş a fost reţinut, astfel că până acum în acest caz au fost reţinute patru persoane, iar alte două vor fi cercetate sub control judiciar.

 

Reprezentanţii „Projekt Maramureş" nu au răspuns la încercările reporterilor de a fi contactaţi. 

 

Roinița

Mulţi cred că e o buruiană, dar această plantă minune tratează una dintre cele mai grave boli

Supranumită de greci "elixir de viaţă lungă", planta este folosită şi astăzi în caz de nervozitate, digestie dificilă, lipsa poftei de mâncare, anxietate şi depresie, dureri reumatice şi nevralgii. Este şi remediu pe termen lung contra Alzheimerului. Folosită însă sub formă de esenţă pură, poate deveni periculoasă, fiind considerată stupefiant.

"Roiniţa (Melissa officinalis), numită şi mătăciune sau melisă, face parte din familia Laminaceae şi este considerată planta calmantă. A fost folosită încă din Evul Mediu pentru a reduce stresul si anxietatea, pentru a promova somnul, pentru a îmbunătăţi pofta de mâncare şi pentru a uşura durerea şi disconfortul de la indigestie (inclusiv gaze şi balonare)", explică, pentru adevarul.ro, Elena Badea, fitoterapeut. De la roiniţă se folosesc frunzele şi inflorescentele recoltate în lunile iunie-septembrie şi uscate, imediat după recoltare, în locuri ferite de soare.

Roiniţa are efecte benefice atunci când vine vorba de oboseală intelectuală, insomnii, migrene şi tahicardie. Combate astenia şi reglează activitatea sistemului nervos. Este indicată în disfuncţii gastrointestinale precum flatulenţă, crampe şi greaţă, mai ales când acestea sunt agravate de stres şi tensiune, în colita de fermentaţie, iar virtuţile sale excelente nu se opresc aici.

"Se foloseşte în uz intern, în caz de nervozitate, digestie dificilă, lipsa a poftei de mâncare, anxietate şi depresie. Pare a reduce nivelul colesterolului şi a favoriza secreţia biliară. Roiniţa este şi un excelent remediu pe termen lung contra Alzheimerului (reduce starea de agitaţie şi îmbunătăţeşte memoria), contra tulburărilor de memorie post-traumatice, precum şi contra tulburărilor de memorie produse de problemele vasculare cerebrale. În toate aceste afecţiuni, se administrează câte o linguriţă de tinctură diluată într-un pahar de apă, în doză unică, atunci când este nevoie", explică fitoterapeutul.

Vinerea patimilor

LECŢIILE ISTORIEI

28 iunie 1940 – începutul destrămării teritoriale a României sau vinerea patimilor poporului 

Dorin CIMPOEŞU Revista Limba Română

Nr. 7-8, anul XX, 2010

 

Cea de-a doua ocupare a Basarabiei de către Rusia, la 28 iunie 1940, a reprezentat momentul declanşării procesului de destrămare teritorială a României Mari. Acesta a fost rezultatul unei înţelegeri politice secrete convenite între două regimuri totalitare criminale, respectiv cel naţional-socialist hitlerist şi cel comunist sovietic, concretizată în Dictatul de la Moscova, încheiat la 23 august 1939, cunoscut şi sub numele de pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov.

După reocuparea Basarabiei, România a trebuit să suporte şi poftele revizioniste ale regimurilor totalitare din Ungaria şi Bulgaria, sprijinite de Berlin şi Roma, fiind constrânsă să accepte, în următoarele două luni, condiţiile umilitoare ale Dictatului de la Viena şi Tratatului de la Craiova, pierzând astfel cea mai mare parte a Transilvaniei, precum şi Cadrilaterul.

Drept consecinţă, rapturile din vara anului 1940 au făcut ca România să revină la situaţia anterioară Primului Război Mondial din punct de vedere teritorial, demografic etc. şi să nu mai cunoască integritatea naţională deplină din 1918, nici după 70 de ani de la acea vinere a patimilor1.

Trebuie remarcat însă faptul că, la 28 iunie 1940, Rusia sovietică nu a ocupat numai Basarabia, ci şi alte teritorii româneşti, care nu făceau obiectul art.3 al Protocolului adiţional secret al Dictatului de la Moscova, cum ar fi Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, precum şi unele insule din Delta Dunării. Acestea nu au mai revenit României nici până astăzi.

Iniţial, Rusia a intenţionat să ocupe întreaga Bucovină, lucru despre care Molotov l-a informat, la 23 iunie 1940, pe contele Von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova. Hitler, însă, nu a fost de acord cu revendicarea sovieticilor, considerând-o „un semn al puterii sovietice spre Vest”2 şi o încălcare a Protocolului adiţional secret. În acest context, dorind să nu deterioreze încă relaţiile cu Germania, dar nici să nu dea dovadă de slăbiciune, Stalin şi-a restrâns cererea doar la partea de Nord a Bucovinei.

Cedarea Basarabiei a avut o valoare strategică deosebită pentru Germania, deoarece i-a permis să obţină o poziţie binevoitoare din partea Rusiei şi să amâne viitoarea confruntare militară cu aceasta, în condiţiile unei angajări pe frontul de Vest, iar pe de altă parte, să determine România să adere la Axă, neavând altă alternativă.

Ocuparea Basarabiei nu a fost o surpriză pentru autorităţile române, aşa cum au acreditat unii istorici. Guvernul de la Bucureşti a conştientizat această ameninţare chiar la scurt timp după semnarea Dictatului de la Moscova. Astfel, V.V. Tilea, ministrul român la Londra, comunica la 26 septembrie 1939 următoarele: „Pentru mine este clar că Sovietele urmăresc cel puţin ocuparea Basarabiei, având în vedere asentimentul Germaniei şi, în ultimă raţiune, bolşevizarea întregii Europe”3. Ambasadorul României în Letonia, Grigore Niculescu-Buzeşti, semnala, la 4 noiembrie 1939, că în contextul tratativelor vizând tratatul militar ruso-leton, vicecomisarul Isakov, şeful delegaţiei sovietice, a afirmat că, dacă negocierile cu Finlanda ar fi fost încheiate, ar fi avut loc o acţiune militară împotriva Basarabiei, importante forţe militare fiind concentrate în acest scop la Harkov şi Odesa4. La rândul său, Alexandru Cretzianu, secretar general al Ministerului de Externe român, în perioada 1939-1941, arăta că Guvernul de la Bucureşti primise informaţii privind pregătirea unui atac al U.R.S.S. împotriva României5. Pe de altă parte, revista „Internaţionala Comunistă” insera în paginile sale articolul Războiul imperialist şi România, semnat de Boris Stefanov, şeful Secţiei române a Kominternului, în care era prezentat planul de luptă al comuniştilor „români” privind sovietizarea României6. Acest articol l-a determinat pe Gh. Davidescu, ambasadorul român la Moscova, să-i trimită o scrisoare, la 13 decembrie 1939, ministrului de externe român, Gr. Gafencu, în care să precizeze obiectivele urmărite de Soviete faţă de România şi „mijloacele la care ar putea recurge pentru realizarea scopurilor lor”7.

Între timp, pe plan internaţional se desfăşura o campanie intensă de „convingere” a României că, în cazul unui refuz al acesteia de a ceda Basarabia fără lupte, Kremlinul va recurge la mijloace militare. Gh. Davidescu transmitea, în acest sens, de la Moscova, la 7 decembrie 1939 că „În ceea ce ne priveşte, opinia generală a cercurilor conducătoare germane ar fi că «România nu este decisă a se opune cu armele unei încercări de ocupare a Basarabiei»”8. În aceeaşi notă, Radu Irimescu, ministrul român la Washington, arăta că mass-media din capitala americană promova ideea că „nu am lupta pentru Basarabia”, iar V. P. Potemkin, adjunctul lui Molotov, preciza că „Odesa este un port fără viaţă”, întrucât „adevăratul hinterland al acestui port este Basarabia”9.

Avertizări la adresa României privind pretenţiile teritoriale ale Moscovei faţă de ţara noastră au venit chiar de la unii reprezentanţi ai Germaniei hitleriste. Hans von Mackensen, ambasadorul german la Roma, afirma, la 7 martie 1940, într-o întâlnire cu omologul său român, Raoul Bossy, că „Balcanii încep la Prut” şi că „pentru Basarabia nu va lupta nimeni”10. Mai mult, Wilhelm Fabricius, ambasadorul Germaniei la Bucureşti, a înaintat Guvernului român, la 2 iunie 1940, o notă verbală în textul căreia solicita să se precizeze poziţia României în eventualitatea unor cereri de revizuire a graniţelor venite din partea vecinilor săi, dând exemplul Rusiei în problema Basarabiei11.

Dar avertismentul cel mai serios dat României a venit din partea lui V. M. Molotov, în cadrul unui raport prezentat la 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S., când a făcut un adevărat rechizitoriu la adresa Bucureştiului, învinuindu-l că din cauza problemei litigioase a Basarabiei nu s-a semnat pactul de neagresiune dintre cele două ţări. Mesajul Kremlinului a fost recepţionat corect şi imediat de autorităţile române, lucru confirmat de Serviciul Special de Informaţii care preciza, la o zi după discursul lui Molotov, că „Moscova găseşte că se apropie momentul să oblige România la «retrocedarea» Basarabiei”12.

Începând cu luna mai 1940, sovieticii nu au mai făcut niciun secret din intenţiile lor de a ataca România. Astfel, ofiţerii sovietici din zonele de dislocare din apropierea graniţei române afirmau fără reţineri că sunt pregătiţi pentru „eliberarea Basarabiei şi Bucovinei”, la fel şi comisarii bolşevici în cadrul întrunirilor de pregătire a populaţiei pentru război13.

Concomitent, din U.R.S.S. soseau persoane particulare, care declarau că Moscova pregătea o acţiune pentru „obţinerea Basarabiei”. Iar datele culese de poliţia de frontieră arătau că la Odesa se constata „o mare afluenţă de ofiţeri şi trupe care veneau şi plecau”, în unele zone ale Ucrainei se făcea „o intensă propagandă antiromânească de către agenţii NKVD-ului îmbrăcaţi civil”, iar „de-a lungul Nistrului se lucrează febril la fortificaţii”14.

Pe de altă parte, sovieticii au început pregătirile militare la graniţa cu România încă din toamna anului 1939, ceea ce arăta intenţia fără echivoc a Kremlinului de a folosi un context favorabil formulării unor revendicări teritoriale. Până în primăvara anului 1940, a fost constituit Frontul de Sud, ce regrupa unităţile din regiunile militare Kiev şi Odesa, cu un efectiv impresionant, format din: 32 de divizii de trăgători; 2 divizii motorizate şi 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri şi 3 brigăzi de trupe aeropurtate, la care se adăugau 30 de regimente şi 4 divizioane de artilerie15. Acesta asigura o superioritate triplă de forţe militare pe principalele direcţii ale unei eventuale ofensive împotriva României.

Marele Stat Major al Armatei române era la curent cu pregătirile militare şi lucrările strategice efectuate de sovietici la graniţele României, lucru despre care a informat Ministerul Afacerilor Străine în timp util. În urma acestor semnalări, Ministrul român al Afacerilor Străine, Ion Gigurtu, i-a cerut lui Gh. Davidescu „a face pe lângă guvernul sovietic un demers cu caracter amical, arătându-i surprinderea noastră de a constata că se adună din ce în ce mai multe trupe sovietice la graniţele noastre şi că pregătirile ce se fac de către aceste trupe au un caracter îngrijorător”16.

Gh. Davidescu nu a mai avut timp să solicite audienţă la comisarul Afacerilor Străine sovietic, deoarece, la 26 iunie 1940, orele 22.00, V. M. Molotov l-a convocat şi i-a înmânat o notă ultimativă prin care U.R.S.S. cerea României să-i „înapoieze cu orice preţ” Basarabia şi să-i „transmită” Nordul Bucovinei. Răspunsul părţii române era aşteptat pentru ziua de 27 iunie. Verbal, Molotov a avertizat că în cazul unui răspuns negativ „atacul va fi lansat în seara următoare”17.

Pentru a crea o presiune psihică puternică, pentru a scurta termenul de răspuns şi pentru a determina autorităţile române să ia o decizie politică foarte importantă într-o stare de panică şi presiune maximă, serviciile de securitate sovietice au blocat legăturile telefonice ale Ambasadei României cu Secţia de Cifru a Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti, împiedicând transmiterea textului ultimatumului în timp util. Acestea au fost refăcute abia a doua zi, la ora 07.00.

Ultimatumul a produs o precipitare imediată a vieţii politice de la Bucureşti. În prima fază, regale Carol al II-lea a avut o discuţie cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tătărescu, şi ministrul de externe, Ion Gigurtu, după care i-a convocat pe ambasadorii Germaniei şi Italiei la Bucureşti, pe care i-a anunţat de hotărârea sa de a rezista revendicărilor ultimative ale sovieticilor. Din păcate, suveranul n-a putut conta pe sprijinul aliaţilor din cadrul Axei, reprezentanţii acestora având instrucţiuni clare să-l convingă că este mai bine să accepte cererile Moscovei „în numele interesului menţinerii păcii în această parte a lumii”18. În paralel, pentru a câştiga timp şi a obţine o eventuală „ameliorare” a condiţiilor impuse de Moscova, Guvernul a elaborat un proiect de răspuns, exprimându-şi disponibilitatea pentru o discuţie „amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic” şi solicitând stabilirea unui loc şi a unei date în acest scop. Răspunsul dat de guvernul român a fost apreciat de Moscova ca fiind inacceptabil.

Într-o problemă atât de gravă pentru soarta României, suveranul nu putea lua o decizie de unul singur. Ca urmare, a convocat Consiliul de Coroană în aceeaşi zi de 27 iunie, în cadrul căruia a avut loc o dezbatere foarte aprinsă privind reacţia României în noile condiţii create de ultimatumul sovietic. Votul din Consiliu nu a fost edificator, 11 participanţi pronunţându-se împotriva ultimatumului, 10 pentru acceptarea acestuia, iar 5 pentru iniţierea de negocieri. Printre cei mai vehemenţi adversari ai cedării au fost Nicolae Iorga şi Ştefan Ciobanu, fost deputat în Sfatul Ţării. Ministrul Apărării, general Ion Ilcuş, şi şeful Marelui Stat Major, general Florea Ţenescu, s-au poziţionat în grupul celor care au fost de acord cu acceptarea ultimatumului, motivând că armata va fi în imposibilitatea de a lupta pe trei fronturi, în condiţiile unor cereri revizioniste similare venite din partea Ungariei şi Bulgariei. Toţi participanţii au fost de acord cu mobilizarea întregii armate române, context în care regele a semnat în aceeaşi zi un decret ce întra în vigoare la ora 24.00 a nopţii de 28 spre 29 iunie 194019.

În condiţiile unui vot echivoc şi sub presiunea unui răspuns convingător la ultimatumul sovietic, regale Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană în seara zilei de 27 iunie 1940. Cu acest prilej, a fost reluată votarea pe marginea notei ultimative a Moscovei, înregistrându-se următorul rezultat: 19 voturi pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi 1 abţinere. Din grupul celor şase făceau parte Nicolae Iorga, Ştefan Ciobanu, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop şi Ernest Urdăreanu. Monarhul a fost „amărât” şi a considerat că s-a făcut „o mare greşeală de a ceda fără niciun fel de rezistenţă aproape un sfert de ţară”20.

La scurt timp după încheierea şedinţei Consiliului, în noaptea de 27 spre 28 iunie, la ora 02.30, autorităţile române au primit cea de-a doua Notă ultimativă a Moscovei, care cerea ca într-un termen-limită de 4 zile, începând cu 28 iunie, ora 14.00, România să evacueze Basarabia şi Nordul Bucovinei. În aceeaşi zi, la ora 11.00, C. Argetoianu, noul ministru al afacerilor străine, comunica Moscovei, prin intermediul ambasadorului Gh. Davidescu, că „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”21. La ora 13.00, Armata roşie trecea Nistrul în Basarabia şi Bucovina de Nord, iar postul de Radio Moscova anunţa încorporarea celor două provincii istorice româneşti la U.R.S.S.

La 3 iulie 1940, ora 13.00, noua frontieră româno-sovietică de pe râul Prut a fost închisă, iar prin decizia Guvernului român s-a păstrat un moment de reculegere pentru românii rămaşi sub ocupaţia sovietică, următoarele trei zile fiind declarate zile de doliu naţional. Abandonarea acestor teritorii naţionale fără luptă a fost pragmatică, dar, în acelaşi timp, dezonorantă pentru oamenii politici ai vremii. Umilinţa trăită avea să aibă consecinţe dintre cele mai grave şi nedorite pentru românii din cele două provincii ocupate de Rusia sovietică.

În urma ocupaţiei sovietice din 28 iunie 1940, România a pierdut un teritoriu de 55.500 km2 şi o populaţie de 3,7 milioane de locuitori, care nici după 70 de ani nu au revenit la Patria-mamă. Mai mult, populaţia din cele două provincii istorice şi ţinutul Herţa, ocupate samavolnic, a fost supusă unui proces de comunizare forţată, înfometare premeditată şi deportare în gulagurile sovietice, căruia i-au căzut victime sute de mii de români.

 

* * *

În întreaga perioadă de ocupaţie sovietică (1940-1991, cu o pauză între 1941 şi 1944), ziua de 28 iunie a intrat în simbolistica totalitară sovietică şi a fost aniversată anual, prin organizarea pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti a unor ample manifestări, dedicate „eliberării de sub ocupaţia românească”.

Din păcate, şi după declararea independenţei şi proclamarea Republicii Moldova (1991), această zi neagră din istoria României şi, implicit, a Basarabiei, şi-a păstrat semnificaţia impusă de ocupaţia sovietică totalitară, mai ales în mentalul colectiv al rusofonilor şi al generaţiilor rusificate şi deznaţionalizate.

Toate regimurile care s-au succedat la conducerea Republicii Moldova, până în anul 2001, indiferent de culoarea lor politică, nu au avut curajul să repună în drepturi adevărul istoric privind data de 28 iunie 1940, deşi trebuie precizat că nu i s-a mai acordat importanţa din vremurile totalitare.

Odată cu restauraţia comunistă sovietică din 2001, prin revenirea la putere a Partidului Comuniştilor, simbolurile regimului stalinist, inclusiv data de 28 iunie, au fost readuse în actualitatea politică din stânga Prutului, pentru o perioadă de 8 ani, fiindu-le redate importanţa şi semnificaţia de altă dată.

După decomunizarea pentru a doua oară a Basarabiei, survenită în urma mişcărilor sociale din luna aprilie 2009 şi preluarea conducerii Republicii Moldova de către o coaliţie politică de centru-dreapta, proeuropeană, pentru prima dată în istoria acestei vechi provincii româneşti a început să se spună lucrurilor pe nume şi să fie întreprinse unele acţiuni concrete de restabilire a adevărului istoric. Iniţiativa şi curajul deosebit, în acest sens, au venit din partea preşedintelui în exerciţiu al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, care, spre deosebire de predecesorii săi, este primul şef de stat care a declarat public că este român şi că vorbeşte limba română. Mai mult, acesta a înfiinţat o Comisie22 de specialişti în domeniul istoriei şi nu numai, având ca sarcină principală elaborarea unui raport obiectiv şi ştiinţific privind regimul comunist totalitar sovietic din Basarabia şi crimele comise de acesta împotriva populaţiei româneşti, pe baza documentelor desecretizate, tot prin voinţa sa, provenite din arhivele vremii, care urmează să fie prezentat în actualul Parlament al Republicii Moldova şi apoi publicat. De asemenea, Mihai Ghimpu este primul preşedinte care a emis, la 24 iunie 2010, un decret prin care 28 iunie 1940 a fost declarată ziua ocupaţiei sovietice a Basarabiei23.

Demersurile actualului şef al statului privind repunerea în drepturi a adevărului istoric şi ştiinţific au fost contestate şi atacate atât de adversarii săi politici din Republica Moldova, unii chiar din cadrul coaliţiei aflate la putere(Marian Lupu, liderul Partidului Democrat), cât şi de către Rusia, care nu se împacă cu ideea pierderii Basarabiei şi face toate eforturile pentru menţinerea acesteia în sfera ei de influenţă. Astfel, Duma de Stat a adoptat o hotărâre de condamnare a decretului privind ziua de 28 iunie, M.A.E. rus a calificat acţiunile lui Mihai Ghimpu drept „analfabetism politic”, iar autorităţile de la Moscova au introdus embargoul asupra vinului din Republica Moldova exportat pe piaţa Federaţiei Ruse24.

Indiferent de reacţiile produse şi de consecinţe, adevărul istoric şi ştiinţific trebuie afirmat şi apărat prin toate mijloacele şi cu orice preţ, mai ales când acesta este de partea poporului român, fără a face niciun compromis pe baza acestuia, deoarece numai aşa vom deveni respectaţi şi admiraţi între celelalte naţiuni civilizate ale lumii.

Dieta indiană

Uimitoare dietă a indienilor: Slăbești 8 kilograme în 7 zile și elimini toxinele

Uimitoare dietă a indienilor: Slăbești 8 kilograme în 7 zile și elimini toxinele

Din păcate, în zilele noastre din ce în ce mai mulți oameni se confruntă cu problema kilogramelor în plus. Multe femei care își doresc să ajungă la silueta ideală recurg la înfometare, însă acest obicei nu face decât să dezechilibreze organismul și să afecteze sănătatea. Noi îți prezentăm dieta indiană.

Dacă îți dorești cu ardoare să slăbești, este indicat să adopți o dietă echilibrată. O soluție bună ar fi dieta indiană, care este un regim alimentar sănătos, care te ajută să slăbești 8 kilograme, în doar o săptămână, să îți fie afectată sănătatea.

Mai mult, dieta indiană elimină toxinele din organism, topește grăsimea de pe abdomen și îți oferă multă energie. Așadar, ai toate motivele să te apuci să o ții.

Cum se ține dieta indiană

Este foarte important ca în timpul acestei diete să nu consumi alcool deloc, pentru a obține rezultatele dorite. Alcoolul mărește acidul uric în organism, iar acest fenomen favorizează retenția de apă, conform clickpentrufemei.ro. Astfel este blocat procesul natural de detoxificare a organismului.

De asemenea, este foarte important să consumi minim doi litri de apă pe zi, pentru că acest obicei va accelera metabolismul și va elimina kilograme nedorite.

Meniul pe zile în dieta indiană

Ziua 1

Este important să mănânci numai fructe. Poți consuma orice fruct, cu excepția strugurilor, bananelor și mango, pentru că acestea conțin mai mult zahăr. Ai grijă ca din dietă să nu lipsească pepenele roșu, portocalele, merele, rodiile și căpșunile. Poți să le consumi în orice cantitate dorești.

Ziua 2

În această zi trebuie să mănânci doar legume, fierte sau crude. De dimineață poți consuma un cartof fiert. Astfel, îi vei oferi organismului suficientă energie și carbohidrați pentru întreaga zi. Include în dietă multe legume verzi.

Ziua 3

În cea de-a treia zi trebuie să mănânci legume și fructe. Nu ai voie, însă să mănânci cartofi.

Ziua 4

În această zi, ai voie să consumi banane pe parcursul zilei, dar nu mai târziu de ora 6. De asemenea, poți să bei până la 4 pahare de lapte. În ciuda faptului că se spune că bananele îngrașă, în acest regim alimentar, acestea acționează ca o sursă de potasiu și sodiu pentru organism.

Ziua 5

În această zi consumă roșii, varză și brânză de vaci. Poți să mănânci consuma până la 6 roșii. Mai mult, este important să crești aportul de apă cu 1/4 din consumul zilnic.

Ziua 6

Poți să mănânci varză, brânză de vaci și alte legume, dar fără roșii. În schimbi, poți să-și faci o supă de roșii.

Ziua 7

Ultima zi a dietei este și cea mai importantă. În această zi, poți să bei un suc de fructe proaspete și este indicat să mănânci o cană de orez brun sau alte legume.

Ce trebuie să faci dacă vrei ca dieta indiană să funcționeze

În primele 6 zile, nu ai voie să consumi sucuri de fructe. Încearcă să crești aportul de apă la 15 pahare din cea de-a cincea zi. Evită cafeaua, ceaiul, iar alcoolul este strict interzis.

Nu uita că trebuie să faci mișcare 45 minute pe zi. Legumele pot fi consumate sub formă de salată sau în stare naturală. În plus, supele pot fi consumate în cantități nelimitate. Nu consuma deloc fasole, pentru că aceasta are multe calorii.

Sursa: avantaje.ro

Criț

Am ajuns în satul transilvan, Criț, de poveste. Pensiunea Rozalia (Rozi)

Daca doriți să petreceți cateva zile rupt de lume, să luați contact cu Transilvania de pe vremea sașilor, dacă doriți sa fiți înconjurați de atenție, respect si curtoazie din partea unor gazde desăvârșite, e momentul sa vizitați această pensiune superbă si plină de autenticitate.

O casă restaurată cu atenție pentru detalii, mobilată rustic si cu mult gust, un confort desăvârsit, însă rupt de lumea nebună de afară.

Gazdele se întrec să vă arate ospitalitatea tipic ardelenească.

Aveți posibilitatea de a vizita împrejurimile (la picior, cu bicicleta sau cu mașina) și să descoperiți o bucata de Transilvanie, tulburator de frumoasă.

Am convenit cu gazda noastră sa servim prânzul pe la ora 16.00. Inițial ni se oferise micul dejun și cina. Nimic nu e bătut în cuie. Am solicitat prânzul în loc de cină. Gazda noastră, Rozi, ce bucătărea cina și prânzul a acceptat pe loc, putând servi prânzul la orice oră. Am schimbat câteva cuvinte  cu Rozi și soțul acesteia, Nicu. Am aflat detalii despre casă, zonă, biserica fortificată din localitate.

Este de recomandat să veniți în cursul săptămânii. Pensiunea are numai șase camere. Sunt mulți străini, în special nemții care o vizitează. Bunul gust se vede în fiecare cameră. Are seră, foișor, sală de mese  încăpătoare. Datorita prințului Charles, zona, inclusiv Criț, este bine cotată din punct de vedere turistic.





Recomand cărțile :

Fundaţia Michael Schmidt, 

scrise de Ruxandra Hurezean, şi anume:

„Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei” (editura Școala Ardeleană)
„Criţ. Istoria, poveştile şi viaţa unui sat de saşi” (editura Curtea Veche Publishing, 2017)

Familia lui Rozi, gazda noastră primitoare, este atentă la toate detaliile. Rozi este managerul general cu atribuții executive în toate domeniile, bucătărie, curățenie, aranjamente estetice, supravegherea preparării bucatelor din produse naturale, obținute în ograda și gradina proprie, întreținerea turiștilor, informarea acestora cu istorii din viața satului, trecută și actuală etc.


Parcă-s într-o lume nevăzută a basmelor și a timpurilor trecute, petrecute de mine pe Valea Cernei, Vâlcea și Valea Cugirului, Alba. Sunt văile cu rezonanță oltenească și ardelenească din copilăria mea, o vale a locului nașterii mele și cealaltă a celor zece ani trăiți pe meleaguri ardelene din cauza fugii familie noastre din fața tăvălugului comunist care mi-a obligat părinții, gospodari renumiți în satul lor din sudul țării să - și părăsească ținuturile dragi lor pentru o altă zonă a României, populată de multe naționalități, români, unguri, țigani, sași, evrei etc. A fost începutul perioadei "superfericite" a poporului român, importate cu tancurile comunismului de tip sovietic, industrializarea și cooperativizarea forțată a Romaniei, transformării, aproape cu forța, a țăranilor în muncitori. De frica dubei Securității, familia mea a fugit din Oltenia în Ardeal. Părinții, din țărani așezați, gospodari la casa lor pe Valea Cernei, au devenit muncitori într-o fabrică de armament din Ardeal. Amintiri vii rămase în memoria mea care mă vor însoțiți tot restul vieții.

Am imagini cu sașii și ungurii și bune și rele. Trăind în diverse comunități din România, săsească, ungurească, țigănească, am luat partea frumoasă a fiecareie etnii și știu să apreciez frumusețea sufletului fiecărei nații, genul gazdei noastre, unguroaica Rozalia.

Oare cine nu apreciază o familie de oameni harnici ca cea a gazdelor noastre, Rozalia și moldoveanul, Nicu, ajutați în pensiunea Rozalia de doi dintre copiii lor, din cei trei aduși pe lume?

Ideile, meritul descoperirii tezaurului transilvan, în speță, aici, săsesc, revine prințului Charles iar în cazul Rozaliei a unui arhitect sas, primul ei client în pensiunea înființată acum douăzeci și ceva de ani.

Servitul mesei prânzului a fost prilej de a cunoaște o parte dintre cei care treceau pragul restaurantului lui Rozi. Mulți turiști germani și români. Sașii noștri nu-și uită locurile de baștină.

Periplul transilvan continuă, însoțiți de o familie dragă nouă, ardeleni getbeget.