Iartă-mă, mamă!
Foto: Facebook Cristi Dimitriu
Azi am încercat să ajung la tine şi nu am reuşit. Sunt 160 de km între noi, dar azi au părut 1600.
Mamă, azi mi-am dorit să îţi aduc cadoul ăla de Crăciun pe care-l ţin sub brad de 3 săptămâni. Tată, mâine te-aş fi luat în braţe şi ţi-aş fi explicat cum să foloseşti ce ţi-am cumpărat cu mult înainte de Crăciun. M-am întors cu ele în bagaj înapoi, la Bucureşti.
Azi, 2 ianuarie, mi-am dorit să vă văd şi să vă pup de Anul Nou. Azi m-am trezit la 8 dimineaţa, deşi aş mai fi dormit o viaţă, am băut „cafiaua", mi-am dat cu „ceva pe faţă" ca să nu mă cerţi că-s palidă, mamă, şi am plecat din casă.
Mi-am reînnoit RCA-ul, am alimentat, mi-am luat şi rovinietă. Mi-am pus telefonul, căştile şi apa pe scaunul din dreapta, si şerveţelele la-ndemână, ca să pot, mamă, să ajung la tine dintr-o bucată. Visam...
Te rugasem aseară să-mi faci supă cu găluşte, că mor de poftă. Of, mamă, în seara asta am mâncat în mall, în loc să mănânc supa ta bună.
Tată, iartă-mă că am ţipat la tine când m-ai sunat azi! Dar m-ai sunat exact când am decis că nu pot să stau într-o coloană care nu mă lasă să ajung la voi. Să ştii că plângeam când ţipam la tine. Şi să mai ştii că nu ţipam la tine, ci la toţi oamenii ăia care păreau că n-au nicio problemă să stea, pur şi simplu, pe un drum care părea că duce nicăieri.
Mamă, tată, eu nu voiam decât să vin acasă, la voi. Nu la schi, nu la grătar. Nici măcar la vin fiert. La Câmpina am încetinit. La Breaza m-am oprit. De tot. N-am fost eu bună la mate, dar am făcut un calcul. Ar mai fi durat încă 4 sau 5 ore să ajung la voi. Dacă “acasă" ar fi fost la Cluj, aş fi ajuns în tot atâta timp, dar mergând, nu stând şi uitându-mă la SUV-urile cu coarne şi nas de ren care par fericite să se etaleze în coloană.
La Breaza am făcut stânga împrejur şi m-am întors la Bucureşti. Ştiu că te-am sunat plângând şi că ţi-am spus-o, mamă...dar am vrut s-o scriu şi să rămână scrisă. Când am plecat la facultate, în 2006, am făcut 5 ore de la Braşov la Bucureşti cu microbuzul. Mi-am spus atunci că mai rău nu o să trăiesc. În 2019, drumul ăsta m-a învins. Suntem prea mulţi, avem prea multe maşini (că deh, mulţi dintre cei care mergeau pe-atunci cu microbuzul, s-au ajuns, au maşini).
La Breaza am făcut stânga împrejur şi m-am întors 80 de km înapoi. Îmi bătea soarele în faţă şi îmi urla John Lennon în urechi că vrea ceva adevăr (Give me some truth). Cu o mână pe volan şi cu cealaltă în şerveţele, am plâns, mamă, ca atunci când eram copil. Nu mi-e ruşine s-o spun că am plâns de ciudă şi de dor până pe la indicatorul „Bucureşti 35" de pe A3. Nu îmi venea să cred că mă întorc de unde plecasem cu 4 ore în urmă, că am fost atât de naivă să imi imaginez că 2 ianuarie va ţine cu mine şi că voi ajunge într-o clipită la Zărneşti. Mi se părea incredibil că scaunul ordonat din dreapta mea era acum plin de şerveţele plânse de parcă aş fi văzut The Notebook pentru prima dată-n viaţă. Mi-am dat seama că am stomacul gol şi vezica plină. La benzinărie nu am reuşit decât să alimentez din nou. La toaletă nu am răzbit, era coadă şi acolo.
Aşa că, dragă mamă, m-am întors la Bucureşti. Am mâncat la mall, şi tot acolo am ajuns, ştii tu, şi la toaletă. Sunt bine acum, am ajuns în pat. Am desfăcut bagajele şi m-am gândit cum să fac să îţi trimit cadoul.
Te iubesc,
Copilul tău învins de Drumul Nebunilor 1.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu