M-au cutremurat, m-au întristat, m-au furnicat, mi-au plăcut, cuvintele unor români de-ai noștri ce-și obțin, cu multă sudoare si efort, traiul zilnic. M-am teleportat în copilăria mea, când pe dealurile subcarpatice din Regat, cand prin văile munților Transilvaniei.
Mi-e dor de gospodăria bunicilor, unde o mulțime de animale domestice și păsări își găsiseră locul lor, trebuința lor, de horele și sârbele jucate de tinerii satului la căminul cultural, de dealurile si văile cutreierate, de cetatea Cugirului, de colegii de școală, unii dintre ei, vecini de-ai noștri, prieteni de joacă în vacanțele noastre, concurenți cu saniile pe dealul Cindenilor.
Numai cine nu a cunoscut glodul, frigul din opincunțele din piele de porc argăsită, n-a stat dupa vaci la păscut sau dupa oi cu cartea sub braț ca in momentele liniștite să descifreze buchia pentru a-și depăși condiția socială, nu-l înțelege pe țăranul obidit, ce frumos își deapănă păsul, ingrijorarea lui despre dispariția satului românesc, apărat cu mult sânge de oştenii noștri, in vremuri de restriște.
Poveștile și păsurile țăranilor intervievați, din articol, sunt o splendidă imagine a satului românesc actual.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu